Les quatre cents coups (1959)

Un film mediocru, care nu transmite ceva iesit din comun si in comentariul caruia rezonez 100% cu Xerxes. Poate ca atunci cand a aparut a fost ceva revolutionar si cu un impact mult mai mare, dar astazi mai impresioneaza doar prin realitatea lucrurilor atunci cand ne referim la esecul unor parinti in educatia unui copil, esec care se rasfrange asupra intregului univers al acestuia - scoala, anturaj, etc. Un film care iti va aminti sigur de acel coleg care in timpul scolii sau licelului facea o gramada de nazbâtii, nu învăța deloc si era mereu scos țap ispășitor când se intampla ceva in clasă. Abia acum putem intelege că în spatele acelor acte ale sale stătea de fapt o educație precară și un nivel de viață foarte scăzut, iar faptele sale nu veneau din teribilism sau răutate, ci din nevoia de a se descurca singur ori dintr-o revoltă personală față de liniștea altora..

Nu o sa ma aventurez in a descrie impactul avut de film in istoria si evolutia cinematografiei nici a celei franceze si nici a celei mondiale. Nu am o imagine atat de limpede a perioadei pre Noului Val Francez si a celei de dupa. Filmografia mea e atat de amestecata incat nu pot sa realizez impactul la adevarata lui magnitudine, iar 400 Blows nu e un proiect radical cum a fost, de exemplu, cazul, „A bout de souffle” (1960).
Vis-a-vis de mesajul profetic care i se atribuie acestei pelicule o sa iau iarasi distanta. Interogatia "Ce se va alege de aceasta tara peste 10 ani?" rostita cu naduf de pedagogul de scoala veche al lui Antoine si care la fix 10 ani, cel putin pentru o anumita parte a publicului, s-a adeverit in miscarea studenteasca cunoscuta sub numele de "mai 1968", in perceptia mea nu realizeaza nici o conexiune intre ideea in care a fost ea rostita in film si evenimentele sociale din Franta anului '68. De cate ori nu am auzit si noi, din gura tot la fel de invechitilor nostri dascali, aceeasi prorocie fatalista?
In schimb, o sa ma opresc doar asupra operei partial biografice si, cum spunea prof. David Melville, narata la persoana I. Un crampei al unei existente ce nu isi propune sa moralizeze sau sa critice sisteme educationale ori modele parentale. Este pur si simplu o evocare a unei etape de viata, de formare si de dezvoltare a celui ce va fi cunoscut in viitor ca François Truffaut, parintele cinema-ului modern francez, demnul continuator al neorealismului italian si al umanismului lui Satyajit Ray. Acelasi rationament, daca e aplicat, ar trebui sa ne determine sa il compatimim pe Creanga si sa ii blamam familia pe care, cu atata emotie, o evoca in scrierile sale; si nu cred ca e cazul. Ca nu a fost o familie perfecta, ca au existat disfunctionalitati sau elemente ce sa fi cauzat un anumit tip de comportament al viitorului tanar, asta e fara urma de indoiala. Dar nici o clipa, Truffaut nu isi judeca parintii, cu atat mai putin sa emita, prin intermediul acestui film, sentinte acuzatoare asupra celor ce, asa cum s-au priceput ei mai bine, l-au crescut si educat.
Les quatre cents coups (1959) este filmul unui regizor matur, chiar daca acesta e doar debutul intr-un lungmetraj, realizat si exprimat in idioma proprie copilariei nostaligice. Indiferent de greutatile intampinate (titlul realizand, pe langa semnificatia standard a expresiei "les 400 coups" - "to raise the hell" adica "a scapa de sub control" si un joc de constructie ce trimite cu gandul la loviturile pe care viata le harazeste cu atata darnicie unora dintre noi), tonul filmului este usor jovial, exact maniera prin care vede un copil viata sau in care un adult isi evoca anii petrecuti in casa parinteasca. Chiar momentul sustragerii masinii de scris are valente comice, nedimensionate pe masura importantei faptei si, mai ales, a consecintelor viitoare. Singurul moment de reflectie matura si de detasare toatala a regizorului fata de personajul alter ego este acela al imbarcarii in masina de escortare a detinutilor, pentru a fi transportat catre scoala de corectie. Privirea pierduta aruncata printre gratii, ce pare ca se desparte si spune adio definitiv unui oras pe care eroul nostru l-a indragit si care cu siguranta ca, pana la intoarcerea sa inapoi, se va fi schimbat iremediabil, ori care se desparte de o lume in general sau, de ce nu, un adio copilariei naive si rebele, este scena cu cel mai mare impact emotional. Nici macar finalul, cu acel stop-cadru avand in fundal marea, unde se poate citi pe chipul lui Antoine, (Jean-Pierre Leaud), panica unui viitor incert si total necunoscut, nu poate rivaliza prin dramatism cu acest episod melancolic, plin de regrete si durere.
Multe dintre scenele prezente in acest lungmetraj sunt reprezentative pentru generatii trecute sau pot deveni material de analiza socio-umana. Sedinta cu psihologul este importanta in a intelege ce anume se intampla in sufletul tanarului personaj. Modul in care acesta insira faptele, parand ca citeste de pe o foaie un rezumat al unei alte vieti, nu cea proprie, demonstreaza o tarie de caracter si o forta de detasare cum putine persoane poseda. Oricare ar fi fost viata acestui tanar, oricare ar fi fost mediul din care ar fi provenit, aceasta explozie de personalitate s-ar fi manifestat mai devreme sau mai tarziu. Din fericire pentru copilul Truffaut, ea s-a concretizat prin refugiul in sala de cinema, lucru ce ulterior se va dovedi ca definitoriu pentru intreaga sa existenta. Tot la aceasta scena, interpretarea este peste puterea mea de intelegere. Cum de un tanar debutant, un pusti, un copilandru, poate sa tina un monolog atat de cursiv si de bine gesticulat, nu o sa pot intelege niciodata. Un joc actoricesc din partea lui Leaud aproape de perfectiune.
Concluzie: O minunata retrospectiva in lumea trecuta, a unei copilarii dificile, dar care ulterior a creat un artist desavarsit. O poveste de viata, o lectie pentru copii si parinti deopotriva. Nota 9,22!

