L'Innocente (1976)

De câte ori am văzut acest film, de vreo două-trei ori, m-a oripilat, de fiecare dată, personajul lui Gianini, care se caracterizează printr-un egoism monstruos...Visconti are meritul de a fi surprins subtilitatea unui caracter odios, iar actorul este de o expresivitate ieșită din comun...Film de epocă, cu rezonanță puternică, general-valabilă, pentru că astfel de monștri umani au fost, sunt și vor fi...din nefericire...

Capodopere, atat romanul, cât si filmul. Testamentul cinematografic al lui Visconti, încununarea vieții si operei unui titan al cinematografiei. Totul este bine gandit, acțiunea curge frumos, fara stridențe sau lungimi inutile. Eleganță, bun gust, joc actoricesc excelent, profunzime a ideilor, tragism, sfasiere sufletească, intrebari cu si fara raspuns, perspectiva filozofica inedita asupra vietii si a mortii. Un film total, de esenta tare. Nu trebuie ratat. Regizori de talia lui Visconti si asemenea capodopere literare si cinematografice nu vor mai apărea, probabil, niciodata.

Dar nu mi-a placut la fel de mult ca celelalte filme ale lui Visconti pe care le consider capodopere.

O dramă de epocă, realizată excelent, ce devine tot mai sfâşietoare pe măsură ce acţiunea înaintează. Ecranizare după Gabriele d'Annunzio, filmul lui Visconti mi-a amintit, parţial, de o altă peliculă plasată într-un trecut îndepărtat, care punea în scenă o scriere de Proust şi îl avea pe Alain Delon într-unul dintre rolurile principale. Totul gravitează în jurul a doar câteva personaje (în fapt, un cuplu oficial în care însă fiecare îl înşela pe celălalt), dar intrigile care decurg de aici, trădarea, minciuna, în cele din urmă crima fac ca povestea să fie una extrem de complicată. Oricât ai urî personajul principal masculin, oricâtă scârbă ţi-ar provoca, poate că dacă nu ar fi fost aşa scenariul ar fi scăzut în intensitate. Visconti (care, dacă nu mă înşel, era ateu) găseşte aici un prilej pentru a-şi dezvolta obsesiile, dar aceasta este o altă discuţie. Important este că a realizat, cu profesionalism, un film care impresionează. Unul ”de colecţie”.

Interesat să prezinte decadența și lipsa de morală a aristocrației italiene, regizorul Luchino Visconti nu se dezminte nici în acest film (ecranizare a tragicului roman ”L'Innocente” (1892) al scriitorului Gabriele D’Annunzio). Filmul îl are în prim plan pe aristocratul Tullio Hermil (interpretat tulburător de Giancarlo Giannini), un supraom după model nietzchean, omul care nu are conștiință sau remușcări și care se consideră deasupra binelui și răului. El neagă existența divină, trăindu-și viața după cum își dorește și negând orice lege morală care-i constrânge acțiunile. Căsătorit de conveniență, el nu simte dragostea, ci numai dorința materialistă de a poseda tot ceea ce își dorește și nu admite ca cineva să nu i se supună. Egoismul și lipsa de scrupule se răsfrânge asupra celor din jurul său, lăsând în urma sa numai durere și lacrimi.

Decadența aristocrației apare evidentă mai ales în contrastul între extravaganța și somptuozitatea spațiilor și pustiul sufletesc al oamenilor ce le populează. Arhitectura, pictura sau muzica nu sunt simple arte, ci moduri în care aristocrația își proclamă superioritatea asupra burgheziei mult mai practice.

Totul are valoare atâta timp cât îi conferă deținătorului un statut social superior și impresionează; un bun folosit de altul este automat refuzat. Aristocrația refuză să-și împartă privilegiile și posesiunile cu alții: este cazul casei care este lăsată să se ruineze în loc să fie închiriată unui individ dintr-o clasă socială inferioară, al amantei care trebuie să rămână credincioasă sau al soției nevoită să se sacrifice pentru a fi păstrată.

În mod inevitabil, ca și filozofia lui Nietzche, aristocrația este sortită pieirii pentru că timpul ei a trecut. Nimic nu este etern, iar lumea aristocrației devine anacronică pe zi ce trece și trebuie să dispară. Societatea se purifică de rău, eliminând tot ceea ce îi dăunează.

Filmul ”L'Innocente” este ultimul film al lui Luchino Visconti, fiind finalizat după moartea maestrului pe când se afla în faza de montaj. Din acest motiv, există unele scăpări vizibile datorate evident celor care i-au dus activitatea până la capăt. Îndrăznesc să cred că, dacă cineastul și-ar fi desăvârșit opera, ar fi ieșit un film cu un impact vizual mult mai puternic.

Adaptarea romanului de Gabriele d'Annunzio (fascist simpatizant) de Luchino Visconti (descendent al unei familii aristocratice faimose, dar care au cochetat cu Partidul Comunist) este pur și simplu sublim