Părerea criticului
Unul dintre cei mai originali cineaşti ai momentului, Jaco van Dormael a aşteptat şase ani pentru a reveni pe ecrane după specialul său Mr. Nobody, inclus în competiţia festivalului de la Veneţia în 2009. Selectat la Cannes cu Testamentul nou-nouţ/Le tout nouveau testament, belgianul a trebuit să înfrunte furia bisericii pentru modul cum reinventează biografia lui Dumnezeu.
Dumnezeu (Benoît Poelvoorde) trăieşte în Bruxelles şi este un... cretin. Uită tot ce scrie în Biblie, pentru că nimic nu este adevărat, iar pe Dumnezeu chiar îl enervează toate tâmpeniile scrise acolo, mai ales cele despre Iisus, fiul său, care nu i-a urmat deloc instrucţiunile. Neras şi ciufulit, îmbrăcat în maiou şi bermude, Dumnezeu îşi repede soţia (Yolande Moreau) şi fiica (Pili Groyne) şi îşi petrece vremea în biroul său, unde pufăie din ţigară şi îşi freacă satisfăcut mâinile programând taifunuri şi accidente aviatice la tastatura unui computer de generaţie veche. Într-o zi bună, se mulţumeşte doar să creeze legi tâmpite, de genul "un necaz nu vine niciodată singur" sau "o bucată de pâine unsă cu gem va cădea cu gemul în jos". O ceartă cu Ea, fiica lui, îi va da viaţa peste cap lui Dumnezeu, căci Ea evadează din apartament prin maşina de spălat a familiei (un omagiu la Alice în Ţara Minunilor), după ce trimite tuturor oamenilor, prin SMS, data şi ora la care vor muri.
Ajunsă printre oameni, Ea porneşte în căutarea a şase apostoli, pentru a ajunge la 18, împreună cu cei 12 ai fratelui ei. Este momentul când van Dormael schimbă perspectiva poveştii şi vorbeşte despre soartă, liber arbitru şi despre cum reacţionează oamenii obişnuiţi în faţa unui sfârşit ştiut dinainte. Scenariul scris de regizor împreună cu Thomas Gunzig profită de ocazie pentru a-şi uimi publicul cu o imaginaţie debordantă, cuplând-o, de exemplu, pe Catherine Deneuve, în rolul unei femei nemulţumite de soţul ei indiferent, cu o gorilă. Este şi momentul când filmul începe să semene şi mai mult cu un basm suprarealist, în care totul este posibil.
A fost uimitoare reacţia bisericii catolice la adresa unui film care, din punct de vedere religios, este cu totul inofensiv. Dumnezeu este doar un căpcăun, un Barbă albastră, un personaj negativ clasic, care doar se întâmplă să poată cu o singură mişcare de deget (pe tastatura) să schimbe destinul unui om. Filmul funcţionează cel mai bine când Dumnezeu este în prim-plan: deposedat de puteri, el o urmăreşte pe Ea prin aceeaşi conductă şi se va trezi în mijlocul unor aventuri abracadabrante, provocând răzbunări din cauza caracterului său infect.
Nu lăsa subiectul filmului să te îndepărteze de la o vizită la cinema, pentru că Testamentul nou-nouţ are acea prospeţime atât de rară printre premierele din cinematografele noastre. Ajutat de scenografie, muzică şi montaj, van Dormael oferă o fabulă colorată şi sprinţară, care te uimi şi surprinde la fiecare pas. Poate că filmul nu reuşeşte (nici nu îşi propune, de altfel) să ne repoziţioneze în relaţia noastră cu divinitatea, dar este o joacă ce binedispune şi amuză, oferind în final şi o surpriză de proporţii care subliniază cât de diferită ar fi lumea dacă la tastatura computerului lui Dumnezeu s-ar afla cineva cu o perspectivă cu totul specială.
Dumnezeu (Benoît Poelvoorde) trăieşte în Bruxelles şi este un... cretin. Uită tot ce scrie în Biblie, pentru că nimic nu este adevărat, iar pe Dumnezeu chiar îl enervează toate tâmpeniile scrise acolo, mai ales cele despre Iisus, fiul său, care nu i-a urmat deloc instrucţiunile. Neras şi ciufulit, îmbrăcat în maiou şi bermude, Dumnezeu îşi repede soţia (Yolande Moreau) şi fiica (Pili Groyne) şi îşi petrece vremea în biroul său, unde pufăie din ţigară şi îşi freacă satisfăcut mâinile programând taifunuri şi accidente aviatice la tastatura unui computer de generaţie veche. Într-o zi bună, se mulţumeşte doar să creeze legi tâmpite, de genul "un necaz nu vine niciodată singur" sau "o bucată de pâine unsă cu gem va cădea cu gemul în jos". O ceartă cu Ea, fiica lui, îi va da viaţa peste cap lui Dumnezeu, căci Ea evadează din apartament prin maşina de spălat a familiei (un omagiu la Alice în Ţara Minunilor), după ce trimite tuturor oamenilor, prin SMS, data şi ora la care vor muri.
Ajunsă printre oameni, Ea porneşte în căutarea a şase apostoli, pentru a ajunge la 18, împreună cu cei 12 ai fratelui ei. Este momentul când van Dormael schimbă perspectiva poveştii şi vorbeşte despre soartă, liber arbitru şi despre cum reacţionează oamenii obişnuiţi în faţa unui sfârşit ştiut dinainte. Scenariul scris de regizor împreună cu Thomas Gunzig profită de ocazie pentru a-şi uimi publicul cu o imaginaţie debordantă, cuplând-o, de exemplu, pe Catherine Deneuve, în rolul unei femei nemulţumite de soţul ei indiferent, cu o gorilă. Este şi momentul când filmul începe să semene şi mai mult cu un basm suprarealist, în care totul este posibil.
A fost uimitoare reacţia bisericii catolice la adresa unui film care, din punct de vedere religios, este cu totul inofensiv. Dumnezeu este doar un căpcăun, un Barbă albastră, un personaj negativ clasic, care doar se întâmplă să poată cu o singură mişcare de deget (pe tastatura) să schimbe destinul unui om. Filmul funcţionează cel mai bine când Dumnezeu este în prim-plan: deposedat de puteri, el o urmăreşte pe Ea prin aceeaşi conductă şi se va trezi în mijlocul unor aventuri abracadabrante, provocând răzbunări din cauza caracterului său infect.
Nu lăsa subiectul filmului să te îndepărteze de la o vizită la cinema, pentru că Testamentul nou-nouţ are acea prospeţime atât de rară printre premierele din cinematografele noastre. Ajutat de scenografie, muzică şi montaj, van Dormael oferă o fabulă colorată şi sprinţară, care te uimi şi surprinde la fiecare pas. Poate că filmul nu reuşeşte (nici nu îşi propune, de altfel) să ne repoziţioneze în relaţia noastră cu divinitatea, dar este o joacă ce binedispune şi amuză, oferind în final şi o surpriză de proporţii care subliniază cât de diferită ar fi lumea dacă la tastatura computerului lui Dumnezeu s-ar afla cineva cu o perspectivă cu totul specială.
