În pregătirea „ideologică” a Jocurilor Olimpice de iarnă (Sochi, februarie 2014) ruşii au rezervat un loc semnificativ filmului „Legenda cu numărul 17” – film în care regizorul Nikolay Lebedev a surprins borne esenţiale din viaţa şi activitatea sportivă a hocheistului sovietic Valery Kharlamov. Producţia definitivată la începutul anului 2013 şi lansată pe marile şi micile ecrane în luna aprilie îi propune în rolurile-forţă pe Danila Kozlovski (Valery Kharlamov), Oleg Menshikov (antrenorul Tarasov), Alexandra Grepi (Begoña, mama marelui hocheist), Svetlana Ivanova (Irina, prietena lui Valery), Javier Alcina (unchiul José), Alexander Yakovlev (antrenorul Bobrov), dar şi pe Vladimir Menshov (Balashov, „aparatchikul” nedezlipit de meciurile şi cantonamentele reprezentativei URSS).
Filmul debutează cu o scenă pe care autorii scenariului o plasează într-o localitate din Spania anului 1956. Nu întâmplător fiindcă Begoña, mama lui Valery, era originară din Ţara Bascilor, pe care a părăsit-o către finele Războiului Civil pentru a ajunge în Uniunea Sovietică alături de alte sute de „copii ai Revoluţiei”, în fapt copii ai căror părinţi au aderat la cauza Republicii şi au fost ucişi în confruntările cu trupele franchiste. Populaţia savurează fiesta şi abia aşteaptă să-i urmărească pe cei capabili să-i aţâţe pe tauri; într-unul din balcoanele cu bună vizibilitate se află Begoña, micul Valery (în vârstă de 8 ani) şi rudele cu care s-au putut regăsi după … pacificarea ordonată şi orchestrată de Generalissimul Franco. La un moment dat, Valery vede un căţeluş nătâng, ghemuit în mijlocul drumului care urma să suporte iureşul taurilor; şi imediat, sfidând până la ultima fărâmă instinctul de conservare, coboară în … arenă, culege animalul neajutorat şi asistă la alergarea frenetică şi dezordonată a taurilor eliberaţi întru venerarea unei tradiţii provenite, în opinia unora, din ad-straturile lui homo sapiens. Pericolul adevărat se iveşte atunci când taurul cel mai fioros îl fixează pe băiat, care afişează un chip meditativ şi are grijă ca nu cumva să-l scape din braţe pe căţeluş; victimă sigură, în faţa mamei împietrite de spaimă şi a mulţimii interferate de laşitate – laşitate pe care ne-am obişnuit să o numim RAŢIUNE - , Valery este salvat de unchiul José, care intră temerar în scenă, îi deturnează taurului atenţia graţie unor figuri de toreador versat, apoi execută serii de … eschive, driblinguri şi fente în faţa adversarului cu care nu şi-a propus să lupte. Când totul se sfârşeşte cu bine, Begoña îşi îmbrăţişează băiatul, iar unchiul îi dăruieşte eşarfa roşie cu care a ştiut să-l dezonoreze pe taur.
Povestea lui Valery continuă cu anii în care aspiră să devină un hocheist de prim rang, în care învăţă reperele „universului concentraţionar” al derby-urilor CSKA - Spartak, în care este „deportat” pe patinoarele grosiere şi în vestiarele insalubre din ligile inferioare, în care suportă asaltul mentalităţilor doldora de promiscuitate din „cluburile sportive muncitoreşti”, în care transpiră în averse regulate la gândul că ar putea fi antrenat de extraordinarul Anatoly Tarasov. Şi în care mama Begoña visează ca nimeni alta că jucătorul cu numărul 17 se va integra cât de curând în concertul de valori al hocheiului mondial. Odată ajuns sub comanda binecunoscutului tehnician are parte de un tratament contondent, care culminează cu momentele în care este trimis în poartă, fără echipament adecvat, iar mult mai experimentaţii colegi expediază şuturi cu toată puterea; pucurile, adevărate proiectile din cauciuc masiv, îl lovesc de nenumărate ori, dar Tarasov îl îndeamnă să suporte situaţia şi, atenţie!, să apere poarta aşa cum şi-ar apăra ţara! Valery nu are replică pe moment, dar după şedinţa de pregătire, odată ajuns la duşuri, contorizează echimozele care i-au crescut pe corp precum ciupercile după ploaie şi slobozeşte un potop de blesteme în direcţia lui Tarasov. Care îl aude şi … îl invită să se antreneze încă şi mai serios!