　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　

Nu ma intereseaza cine l-a facut, de ce ...bla bla. Filmul e slab si atat! Opiniile contrare, rog argumentate... nu aberatii cu contributia lui Truffaut la dezvoltarea cinematografiei!

Portret intens şi tulburător al adolescenţei inspirat din propriile experienţe ale lui François Truffaut, "Les quatre cents coups" este unul dintre cele mai cunoscute filme ale Noului Val Francez. Filmul prezintă povestea lui Antoine Doinel, un băiat din Paris devenit derbedeu din cauza indiferenţei părinţilor prea ocupaţi să se ocupe de educaţia lui în anii plini de greutăţi de după cel de-al Doilea Război Mondial. Copilul tânjeşte după dragostea părinţilor săi, dar nu este înţeles şi lăsat să se descurce singur într-un mediu populat cu oameni insensibili şi lipsiţi de înţelegere.

Nimeni nu observă că băiatul are o pijama ruptă, că doarme într-un pat fără cearceafuri, în schimb părinţii îl tratează ca pe un om mare, stabilindu-i sarcini casnice şi tratându-l cu indiferenţă sau chiar cu răceală. Psihicul copilului suferă de pe urma acestui tip de comportament, reacţia sa depăşind limitele teribilismului specific vârstei şi evoluând înspre delicvenţă juvenilă nu din cauza caracterului său rău, ci în principal ca un gest de frondă la adresa unei societăţi tot mai lipsite de suflet.

