Desi anul acesta nu a dus deloc lipsa de road-movie-uri de familie, se pare ca resursele genului pot fi extrem de ofertante, cu o noua abordare. Este cazul unui film independent, Little Miss Sunshine/Fiecare se crede normal (o traducere foarte in spiritul filmului), despre care nimeni n-ar fi banuit ca va avea un uimitor succes. Ingredientele? Un scenarist debutant (Michael Arndt), un cuplu de regizori (Jonathan Dayton, Valerie Faris) aflati la al doilea film, sase actori cunoscuti si cinci ani de incercari nereusite din cauza banilor. Si, desigur, mult umor, multa duiosie, multa intelegere...
Si iata ca a meritat. Filmul care arunca in aer imaginea familiei americane si a cultului invingatorului cu orice pret, invaluind in acelasi timp intr-o privire calda loser-ii (adica oamenii obisnuiti) de orice fel este nominalizat la doua Globuri de Aur si unul dintre candidatii aproape siguri la premiile Oscar.
In Fiecare se crede normal, ei bine, nimeni nu se crede normal (parca in Franta s-a propus sa se interzica folosirea acestui cuvant capricios si extrem de relativ). Personajele au suficienta onestitate pentru a-si recunoaste lor insesi ca sunt departe de perfectiune, dar reusesc atat de bine sa promoveze imaginea perfectibila si prin aceasta perfecta a fiintei umane, incat ar putea fi usor inlocui cativa ani de vizite regulate la psiholog. Si cu cata simplitate...
Familia Hoover e departe de a fi perfecta. Tatal Richard (Greg Kinnear, bun) incearca cu disperare sa-si publice programul motivational in noua pasi, repetand cu incapatanare siesi si restului familiei "invataturile" extrem de utile incluse in acesta. Fiul Dwayne (Paul Dano, excelent) a jurat sa nu mai scoata o vorba pana cand nu va fi admis la Academia Aeoronautica. Bunicul (Alan Arkin, bestial) redefineste termenul de "batran pervers" care tocmai si-a descoperit o noua pasiune (heroina) si recomanda nepotului sau cat mai mult sex cu cat mai multe femei ca viabila si necesara filozofie de viata.
Cumnatul Frank (Steve Carell, fabulos) este homosexual si tocmai a incercat sa se sinucida dupa ce iubitul sau (care ii era si student) l-a parasit pentru principalul sau concurent in misterele operei lui Marcel Proust. Iar fetita Olive (Abigail Breslin, bestiala) este o pustoaica de sapte ani, mioapa si supraponderala, obsedata de concursurile de frumusete pentru copii, a caror regina incoronata spera si fie cat mai curand. Cat despre mama Sheryl (Toni Collette), singura ei problema este faptul ca nu prea reuseste sa-si tina familia unita din cauza certurilor ce izbucnesc din felurite motive. Cand Olive este admisa ca participanta la celebrul concurs de frumusete pentru copii "Little Miss Sunshine", toata familie alege s-o sustina, asa ca se imbarca in batrana si capricioasa dubita Volkswagen si traverseaza tara pentru a-si implini, fiecare in felul sau si total neasteptat pentru noi, visurile.
Co-regizat de sotii Jonathan Dayton si Valerie Faris, mai obisnuiti cu videoclipurile de televiziune, Little Miss Sunshine este o fantana de realitate, lucru pe care rareori il vezi pe marele ecran. In LMS, dupa cum deja e codificat titlul in limbajul pasionatilor, nu se simte vesnica presiune a dimensiunilor perfecte, nici cea a danturii fara cusur sau a vietii de familie de basm. Filmul isi tipa in fiecare secunda razvratirea fata de aceste "valori" si reuseste perfect sa te faca sa-i iubesti toate personajele, pe care totusi nu ti le-ai dori in casa...
Cu toate ca a castigat o multime de premii ale criticilor, "Little Miss Sunshine" a trecut suspect de putin bagat in seama la nominalizarile la Globurile de Aur. Cu doar doua nominalizari, una pentru cel mai bun film de comedie, cealalta pentru actrita in rol principal (Toni Collette), LMS ar fi putut foarte usor sa fie nominalizat si pentru actor in rol secundar. Steve Carell este magnific in rolul fratelui/cumnatului suicidar si depresiv. Si cand te gandesti ca initial producatorii au vrut sa-i ofere rolul lui Bill Murray, iti vine sa sari de bucurie ca acesta era prins cu alte proiecte: sigur ar fi interpretat rolul exact ca in "Broken Flowers" si "Lost in translation". Dupa un rol induiosator in "Virgin la 40 de ani", Carell reuseste in LMS un tur de forta, imbinand de minune cinismul omului care nu mai asteapta nimic de la viata si entuziasmul celui care isi da seama cat de bine se poate simti intr-o familie care-i seamana mai mult decat se putea astepta.
Si nici n-ai cum sa nu te simti bine intr-o astfel de familie: Hoover-ii reunesc atat de multe defecte, incat dau nastere unor situatii pline de umor (nu neaparat) negru, dar extrem de credibile si-n care s-ar putea recunoaste absolut oricine. "Little Miss Sunshine" ne indeamna sa ne acceptam defectele fara a ne obseda imaginea (pe cat de falsa, pe atat de nesanatoasa) role-model-ului american, imaginea aceea de gaunoasa perfectiune cu care ni se scot ochii de obicei in filmele de peste ocean.
Un exemplu absolut al acestei firesc de imperfecte familii este Abigail Breslin, adica pustoaica Olive, un copil miop si supraponderal, dar plin de viata si dragalasenie. Sa speram ca Breslin, cu defectele ei fizice, nu va indeparta producatorii de filme mainstream. Hollywood-ului i-e atat de frica de filme ca LMS si are si de ce. De vazut neaparat.
Urmăreşte-ne pe:
Termeni şi condiţii |
Contact |
Politica de confidentialitate |
A.N.P.C |