Valery devine un jucător important pentru echipele lui Tarasov (CSKA şi reprezentativa URSS), câştigă campionate unionale, titluri mondiale şi medalia olimpică de aur, dar nu este pe deplin satisfăcut. Ştie că triumfurile inseriate din turneele internaţionale sunt facilitate de faptul că jucătorii profesionişti din Canada nu participă la competiţiile derulate sub egida IIHF. În 1972 însă oficialii hocheiului profesionist canadian şi diriguitorii hocheiului sovietic pun la cale Summit Series, o suită de jocuri între reprezentativa URSS şi echipa starurilor canadiene; Tarasov începe pregătirea meciurilor (antrenamente fizice dintre cele mai dure, antrenamente specifice riguroase, vizionări video ale adversarilor), dar „aparatchikul” Balashov, invidios pe succesele tehnicianului (triplu campion olimpic, multiplu campion mondial), acţionează pentru îndepărtarea lui: mai întâi îi reproşează, susţinut de un cor în care mai cântau şi alte cadre de nădejde ale partidului, că face selecţia în beneficiul lui CSKA şi în detrimentul cluburilor Spartak ori Dinamo, apoi vociferează împotriva „metodelor staliniste de antrenament” şi îl prezintă unor „tovarăşi cu munci de răspundere”ca pe un om al trecutului, în sfârşit, cu prilejul unui meci de verificare între reprezentativa URSS şi Spartak (conducătorii acestei grupări au fost sfătuiţi să îi ţină pe internaţionali la echipă), aranjează un arbitraj ostil team-ului antrenat de Tarasov, fapt ce îl determină pe technician să-şi scoată jucătorii de pe gheaţă. Decizia căpătă un plus de gravitate dat fiind faptul că la meci asistă tovarăşul Brejnev (pură ficţiune a regizorului Lebedev, desigur!), iar de aici şi până la demitere nu mai este decât o chestiune de … tehnică.
Kharlamov, pe care Balashov vrea să îl transforme în … sursă şi să obţină pe această cale informaţii compromiţătoare despre sportivi şi antrenori, suferă un grav accident auto (tot într-un accident auto avea să îşi piardă viaţa, în august 1981) şi se alege cu o traumă serioasă la genunchi; revine după un program de recuperare monitorizat chiar de Tarasov (într-o zi de maximă nervozitate a hocheistului, în care a repezit-o până şi pe Irina, Tarasov n-a găsit altă terapie pentru Valery, aflat în cârje, decât o vizită la … morgă, acolo unde au privit îndelung cadavrele unor militari care n-au avut şansa de a fi înregimentaţi la gruparea CSKA), este inclus în reprezentativa preluată de Vsevolod Bobrov şi evoluează în meciul cu Canada de la Montreal (filmul se concentrează numai pe primul meci din cele opt ale Seriei din 1972, câştigat de sovietici cu 7-3; au fost şi meciuri, patru la număr, în care canadienii au repurtat victoria). Repriza a doua din acest meci memorabil, aşa cum se poate vedea şi pe transmisia originară, îi aparţine în totalitate hocheistului cu numărul 17; regizorul Lebedev este foarte inspirat şi descrie jocul pe trei planuri: primul real, dominat de cele două goluri ale eroului, în urma unor acţiuni individuale în care a etalat o tehnică rafinată într-un regim de viteză nemaiîntâlnit până atunci, celelalte două imaginare – pe de o parte, driblingurile executate de Valery în faţa aprigilor hocheişti canadieni sunt magistral comparate cu figurile de toreador executate cândva, în Ţara Bascilor, de unchiul José, iar pe de altă parte, demarcările realizate de Valery pe gheaţa din Montreal sunt fericit combinate cu imaginile în care Tarasov, pe un teren betonat din spatele blocului în care locuia, se plimbă cu o … crosă de ocazie cu care plesneşte suprafaţa în chiar clipele în care pucurile trimise de elevul său ajung în poarta adversarilor.
În final câteva observaţii: (1) Filmul, dedicat lui Kharlamov, dar şi lui Tarasov, este un doping moral pentru hocheiştii şi suporterii ruşi înaintea confruntărilor olimpice din februarie 2014. Dacă Lebedev evocă un 7-3 în favoarea „big red machine”, noi să ne amintim că la precedenta Olimpiadă Sidney Crosby şi colegii s-au impus cu … 7-3, în sferturile competiţiei pe care au încheiat-o în triumf. (2) Metodele de antrenament folosite de Tarasov găsesc o foarte largă audienţă în corpul antrenorilor din Rusia şi nu numai. Oricum filmul, care nu este gândit ca un produs de export!, nu poate fi înţeles de coubertinienii târzii şi platonici. (3) Realizatorii se raportează profund nedrept la jucătorii profesionişti canadieni, pe care îi prezintă ca pe nişte inşi agresivi, infatuaţi şi lipsiţi de cel mai elementar fair-play. E drept, a evoluat şi rudimentarul Bob Clarke în seria de jocuri la care facem referire, dar nu în acest registru merită consideraţi Phil Esposito, Paul Henderson, Ron Ellis ori Frank Mahovlich. (4) De personaje precum Balashov sportul din Rusia nu a scăpat nici în ziua de azi. Şi, din păcate, nici sportul din ţara noastră. (5) Nu neapărat în directă legătură cu subiectul, autorii peliculei descriu personaje pitoreşti nu doar pentru societatea sovietică a anilor 1970, de la sportivi, tehnicieni şi conducători de cluburi până la birocraţi, lucrători din ministerele militarizate sau … animatoare.
