Părerea criticului
O comedie romantica altoita pe un film despre sport comporta din start anumite probleme de orientare pentru public: e ca atunci cand alergi dupa doi iepuri (ei versus ele) si nu prinzi niciunul. Ei sunt alungati de aburii de amor dintre George Clooney si Renee Zellweger, iar ele de amenintarea balonului oval (caci da, filmul este si despre inceputurile fotbalului american).
Al treilea film regizat de George Clooney sufera putin in primul rand din cauza lipsei de chimie dintre actor si actrita. Pentru a adauga niscaiva sare si piper, in Leatherheads apare si John Krasinsky (daca nu l-ati zarit in celalalt "-head" recent, adica Jarhead al lui Sam Mendes, poate-l stiti din varianta americana a celebrului serial The Office), care ajuta mult si chiar promite ca in anii viitori ar putea deveni eternul baiat bun din comedii romantico-lacrimogene fara exceptie prevazute cu happy-end.
Despre ce este vorba in Leatherheads? Il avem pe Dodge (Clooney), un jucator de fotbal american trecut de prima tinerete (prilej pentru cateva reusite glume age-iste la adresa actorului/personajului), care-si salveaza echipa falimentara cooptandu-l pe celebrul, frumosul, adulatul erou de razboi (primul mondial) si nemaipomenitul jucator Carter (Krasinski). Dar intre cei doi se baga Lexie (Zellweger), o jurnalista infipta, care banuieste ca trecutul glorios al lui Carter (acesta a facut de unul singur, se pare, un intreg pluton de soldati germani sa se predea) e tricotat un rand pe fata, un rand pe dos, cu… ata alba. Care-i adevarul si pana unde merge ambitia celor trei personaje (acele jocuri murdare nu se refera doar la noroiul de pe teren) veti afla in cele aproape doua ore ale filmului.
Principalul loc in care Leatherheads da cu stangul in dreptul este scenariul: dezordonat si haotic, povestea face un slalom lipsit de eleganta intre principalele puncte de interes ale filmului. Povestea de dragoste are parte de atentie ici, pentru ca acolo sa intre in vizor lipsa din acele vremuri a regulilor, ceea ce facea fotbalul american o adevarata joaca si nu-i obliga pe sportivi sa invete tomuri intregi de situatii si strategii posibile. Scenaristii sunt doi jurnalisti specializati de sport, peste experientele si documentarea carora sigur s-a brodat umor, romantism si dedesubturi moralizatoare, pentru a mai garnisi intrucatva cele 114 minute ale filmului.
Din nefericire, lipsa de coerenta este evidenta, chimia dintre cei trei lipseste si ea, iar multiplele gaguri inspirate din comediile de aur ale Hollywood-ului pica oarecum prost in interpretarea prea moderna a trio-ului Clooney-Zellweger-Krasinski. Nici Jonathan Pryce nu reuseste sa coaguleze eforturile celor trei, in rolul manipulatorului avocat C.C., protectorul intereselor lui Carter. Zellweger pica cel mai prost in film si, desi ei ii apartin unele dintre cele mai bune replici, manierismele actritei (ochii mijiti si buzele tuguiate) devin tot mai enervante. Apropo, daca vrei sa razi un pic de Zellweger, da o cautare pe youtube dupa numele lui Tracey Ullman si vezi cum rade aceasta de ceea ce ea numeste "chronical narcissistic squint", principala caracteristica a fostei Bridget Jones.
Al treilea film regizat de George Clooney sufera putin in primul rand din cauza lipsei de chimie dintre actor si actrita. Pentru a adauga niscaiva sare si piper, in Leatherheads apare si John Krasinsky (daca nu l-ati zarit in celalalt "-head" recent, adica Jarhead al lui Sam Mendes, poate-l stiti din varianta americana a celebrului serial The Office), care ajuta mult si chiar promite ca in anii viitori ar putea deveni eternul baiat bun din comedii romantico-lacrimogene fara exceptie prevazute cu happy-end.
Despre ce este vorba in Leatherheads? Il avem pe Dodge (Clooney), un jucator de fotbal american trecut de prima tinerete (prilej pentru cateva reusite glume age-iste la adresa actorului/personajului), care-si salveaza echipa falimentara cooptandu-l pe celebrul, frumosul, adulatul erou de razboi (primul mondial) si nemaipomenitul jucator Carter (Krasinski). Dar intre cei doi se baga Lexie (Zellweger), o jurnalista infipta, care banuieste ca trecutul glorios al lui Carter (acesta a facut de unul singur, se pare, un intreg pluton de soldati germani sa se predea) e tricotat un rand pe fata, un rand pe dos, cu… ata alba. Care-i adevarul si pana unde merge ambitia celor trei personaje (acele jocuri murdare nu se refera doar la noroiul de pe teren) veti afla in cele aproape doua ore ale filmului.
Principalul loc in care Leatherheads da cu stangul in dreptul este scenariul: dezordonat si haotic, povestea face un slalom lipsit de eleganta intre principalele puncte de interes ale filmului. Povestea de dragoste are parte de atentie ici, pentru ca acolo sa intre in vizor lipsa din acele vremuri a regulilor, ceea ce facea fotbalul american o adevarata joaca si nu-i obliga pe sportivi sa invete tomuri intregi de situatii si strategii posibile. Scenaristii sunt doi jurnalisti specializati de sport, peste experientele si documentarea carora sigur s-a brodat umor, romantism si dedesubturi moralizatoare, pentru a mai garnisi intrucatva cele 114 minute ale filmului.
Din nefericire, lipsa de coerenta este evidenta, chimia dintre cei trei lipseste si ea, iar multiplele gaguri inspirate din comediile de aur ale Hollywood-ului pica oarecum prost in interpretarea prea moderna a trio-ului Clooney-Zellweger-Krasinski. Nici Jonathan Pryce nu reuseste sa coaguleze eforturile celor trei, in rolul manipulatorului avocat C.C., protectorul intereselor lui Carter. Zellweger pica cel mai prost in film si, desi ei ii apartin unele dintre cele mai bune replici, manierismele actritei (ochii mijiti si buzele tuguiate) devin tot mai enervante. Apropo, daca vrei sa razi un pic de Zellweger, da o cautare pe youtube dupa numele lui Tracey Ullman si vezi cum rade aceasta de ceea ce ea numeste "chronical narcissistic squint", principala caracteristica a fostei Bridget Jones.
