Părerea criticului
„Paris, Arondismentul 13” (2021), în regia cineastului-veteran Jacques Audiard, premiat la Cannes pentru coloana sonoră compusă de Rone
La cei șaptezeci de ani ai săi, cu o impresionantă carieră în spate, regizorul Jacques Audiard a realizat, anul trecut, un film cu totul neașteptat. Să amintim capodoperele sale, „De battre mon coeur s'est arrêté” (2005), „Un prophète” (2009), precum și laureatul Palm D`Or, „Dheepan” (2015). Toate aceste filme sunt fie de un suspans naturalist și amețitor, fie de o sensibilitate captivantă în subiectele grele, dar delicate pe care le tratează, precum colonialismul sau conflictele emigranților în Franța și, în general, viețile unor indivizi prinși între moarte și o înălțare artistică.
Acum, Audiard a făcut, probabil, cel mai lejer și totodată cel mai erotic film al său. Prin relațiile amoroase tumultoase și nestatornice ale unor mileniali parizieni, filmul surprinde un portret în alb negru al arondismentului 13, un cartier construit pe verticală, cu cele mai înalte clădiri rezidențiale din Paris, construite în anii `70. În același timp, acest arondisment denumit și Les Olympiades este și cel mai mare Chinatown din Europa, care își cântă cu senzualitate imnul în prima secvență. Camera se apropie din cer voyeuristic și cercetează printre etajele înalte și luminate, oprindu-se în dormitorul în care Émilie Wong (Lucie Zhang) îi cântă dezbrăcată la microfon iubitului ei, Camille (Makita Samba), o melodie în mandarină.
Camille e noul ei chiriaș / coleg de apartament cu beneficii, un fost profesor de liceu nevoit să preia agenția imobiliară a unei rude fără să cunoască vreun pic domeniul. Însă îl ajută angajata ei, Nora Ligier (talentata Noémie Merlant din „Portrait de la jeune fille en feu”), fiind experimentată în afacerea unei familii ușor incestuoase.
Dar și între ei doi se consumă o relație stranie, fiindcă orice atingere tandră a lui Camille o umple de neliniște. Nora e sufocată de insecurități și de faptul că lumea o confundă cu Amber (Jehnny Beth), o actriță porno și webcam model. Iar Nora apelează la serviciile acestei sosii ca să se cunoască mai bine.
Dincolo de colocația lor, Émilie și Camille își asumă o relație neimplicată care, ca de obicei, pentru unul dintre ei se transformă treptat într-o provocare nerealistă. Însă Camille are douăzeci de ani, pe când Nora are un alt tip de dinamică sexuală la treizeci de ani, iar relația ei cu beneficii întârzie să apară. Până la un moment dat.
Acest film pare pe de o parte fantezia unui bătrân, mai ales fiindcă personajele nu dezvoltă neapărat vreo dimensiune ascunsă. Însă în stilistica de romcom alb negru cu un ochi pentru ce se află sub pătura socială și cu o coloană sonoră synth-pop hipnotică, filmul te seduce. Faptul că povestea e scrisă de Audiard împreună cu alți trei scenariști și că are la bază nuvela grafică „Killing and Dying” a autorului american Adrian Tomine ne asigură că nu e doar cântecul de lebădă al tinereții lui Audiard. Iar dacă printre acești scenariști se regăsește și Céline Sciamma (scenarista și regizoarea filmului în care a colaborat cu Noémie, „Portrait de la jeune fille en feu””), toată această sexualitate are senzualitatea ei, nu e doar o privire strict masculină.
Personajele sunt într-o asemenea grabă existențială încât își schimbă constant și locuințele, nu numai partenerii. Nora se mută din Bordeaux în Paris, Les Olympiades. La facultate e întrebată mai mult sau mai puțin în glumă dacă și-a abandomnat soțul și copilul ca să vină la cursuri de drept.
Nu departe, Émilie îi propune unei chiriașe pe care o primește în casă să îi scadă din chirie în schimbul unor vizite săptămânale la bunica ei bolnavă de Alzheimer, care oricum nu și-ar da seama dacă e nepoata ei sau nu. Iar prin agenția imobiliară la care lucrează Nora și Camille, vedem aceste schimbări zi de zi. Altfel, alb negrul e o experiență cu atât mai nostalgică pe marele ecran. L-am văzut recent și în C`mon, c`mon, și în Belfast, și în The Tragedy of Macbeth, și în The French Dispatch. Acum a venit și rândul unui erotism de primăvară, negru pe alb.