Filmul debutează cu o scenă pe care autorii scenariului o plasează într-o localitate din Spania anului 1956. Nu întâmplător fiindcă Begoña, mama lui Valery, era originară din Ţara Bascilor, pe care a părăsit-o către finele Războiului Civil pentru a ajunge în Uniunea Sovietică alături de alte sute de „copii ai Revoluţiei”, în fapt copii ai căror părinţi au aderat la cauza Republicii şi au fost ucişi în confruntările cu trupele franchiste. Populaţia savurează fiesta şi abia aşteaptă să-i urmărească pe cei capabili să-i aţâţe pe tauri; într-unul din balcoanele cu bună vizibilitate se află Begoña, micul Valery (în vârstă de 8 ani) şi rudele cu care s-au putut regăsi după … pacificarea ordonată şi orchestrată de Generalissimul Franco. La un moment dat, Valery vede un căţeluş nătâng, ghemuit în mijlocul drumului care urma să suporte iureşul taurilor; şi imediat, sfidând până la ultima fărâmă instinctul de conservare, coboară în … arenă, culege animalul neajutorat şi asistă la alergarea frenetică şi dezordonată a taurilor eliberaţi întru venerarea unei tradiţii provenite, în opinia unora, din ad-straturile lui homo sapiens. Pericolul adevărat se iveşte atunci când taurul cel mai fioros îl fixează pe băiat, care afişează un chip meditativ şi are grijă ca nu cumva să-l scape din braţe pe căţeluş; victimă sigură, în faţa mamei împietrite de spaimă şi a mulţimii interferate de laşitate – laşitate pe care ne-am obişnuit să o numim RAŢIUNE - , Valery este salvat de unchiul José, care intră temerar în scenă, îi deturnează taurului atenţia graţie unor figuri de toreador versat, apoi execută serii de … eschive, driblinguri şi fente în faţa adversarului cu care nu şi-a propus să lupte. Când totul se sfârşeşte cu bine, Begoña îşi îmbrăţişează băiatul, iar unchiul îi dăruieşte eşarfa roşie cu care a ştiut să-l dezonoreze pe taur.
Povestea lui Valery continuă cu anii în care aspiră să devină un hocheist de prim rang, în care învăţă reperele „universului concentraţionar” al derby-urilor CSKA - Spartak, în care este „deportat” pe patinoarele grosiere şi în vestiarele insalubre din ligile inferioare, în care suportă asaltul mentalităţilor doldora de promiscuitate din „cluburile sportive muncitoreşti”, în care transpiră în averse regulate la gândul că ar putea fi antrenat de extraordinarul Anatoly Tarasov. Şi în care mama Begoña visează ca nimeni alta că jucătorul cu numărul 17 se va integra cât de curând în concertul de valori al hocheiului mondial. Odată ajuns sub comanda binecunoscutului tehnician are parte de un tratament contondent, care culminează cu momentele în care este trimis în poartă, fără echipament adecvat, iar mult mai experimentaţii colegi expediază şuturi cu toată puterea; pucurile, adevărate proiectile din cauciuc masiv, îl lovesc de nenumărate ori, dar Tarasov îl îndeamnă să suporte situaţia şi, atenţie!, să apere poarta aşa cum şi-ar apăra ţara! Valery nu are replică pe moment, dar după şedinţa de pregătire, odată ajuns la duşuri, contorizează echimozele care i-au crescut pe corp precum ciupercile după ploaie şi slobozeşte un potop de blesteme în direcţia lui Tarasov. Care îl aude şi … îl invită să se antreneze încă şi mai serios!
