Les Enfants du Paradis (Marcel Carné, 1945) se bazează foarte mult pe semnificația poetică a titlului. Expresia Les enfants ... se referă la publicul de la balconul de sus al unui teatru (vorbim de anii 1820) care era extrem de gălăgios și putea dicta succesul unui spectacol. Oameni de mahala, sensibili la vodeviluri și scălămbăieli trebuiau cuceriți primii prin orice mijloace. De o tânără (Garance) se îndrăgostește un mim (Baptiste) este atras doar pentru curtoazie un actor (Frédérick Lemaître) și este foarte aproape să fie tâlhărită de un hoț (Pierre François Lacenaire).Aceste patru personaje intră într-un joc al vieții, putând lesne să îi vedem cum se comportă în fața unui sentiment care îi aprinde precum acei les enfants. Se simte, nu de puține ori, pana poetică a unui Jacques Prévert care a avut o contribuție la scenariu.
Viața teatrului de la începutul secolului XIX este redată îngroșându-se efervescența de început, sărăcia și mizeria actorilor (sărăcie și mizerie care nu le ating sufletele) și farmecul descoperirii noilor forme de exprimare (a se vedea reprezentările mimului în prima parte, care era șinut la ușă ca o rușine a teatrului apoi reprezentările din a doua parte privite cu respect și în tăcere de toată lumea). Este un teatru în teatru în lumea care este un teatru etc etc. Și da, nimănui nu-i pasă de lucrurile mărunte ale omului (drama și tragedia din mijlocul carnavalului care le anihilează țipetele) sau mai bine zis ale actorului.
Cele trei reprezentări ale forței masculine sunt personaje reale, împrumutându-se în construirea personajelor bucăți din biografia fiecăruia. Par că se adâncesc odată cu trecerea timpului, îndepărtându-se de o anumită candoare și veselie întâlnite în prima parte. Sunt personaje care se respectă reciproc, care evită duelul dar nu fug de conflicte. Chiar și Garance care în prima parte se lăsa privită de bărbați (printre care și cei trei eroi) în partea a doua este cea care îi privește din secret.
Filmul stă sub puterea de expresie a lui Baptiste, sub pata albă a unei emoții, a unei expresii, a unui om. Un personaj care a contribuit la îmblânzirea (maturizarea) acelor les enfants, un neliniștit care odată ieșit de pe scenă, în stradă, nu se mai poate face auzit. Pentru că atunci cu toții devenim Les Enfants du Paradis și prin gălăgia noastră carnavalescă întoarcem spatele actorilor.
cosmin742000
pe 15 Decembrie 2013 10:45
Un film clasic frantuzesc , pur si simplu monumental...
zeno.marin
pe 20 Iunie 2011 00:54
Cortina se ridica si coboara in doua acte lungi care separa capitolele evolutiei eroilor acestei povesti de dragoste, a carei scenariu a fost rasplatit cu o nominalizare la Oscar.
Destul de desuet, jucat foarte teatral si patetic pentru pretentiile noastre, "Les enfants du paradis" poate fi vazut totusi cu placere si in ziua de astazi, caci atmosfera invaluieste specatorul si il prinde. Veti vedea cum gradual filmul devine parca tot mai bun pe masura ce drama se deruleaza, de la pasiune la crima, de la viata sordida a distractiilor de mahala la ascensiunea in inalta societate.
N-am sa va obosesc cu multe detalii ci am sa va semnalez doar cateva secvente dupa mine remarcabile:
- cea a pantomimei in sceneta cu statuia - urmariti schimbare la fata a lui Baptiste si apropos, veti vedea...primul Moon Walk (Jean-Louis Barrault).
- cele doua episoade in care Frédérick Lemaître (Pierre Brasseur inca foarte tanar) improvizeaza si face publicul sa jubileze, spre disperarea producatorilor piesei
- scena de final, in timpul carnavalului, in care Baptiste este sufocat de miile de replici ale personajului Pierot caruia i-a dat el viata.
O lumea a contrastelor, o "curte a miracolelor", un triunghi amoros si o poveste de dragoste implinita prea tarziu.
Ma aflu deci singur in fata unei casede de dialog si stiu ca nu o va citi nimeni, dar daca totusi cineva "va trece pe aici", ii recomand sa vada acest film.
PS: prima sa parte imi aminteste vag de tot de "Freaks (1932)"...
Viața teatrului de la începutul secolului XIX este redată îngroșându-se efervescența de început, sărăcia și mizeria actorilor (sărăcie și mizerie care nu le ating sufletele) și farmecul descoperirii noilor forme de exprimare (a se vedea reprezentările mimului în prima parte, care era șinut la ușă ca o rușine a teatrului apoi reprezentările din a doua parte privite cu respect și în tăcere de toată lumea). Este un teatru în teatru în lumea care este un teatru etc etc. Și da, nimănui nu-i pasă de lucrurile mărunte ale omului (drama și tragedia din mijlocul carnavalului care le anihilează țipetele) sau mai bine zis ale actorului.
Cele trei reprezentări ale forței masculine sunt personaje reale, împrumutându-se în construirea personajelor bucăți din biografia fiecăruia. Par că se adâncesc odată cu trecerea timpului, îndepărtându-se de o anumită candoare și veselie întâlnite în prima parte. Sunt personaje care se respectă reciproc, care evită duelul dar nu fug de conflicte. Chiar și Garance care în prima parte se lăsa privită de bărbați (printre care și cei trei eroi) în partea a doua este cea care îi privește din secret.
Filmul stă sub puterea de expresie a lui Baptiste, sub pata albă a unei emoții, a unei expresii, a unui om. Un personaj care a contribuit la îmblânzirea (maturizarea) acelor les enfants, un neliniștit care odată ieșit de pe scenă, în stradă, nu se mai poate face auzit. Pentru că atunci cu toții devenim Les Enfants du Paradis și prin gălăgia noastră carnavalescă întoarcem spatele actorilor.
Destul de desuet, jucat foarte teatral si patetic pentru pretentiile noastre, "Les enfants du paradis" poate fi vazut totusi cu placere si in ziua de astazi, caci atmosfera invaluieste specatorul si il prinde. Veti vedea cum gradual filmul devine parca tot mai bun pe masura ce drama se deruleaza, de la pasiune la crima, de la viata sordida a distractiilor de mahala la ascensiunea in inalta societate.
N-am sa va obosesc cu multe detalii ci am sa va semnalez doar cateva secvente dupa mine remarcabile:
- cea a pantomimei in sceneta cu statuia - urmariti schimbare la fata a lui Baptiste si apropos, veti vedea...primul Moon Walk (Jean-Louis Barrault).
- cele doua episoade in care Frédérick Lemaître (Pierre Brasseur inca foarte tanar) improvizeaza si face publicul sa jubileze, spre disperarea producatorilor piesei
- scena de final, in timpul carnavalului, in care Baptiste este sufocat de miile de replici ale personajului Pierot caruia i-a dat el viata.
O lumea a contrastelor, o "curte a miracolelor", un triunghi amoros si o poveste de dragoste implinita prea tarziu.
Ma aflu deci singur in fata unei casede de dialog si stiu ca nu o va citi nimeni, dar daca totusi cineva "va trece pe aici", ii recomand sa vada acest film.
PS: prima sa parte imi aminteste vag de tot de "Freaks (1932)"...