Părerea criticului
Ochiul adult va remarca partea tehnică absolut spectaculoasă - adâncimea şi acurateţea imaginii 3D, textura deosebită a penajului eroilor, mimica aproape umană a păsărilor, cu păstrarea totodată a comportamentului specific bufniţelor, diversitatea exemplarelor computer generated, secvenţele de luptă impresionante - chiar dacă sunt animate şi au loc între bufniţe; adultul va căsca, însă, de multe ori - deoarece povestea e pentru copii, iar poantele nu prea au forţa să ne mişte muşchii feţei într-un râs copios. Însuşi mesajul filmului, acela că în fiecare din noi este un erou ce aşteaptă să fie descoperit, va anima un public preadolescentin, efectul asupra publicului matur fiind cel mult captarea bunăvoinţei pentru urmărirea până la final a poveştii.
Zack Snyder a vrut, după cum a declarat, să facă un film la care să se uite copiii lui; şi i-a reuşi de minune... Pe lângă bifarea acestui obiectiv, ar mai fi de înţeles implicarea lui Snyder în proiect pentru scenele de acţiune şi secvenţele de luptă. Dar Snyder mizează doar pe efecte vizuale, şi pierde din vedere că scenariul scris de John Orloff şi John Collee (Happy Feet) e subţirel, absolut previzibil, fără twist-uri, doar cu două capcane orchestrate de Cei puri, răii din film.
Se întâmplă că nu ne prea pasă de ce li se întâmplă bietelor zburătoare. Dar nu e din cauza faptului că bufniţele nu sunt animale de companie; în fond nici Mickey Mouse ori fratele lui CG - Ratatouille - nu sunt animale pe care le ai în preajma ta, ca să le îndrăgeşti şi să te prindă o poveste ce-i are ca protagonişti. Ba, dimpotrivă, chiar o să îndrăgiţi cel puţin una dintre bufniţe (preferatul meu e Digger, de exemplu - în foto de mai jos). Neimplicarea vine de la tratarea simplistă a subiectului.
Soren, un tânăr din familia bufniţelor, vrăjit de poveştile eroice ale tatălui său despre înţelepţii Păzitori ai Arborelui Ga’Hoole, pleacă în căutarea lor pentru a cere ajutor atunci când fraţii îi sunt răpiţi de Cei Puri. Drumul se anunţă cu dificultăţi, dar peripeţiile nu sunt chiar atât de surprinzătoare, ori încercările atât de dificile. Pe de altă parte, realizatorii s-au concentrat pe realizarea unei varietăţi de bufniţe, şi o să vă clătiţi ochii cu exemplare de tot felul, dar alte animale, care să populeze această lume, nu prea sunt; câteva specii de păsărele, nişte ciori şi lilieci ce dau bătăi de cap eroilor noştri, o echidna, prezicătoare, foarte colorată, plus un şarpe pe post de doică nu oferă contraponderea necesară la zecile de bufniţe din povestea aceasta.
Muzica e superbă, dar nepotrivită - momentele cheie din film sunt asociate cu pasaje melodice absolut răvăşitoare, încât ai senzaţia că pe imagini cu bufniţa Soren intrând într-un vortex de furtună s-a pus soundtrack-ul de la secvenţa finală din Gladiatorul, Now We Are Free, de Hans Zimmer.
În concluzie, Legend of the Guardians te va surprinde vizual şi cam atât, însă îţi va face copilul fericit.
Zack Snyder a vrut, după cum a declarat, să facă un film la care să se uite copiii lui; şi i-a reuşi de minune... Pe lângă bifarea acestui obiectiv, ar mai fi de înţeles implicarea lui Snyder în proiect pentru scenele de acţiune şi secvenţele de luptă. Dar Snyder mizează doar pe efecte vizuale, şi pierde din vedere că scenariul scris de John Orloff şi John Collee (Happy Feet) e subţirel, absolut previzibil, fără twist-uri, doar cu două capcane orchestrate de Cei puri, răii din film.
Se întâmplă că nu ne prea pasă de ce li se întâmplă bietelor zburătoare. Dar nu e din cauza faptului că bufniţele nu sunt animale de companie; în fond nici Mickey Mouse ori fratele lui CG - Ratatouille - nu sunt animale pe care le ai în preajma ta, ca să le îndrăgeşti şi să te prindă o poveste ce-i are ca protagonişti. Ba, dimpotrivă, chiar o să îndrăgiţi cel puţin una dintre bufniţe (preferatul meu e Digger, de exemplu - în foto de mai jos). Neimplicarea vine de la tratarea simplistă a subiectului.
Soren, un tânăr din familia bufniţelor, vrăjit de poveştile eroice ale tatălui său despre înţelepţii Păzitori ai Arborelui Ga’Hoole, pleacă în căutarea lor pentru a cere ajutor atunci când fraţii îi sunt răpiţi de Cei Puri. Drumul se anunţă cu dificultăţi, dar peripeţiile nu sunt chiar atât de surprinzătoare, ori încercările atât de dificile. Pe de altă parte, realizatorii s-au concentrat pe realizarea unei varietăţi de bufniţe, şi o să vă clătiţi ochii cu exemplare de tot felul, dar alte animale, care să populeze această lume, nu prea sunt; câteva specii de păsărele, nişte ciori şi lilieci ce dau bătăi de cap eroilor noştri, o echidna, prezicătoare, foarte colorată, plus un şarpe pe post de doică nu oferă contraponderea necesară la zecile de bufniţe din povestea aceasta.
Muzica e superbă, dar nepotrivită - momentele cheie din film sunt asociate cu pasaje melodice absolut răvăşitoare, încât ai senzaţia că pe imagini cu bufniţa Soren intrând într-un vortex de furtună s-a pus soundtrack-ul de la secvenţa finală din Gladiatorul, Now We Are Free, de Hans Zimmer.
În concluzie, Legend of the Guardians te va surprinde vizual şi cam atât, însă îţi va face copilul fericit.