Valery devine un jucător important pentru echipele lui Tarasov (CSKA şi reprezentativa URSS), câştigă campionate unionale, titluri mondiale şi medalia olimpică de aur, dar nu este pe deplin satisfăcut. Ştie că triumfurile inseriate din turneele internaţionale sunt facilitate de faptul că jucătorii profesionişti din Canada nu participă la competiţiile derulate sub egida IIHF. În 1972 însă oficialii hocheiului profesionist canadian şi diriguitorii hocheiului sovietic pun la cale Summit Series, o suită de jocuri între reprezentativa URSS şi echipa starurilor canadiene; Tarasov începe pregătirea meciurilor (antrenamente fizice dintre cele mai dure, antrenamente specifice riguroase, vizionări video ale adversarilor), dar „aparatchikul” Balashov, invidios pe succesele tehnicianului (triplu campion olimpic, multiplu campion mondial), acţionează pentru îndepărtarea lui: mai întâi îi reproşează, susţinut de un cor în care mai cântau şi alte cadre de nădejde ale partidului, că face selecţia în beneficiul lui CSKA şi în detrimentul cluburilor Spartak ori Dinamo, apoi vociferează împotriva „metodelor staliniste de antrenament” şi îl prezintă unor „tovarăşi cu munci de răspundere”ca pe un om al trecutului, în sfârşit, cu prilejul unui meci de verificare între reprezentativa URSS şi Spartak (conducătorii acestei grupări au fost sfătuiţi să îi ţină pe internaţionali la echipă), aranjează un arbitraj ostil team-ului antrenat de Tarasov, fapt ce îl determină pe technician să-şi scoată jucătorii de pe gheaţă. Decizia căpătă un plus de gravitate dat fiind faptul că la meci asistă tovarăşul Brejnev (pură ficţiune a regizorului Lebedev, desigur!), iar de aici şi până la demitere nu mai este decât o chestiune de … tehnică.
Kharlamov, pe care Balashov vrea să îl transforme în … sursă şi să obţină pe această cale informaţii compromiţătoare despre sportivi şi antrenori, suferă un grav accident auto (tot într-un accident auto avea să îşi piardă viaţa, în august 1981) şi se alege cu o traumă serioasă la genunchi; revine după un program de recuperare monitorizat chiar de Tarasov (într-o zi de maximă nervozitate a hocheistului, în care a repezit-o până şi pe Irina, Tarasov n-a găsit altă terapie pentru Valery, aflat în cârje, decât o vizită la … morgă, acolo unde au privit îndelung cadavrele unor militari care n-au avut şansa de a fi înregimentaţi la gruparea CSKA), este inclus în reprezentativa preluată de Vsevolod Bobrov şi evoluează în meciul cu Canada de la Montreal (filmul se concentrează numai pe primul meci din cele opt ale Seriei din 1972, câştigat de sovietici cu 7-3; au fost şi meciuri, patru la număr, în care canadienii au repurtat victoria). Repriza a doua din acest meci memorabil, aşa cum se poate vedea şi pe transmisia originară, îi aparţine în totalitate hocheistului cu numărul 17; regizorul Lebedev este foarte inspirat şi descrie jocul pe trei planuri: primul real, dominat de cele două goluri ale eroului, în urma unor acţiuni individuale în care a etalat o tehnică rafinată într-un regim de viteză nemaiîntâlnit până atunci, celelalte două imaginare – pe de o parte, driblingurile executate de Valery în faţa aprigilor hocheişti canadieni sunt magistral comparate cu figurile de toreador executate cândva, în Ţara Bascilor, de unchiul José, iar pe de altă parte, demarcările realizate de Valery pe gheaţa din Montreal sunt fericit combinate cu imaginile în care Tarasov, pe un teren betonat din spatele blocului în care locuia, se plimbă cu o … crosă de ocazie cu care plesneşte suprafaţa în chiar clipele în care pucurile trimise de elevul său ajung în poarta adversarilor.
În final câteva observaţii: (1) Filmul, dedicat lui Kharlamov, dar şi lui Tarasov, este un doping moral pentru hocheiştii şi suporterii ruşi înaintea confruntărilor olimpice din februarie 2014. Dacă Lebedev evocă un 7-3 în favoarea „big red machine”, noi să ne amintim că la precedenta Olimpiadă Sidney Crosby şi colegii s-au impus cu … 7-3, în sferturile competiţiei pe care au încheiat-o în triumf. (2) Metodele de antrenament folosite de Tarasov găsesc o foarte largă audienţă în corpul antrenorilor din Rusia şi nu numai. Oricum filmul, care nu este gândit ca un produs de export!, nu poate fi înţeles de coubertinienii târzii şi platonici. (3) Realizatorii se raportează profund nedrept la jucătorii profesionişti canadieni, pe care îi prezintă ca pe nişte inşi agresivi, infatuaţi şi lipsiţi de cel mai elementar fair-play. E drept, a evoluat şi rudimentarul Bob Clarke în seria de jocuri la care facem referire, dar nu în acest registru merită consideraţi Phil Esposito, Paul Henderson, Ron Ellis ori Frank Mahovlich. (4) De personaje precum Balashov sportul din Rusia nu a scăpat nici în ziua de azi. Şi, din păcate, nici sportul din ţara noastră. (5) Nu neapărat în directă legătură cu subiectul, autorii peliculei descriu personaje pitoreşti nu doar pentru societatea sovietică a anilor 1970, de la sportivi, tehnicieni şi conducători de cluburi până la birocraţi, lucrători din ministerele militarizate sau … animatoare.