La cei șaptezeci de ani ai săi, cu o impresionantă carieră în spate, regizorul Jacques Audiard a realizat, anul trecut, un film cu totul neașteptat. Să amintim capodoperele sale, „De battre mon coeur s'est arrêté” (2005), „Un prophète” (2009), precum și laureatul Palm D`Or, „Dheepan” (2015). Toate aceste filme sunt fie de un suspans naturalist și amețitor, fie de o sensibilitate captivantă în subiectele grele, dar delicate pe care le tratează, precum colonialismul sau conflictele emigranților în Franța și, în general, viețile unor indivizi prinși între moarte și o înălțare artistică.
Acum, Audiard a făcut, probabil, cel mai lejer și totodată cel mai erotic film al său. Prin relațiile amoroase tumultoase și nestatornice ale unor mileniali parizieni, filmul surprinde un portret în alb negru al arondismentului 13, un cartier construit pe verticală, cu cele mai înalte clădiri rezidențiale din Paris, construite în anii `70. În același timp, acest arondisment denumit și Les Olympiades este și cel mai mare Chinatown din Europa, care își cântă cu senzualitate imnul în prima secvență. Camera se apropie din cer voyeuristic și cercetează printre etajele înalte și luminate, oprindu-se în dormitorul în care Émilie Wong (Lucie Zhang) îi cântă dezbrăcată la microfon iubitului ei, Camille (Makita Samba), o melodie în mandarină.
Camille e noul ei chiriaș / coleg de apartament cu beneficii, un fost profesor de liceu nevoit să preia agenția imobiliară a unei rude fără să cunoască vreun pic domeniul. Însă îl ajută angajata ei, Nora Ligier (talentata Noémie Merlant din „Portrait de la jeune fille en feu”), fiind experimentată în afacerea unei familii ușor incestuoase.
Dar și între ei doi se consumă o relație stranie, fiindcă orice atingere tandră a lui Camille o umple de neliniște. Nora e sufocată de insecurități și de faptul că lumea o confundă cu Amber (Jehnny Beth), o actriță porno și webcam model. Iar Nora apelează la serviciile acestei sosii ca să se cunoască mai bine.
Dincolo de colocația lor, Émilie și Camille își asumă o relație neimplicată care, ca de obicei, pentru unul dintre ei se transformă treptat într-o provocare nerealistă. Însă Camille are douăzeci de ani, pe când Nora are un alt tip de dinamică sexuală la treizeci de ani, iar relația ei cu beneficii întârzie să apară. Până la un moment dat.
Acest film pare pe de o parte fantezia unui bătrân, mai ales fiindcă personajele nu dezvoltă neapărat vreo dimensiune ascunsă. Însă în stilistica de romcom alb negru cu un ochi pentru ce se află sub pătura socială și cu o coloană sonoră synth-pop hipnotică, filmul te seduce. Faptul că povestea e scrisă de Audiard împreună cu alți trei scenariști și că are la bază nuvela grafică „Killing and Dying” a autorului american Adrian Tomine ne asigură că nu e doar cântecul de lebădă al tinereții lui Audiard. Iar dacă printre acești scenariști se regăsește și Céline Sciamma (scenarista și regizoarea filmului în care a colaborat cu Noémie, „Portrait de la jeune fille en feu””), toată această sexualitate are senzualitatea ei, nu e doar o privire strict masculină.
Personajele sunt într-o asemenea grabă existențială încât își schimbă constant și locuințele, nu numai partenerii. Nora se mută din Bordeaux în Paris, Les Olympiades. La facultate e întrebată mai mult sau mai puțin în glumă dacă și-a abandomnat soțul și copilul ca să vină la cursuri de drept.
Nu departe, Émilie îi propune unei chiriașe pe care o primește în casă să îi scadă din chirie în schimbul unor vizite săptămânale la bunica ei bolnavă de Alzheimer, care oricum nu și-ar da seama dacă e nepoata ei sau nu. Iar prin agenția imobiliară la care lucrează Nora și Camille, vedem aceste schimbări zi de zi. Altfel, alb negrul e o experiență cu atât mai nostalgică pe marele ecran. L-am văzut recent și în C`mon, c`mon, și în Belfast, și în The Tragedy of Macbeth, și în The French Dispatch. Acum a venit și rândul unui erotism de primăvară, negru pe alb.