Filmul aduce în atenţia publicului problema lipsei de educaţie familială a copiilor, precum şi modul în care societatea poate pierde nişte copii valoroşi prin neştiinţa şi neputinţa ei de a-i îndruma pe o cale care să le ofere posibilitatea de a-şi folosi în chip util adevăratul lor potenţial. Mai mult chiar, lipsa de interes faţă de proprii copii poate periclita însuşi viitorul ţării, contribuind la pierderea valorilor morale şi la lipsa de coeziune a noilor generaţii obligate să se descurce numai pe cont propriu, fără niciun fel de îndrumare şi de ajutor din partea nimănui.

Realismul filmului este impresionant şi tulburător, iar problemele prezentate rămân valabile şi astăzi, chiar dacă societatea a evoluat din punct de vedere tehnico-material. Finalul este ambiguu, lăsând spectatorii să găsească singuri rezolvarea problemelor grave cu care se confruntă Antoine, dar cineastul oferă copilului o urmă de speranţă semn că nu este totul pierdut, iar societatea mai poate să-l recupereze.

o drama buna cu un subiect simplu dar extrem de interesant Jean-Pierre Léaud face un rol extrem de convingator

Truffaut aduce un suflu de prospețime a cinematografiei franceze: o reprezentare demnă de Nouvelle Vague.

Am ajuns sa vad un film de care s-a vorbit foarte mult si care a rescris istoria cinematografiei franceze.

Nu mi se pare un film moralizator, in ciuda subiectului. Truffaut nu da verdicte si si nici nu arata cu degetul spre parinti ca fiind in intregime responsabili pentru esecul educatiei lui Antoine. Dat fiind carcaterul autobiografic al peliculei, se simte atmosfera de melancolie, un portret al copilariei surprins de regizor cu blandete si cu farmecul nostalgiei.

Poate candva, o fi facut istorie, dar acum m s-a parut a fi un film aproape banal.Nimic nou sub soare, cum s-ar zice.Se stie ca lipsa de atentie si afectiune a parintilor determina "esuarea' copiilor.

Perioada cea mai importantă din punct de vedere al educaţiei este copilăria. Degeaba încerci să iei un lup din pădure şi să-l îmblânzeşti. E prea tîrziu, ca să nu spun imposibil. Aici avem un copil pe cale să devină lup din cauza părinţilor.
Din punctul meu de vedere, mediul familial este cel care influenţează un om.
Cine sunt părinţii lui Antoine? Mama lucrează la birou şi are o idilă cu un coleg. Copilul i-a zărit pe stradă, sărutându-se. Tatăl, poate că vede ce se întâmplă dar îşi vede de pasiunea lui: mersul la un club auto. Ar trebui să fie mai puţin responsabil dacă e vitreg?
Copilul are pijamaua ruptă. Înainte de culcare trebuie să ducă gunoiul. Tot el trebuie să cumpere făină, să pună farfuriile pe masă şi în acelaşi timp să-şi facă lecţiile. La şcoală este la fel de obraznic ca şi ceilalţi băieţi, dar, din întâmplare, ajunge să ia cucuie şi pentru alţii.
Este interesant drumul pe care vrea regizorul să-l traseze. Cu ce ne confruntăm de fapt: delincvenţă juvenilă sau indiferenţa părinţilor? E uşor să pasăm problemele mai departe decât să le rezolvăm dar, când e vorba de copii, mă îndoiesc de faptul că la casele de corecţie vor deveni mai buni.
Un film bun tocmai pentru că deschide ochii atât părinţilor cât şi copiilor.

Prin fata ochilor ne este prezentata o parte din viata lui Antoine ,un baiat cu probleme ,neglijat si marginalizat de propria familie si de societate care ajunge sa isi doreasca un loc de evadare ,realizand mai tarziu ca acesta nu e asa usor de obtinut.
Tristetea ,regretul,familia,umorul si alegerile mai mult sau mai putin dificile sunt cateva din elementele care caracterizeaza un film francez de nota 10,un film care m-a facut sa apreciez mai mult cinematografia europeana.

Un film care a făcut istorie, o peliculă emblematică pentru "Nouvelle Vague" francez.