Părerea criticului
In asteptarea mortii, niste oameni fini stau linistiti la taclale – de la politica la porcosenii la papa si (cu bucurie) inapoi la porcosenii. E un spectacol neasteptat de tonic.
In filmul canadian Invaziile barbare, un grup de intelectuali se aduna intr-un spital din Quebec, unde unul dintre ei e internat cu un cancer inoperabil, si discuta despre toate cele ce sunt sub soare, sub centura si, mai recent, sub amenintarea barbarilor – a teroristilor care vor sa arunce in aer civilizatia occidentala si a tinerilor occidentali care respecta, totusi, cateva dintre cuceririle civilizatiei – banii, drogurile si jocurile pe computer. Filmul curge usor si placut intr-o atmosfera de sueta; intelegi ca asa s-au scurs si vietile personajelor. Muribundul, un intelectual dintr-o generatie care a vrut sa schimbe lumea, n-a realizat nimic serios. Nu se poate spune ca e chinuit de regrete, dar nici nu e cu totul scutit de ele: parca nu l-ar deranja sa dea ceva mai departe, dar are ceva de dat?, are cui sa dea? Astea sunt intrebari grele, dar Invaziile barbare e poate cel mai relaxat film care ruleaza acum pe ecranele noastre.
Regizorul si scenaristul Denys Arcand e atat de devotat placerilor trancanelii inteligente si le comunica atat de bine incat ele devin foarte emotionante in frivolitatea lor: par sa constituie adevarata opera a acestor personaje hedoniste si indolente, mostenirea lor – mai pretioasa decat pare – si, implicit, o dovada ca civilizatia pe care o reprezinta e bine mersi.
Arcand aplauda lipsa de seriozitate a acestor vieti, dar stie sa treaca la o solemnitate frumoasa, neapasatoare, pentru secventele in care muribundul se apropie de tinerii barbari. De asemenea, stie cand sa taca din gura – spre final, in prezenta mortii.
In filmul canadian Invaziile barbare, un grup de intelectuali se aduna intr-un spital din Quebec, unde unul dintre ei e internat cu un cancer inoperabil, si discuta despre toate cele ce sunt sub soare, sub centura si, mai recent, sub amenintarea barbarilor – a teroristilor care vor sa arunce in aer civilizatia occidentala si a tinerilor occidentali care respecta, totusi, cateva dintre cuceririle civilizatiei – banii, drogurile si jocurile pe computer. Filmul curge usor si placut intr-o atmosfera de sueta; intelegi ca asa s-au scurs si vietile personajelor. Muribundul, un intelectual dintr-o generatie care a vrut sa schimbe lumea, n-a realizat nimic serios. Nu se poate spune ca e chinuit de regrete, dar nici nu e cu totul scutit de ele: parca nu l-ar deranja sa dea ceva mai departe, dar are ceva de dat?, are cui sa dea? Astea sunt intrebari grele, dar Invaziile barbare e poate cel mai relaxat film care ruleaza acum pe ecranele noastre.
Regizorul si scenaristul Denys Arcand e atat de devotat placerilor trancanelii inteligente si le comunica atat de bine incat ele devin foarte emotionante in frivolitatea lor: par sa constituie adevarata opera a acestor personaje hedoniste si indolente, mostenirea lor – mai pretioasa decat pare – si, implicit, o dovada ca civilizatia pe care o reprezinta e bine mersi.
Arcand aplauda lipsa de seriozitate a acestor vieti, dar stie sa treaca la o solemnitate frumoasa, neapasatoare, pentru secventele in care muribundul se apropie de tinerii barbari. De asemenea, stie cand sa taca din gura – spre final, in prezenta mortii.
