IPuterea și povestirea au dansat întotdeauna împreună ca un cuplu de conspiratori bine îmbrăcați: una șoptește, cealaltă comandă.
Din acest duet s-au născut lideri triumfători și națiuni călcate în picioare, imperii construite la fel de mult pe retorică precum pe oțel. *The Wizard of the Kremlin* al lui Olivier Assayas, adaptat după romanul lui Giuliano da Empoli și prezentat în competiție la Veneția, ne strecoară în culisele acestei coregrafii, dincolo de cortina de catifea.
Maestrul de ceremonii este Vadim Baranov, un spin doctor fictiv inspirat de Vladislav Surkov, interpretat de Paul Dano cu precizia rece a unui jucător de șah căruia nu-i mai pasă dacă piesele sunt din fildeș sau din os.
Dano creează un Baranov de o detașare rafinată, un aproape-sociopat care observă teatrul tot mai haotic al Rusiei cu amuzamentul discret al unui om care privește o farsă elaborată pe care chiar el a scris-o.
Rarele lui momente de căldură sunt rezervate personajului luminos interpretat de Alicia Vikander, o intelectuală devenită oligarh, a cărei descoperire că luxul poate fi o filosofie în sine aduce filmului o ironie subtilă, secă precum șampania.
În jurul lor planează jurnalistul american curios interpretat de Jeffrey Wright, mai mult nevăzut, ca o conștiință persistentă pe care filmul alege politicos să o ignore.
În contrapunct, Vladimir Putin, interpretat de Jude Law, apare cu o eleganță înfricoșătoare: un om intoxicat de putere, dar iritabil ca un monarh căruia nu i se oferă reverența cuvenită.
Law surprinde paradoxul unui conducător care își acumulează autoritatea precum un dragon își adună aurul, dar care pare în mod curios neatins de emoțiile obișnuite.
Interpretările sunt magnetice, iar Assayas le orchestrează cu siguranța unui meșteșugar.
Uneori îți dorești ca povestea să aibă amploarea unei miniserii grandioase — filmul traversează evenimente epocale (dezastrul Kursk, Revoluția Portocalie, Crimeea) cu eficiența rapidă a unei lecții de istorie susținute de un profesor deosebit de stilat — dar există și un anume curaj în această comprimare, senzația că istoria aleargă ca să țină pasul cu propriul său mit.
Vizual, filmul este un festin.
Scenografia lui François-Renaud Labarthe și imaginea semnată de Yorick Le Saux învăluie narațiunea într-o frumusețe lustruită, glacială, care reflectă climatul său emoțional.
Assayas presară filmul cu replici memorabile — „Nu există dictator mai sângeros decât poporul” — care lovesc ca niște săgeți elegante.
Dacă tonul alunecă uneori spre o răceală deliberată, este o răceală purtată ca haute couture: impecabilă, intenționată și ușor provocatoare.
Făcând trimitere la *Noi* de Evgheni Zamiatin, filmul cochetează cu ideea omului ca roman de necitit.
Si deși Baranov pare mai puțin un mister și mai degrabă o ecuație rezolvată cu minuțiozitate, a-l privi rămâne o plăcere rară: un studiu al puterii ca spectacol, livrat cu inteligență, spirit și o scânteie de umor malițios.
Din acest duet s-au născut lideri triumfători și națiuni călcate în picioare, imperii construite la fel de mult pe retorică precum pe oțel. *The Wizard of the Kremlin* al lui Olivier Assayas, adaptat după romanul lui Giuliano da Empoli și prezentat în competiție la Veneția, ne strecoară în culisele acestei coregrafii, dincolo de cortina de catifea.
Maestrul de ceremonii este Vadim Baranov, un spin doctor fictiv inspirat de Vladislav Surkov, interpretat de Paul Dano cu precizia rece a unui jucător de șah căruia nu-i mai pasă dacă piesele sunt din fildeș sau din os.
Dano creează un Baranov de o detașare rafinată, un aproape-sociopat care observă teatrul tot mai haotic al Rusiei cu amuzamentul discret al unui om care privește o farsă elaborată pe care chiar el a scris-o.
Rarele lui momente de căldură sunt rezervate personajului luminos interpretat de Alicia Vikander, o intelectuală devenită oligarh, a cărei descoperire că luxul poate fi o filosofie în sine aduce filmului o ironie subtilă, secă precum șampania.
În jurul lor planează jurnalistul american curios interpretat de Jeffrey Wright, mai mult nevăzut, ca o conștiință persistentă pe care filmul alege politicos să o ignore.
În contrapunct, Vladimir Putin, interpretat de Jude Law, apare cu o eleganță înfricoșătoare: un om intoxicat de putere, dar iritabil ca un monarh căruia nu i se oferă reverența cuvenită.
Law surprinde paradoxul unui conducător care își acumulează autoritatea precum un dragon își adună aurul, dar care pare în mod curios neatins de emoțiile obișnuite.
Interpretările sunt magnetice, iar Assayas le orchestrează cu siguranța unui meșteșugar.
Uneori îți dorești ca povestea să aibă amploarea unei miniserii grandioase — filmul traversează evenimente epocale (dezastrul Kursk, Revoluția Portocalie, Crimeea) cu eficiența rapidă a unei lecții de istorie susținute de un profesor deosebit de stilat — dar există și un anume curaj în această comprimare, senzația că istoria aleargă ca să țină pasul cu propriul său mit.
Vizual, filmul este un festin.
Scenografia lui François-Renaud Labarthe și imaginea semnată de Yorick Le Saux învăluie narațiunea într-o frumusețe lustruită, glacială, care reflectă climatul său emoțional.
Assayas presară filmul cu replici memorabile — „Nu există dictator mai sângeros decât poporul” — care lovesc ca niște săgeți elegante.
Dacă tonul alunecă uneori spre o răceală deliberată, este o răceală purtată ca haute couture: impecabilă, intenționată și ușor provocatoare.
Făcând trimitere la *Noi* de Evgheni Zamiatin, filmul cochetează cu ideea omului ca roman de necitit.
Si deși Baranov pare mai puțin un mister și mai degrabă o ecuație rezolvată cu minuțiozitate, a-l privi rămâne o plăcere rară: un studiu al puterii ca spectacol, livrat cu inteligență, spirit și o scânteie de umor malițios.