Le Signe du Lion, film de o subtilă ironie, reprezentând debutul în lungmetraj al lui Eric Rohmer, însoțește, cu o privire sobră și, în același timp, amuzată, tribulațiile estivale ale unui american stabilit la Paris. Pierre Wesselrin, compozitor în devenire (însă unul pe care nici inspirația, nici hărnicia nu-l prea dau afară din casă), nu lucrează nicăieri, astfel că trăiește de pe urma prietenilor, pe care-i stoarce de bani.
Până când soarta, în care dumnealui are, de altfel, o nesmintită încredere, pare să-i zâmbească cu toți dinții: o telegramă, anunțându-i moartea bătrânei și foarte bogatei sale mătuși, îl aruncă în al nouălea cer, convins fiind că-i va moșteni fabricile din Elveția și Germania. Nu mai stă nicio clipă pe gânduri și, bucuros că socoteala din târg promite s-o consfințească pe cea din închipuire, dă o petrecere costisitoare (cu bani împrumutați, evident), unde se laudă colegilor de boemă cu ipotetica moștenire și expune cu emfază teorii îndrăznețe despre destinul fericit, pentru care nu trebuie mișcat un deget, al celor care sunt, ca și el, născuți în zodia Leului.
Toate bune și frumoase, numai că zâmbetul sorții (și abulicul petrecăreț va afla asta în curând pe propria-i piele) fusese unul malițios: mătușa murise într-adevăr, dar nu înainte de a-l dezmoșteni. De aici încolo, viața lui Pierre, aflat într-un mare impas financiar, se înscrie pe o spirală descendentă. Proprietarul apartamentului în care stătea cu chirie îl aruncă în stradă, prietenii și cunoscuții părăsesc rând pe rând Parisul, căci ne aflăm în perioada vacanței de vară, iar soarta nărăvașă, după ce-i acordă un scurt răgaz într-un hotel de duzină, îi face o ofertă imposibil de refuzat, vârându-l într-un rol care, leului nostru fără colți și fără gheare, i se potrivește ca o cămașă de forță: acela de vagabond ageamiu, într-un Paris canicular și prăfuit.
Cum se va descurca, în noua și neașteptata lui viață, bărbatul de 39 de ani, cu înfățișare plăcută, virilă, atletică, despre care s-ar putea zice, dacă nu l-ai cunoaște și dacă n-ar fi total lipsit de voință, că se află în plenitudinea forțelor creatoare și la o indiscutabilă maturitate? Oare soarta, despre care se știe că-i schimbătoare, îi va întoarce spatele până la sfârșit? Sau, dacă până la urmă îi va da un semn de bunăvoință, va fi acela cu adevărat spre binele lui?
