https://youtu.be/M69jhkxhT_I?si=qDDqKFG2g78dfR2B
În America Este Originea Democrației.
Trimiteți Mai Departe Aceste Informații Pentru A Ajunge La Cât Mai Multă Lume.
danglumetu
pe 03 August 2023 22:10
penibil! prioritatea la coledzi naste astfel de filme ridicole!
raducuioan1
pe 03 Februarie 2019 09:02
Si totusi asa este si in viata. Am vazut critici dure, dar cred ca au fost doar " Polite achitate tardiv" . Un film deosebit.
cosmin_kedii
pe 09 August 2013 15:52
am fost foarte dezamăgit de acest film ar fi putut fi bun dacă acesta a fost mult mai dezvoltat
Bianca2610
pe 22 Aprilie 2012 21:42
Nu stiu despre voi, dar sincer a fost unul dintre singurele filme romanesti care mi.a placut... :)
Crynick
pe 16 Februarie 2011 20:29
foarte foarte slab.iar finalul in care Marcel Iures se pisa pe documentele alea e penibil.
ceau!
Pitbull
pe 12 Decembrie 2010 19:19
Telenovelă cu securişti - Logodnicii din America
E una dintre cele mai insuportabil de ingrate situaţii, cunoscută, de bună seamă, tuturor oamenilor de spectacol - fie din breslele creatorilor, fie dintr-a comentatorilor: să te afli în prezenţa unor prieteni preţuiţi, care tocmai au ratat atât de lamentabil, încât până şi cel mai formal şi fals "Felicitări..." ar face din tine o curvă.
A fost o vreme, când Nicolae Mărgineanu însemna rafinament, stil, simţ cinematografic, calitate. Nu pot să uit revelaţia Un om în loden (1978) categoric cel mai bun film poliţist românesc, angoasant şi tăios, de o vizualitate tipică profesionistului format ca operator, convertit apoi într-un regizor inteligent şi profund. Sau tulburătorul Ştefan Luchian (1981), pictural precum însuşi subiectul său, şi atingând corzi umane nebănuite... Întoarcerea din iad (1983), atroce reconsiderare a acelor specifice viziuni morbide ale lui Agârbiceanu, urmată de Pădureanca (1986) şi Flăcări pe comori (1987), care chiar dacă n-au tăiat brazdă, confirmau totuşi căldura şi substanţa relaţiei dintre cineast şi universul rural ardelenesc de epocă... Sau Un bulgăre de humă (1989), câştigător indiscutabil al dificilului pariu de a aduce pe ecran, cu adevăr şi conţinut, nu la nivel expozitiv şi didactic, perioada legendarei prietenii dintre Creangă şi Eminescu - la fel ca ...Luchian, explorând incisiv şi tandru condiţia artistului în lume... Da, acesta era Nicolae Mărgineanu, omul care impunea respect în cinematograful românesc al acelor ani. Şi în raport cu traiectoria impusă de rampa unor asemenea filme se califică dezastruoasa prăbuşire la care avem neplăcerea să asistăm acum.
Tot pe-atunci, şi încă mai devreme, de pe la începutul anilor şaptezeci, Eva Sîrbu se impusese ca una dintre cele mai autoritare voci ale criticii româneşti de film. În primul rând, scria obiectiv. Apoi, se dovedea posesoarea unui aparat analitic precis, căruia îi organiza rezultatele în cronici bine construite, limpezi şi la obiect. Ca atare, se relevă ca fiind cu atât mai absurdă această revenire năucitoare a expertei de odinioară, cu un scenariu parcă scris de o diletantă veleitară şi cu pile la producători.
Povestea Logodnicilor din America nici măcar nu se poate numi poveste - nu că n-ar vrea, ci pur şi simplu pentru că n-are... n-are. Un amalgam de motivaţii dramaturgice clişeatice şi superficiale, combinate forţat într-un arc temporal de aproape douăzeci de ani şi aglomerate artificial în contextul unei vizite de familie pe o proprietate de lux din Snagov. Vilă, grădină, debarcader, şalupă, labrador auriu, şi câteva manechine cu telecomandă care discută crâncen despre a fi sau a nu fi (fost) securist, despre lichelism şi iubire adevărată, despre paternităţi secrete şi vinovăţii asumate sau nu, despre dosare acum făcute publice şi averi clădite din bani murdari, şi alte ingrediente de melodramoletă ce par apte doar să impună lansarea unui nou gen cinematografic născut gata mort: telenovela cu securişti.
Dar, mă rog, cinematograful este unul dintre cele mai tipice domenii de a face din rahat bici, dacă nu chiar bazooka, tocmai prin faptul că unui scenariu prost îi rămâne oricând şansa reconvertirii de către un regizor responsabil şi creator. Iar Nicolae Mărgineanu este genul de cineast care adaptează mult povestirea iniţială, aducând-o la sistemul lui de simţire şi creaţie. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi aici, spre nemulţumirea Evei Sârbu, finalizată prin formula de generic "după un scenariu de..." Cu ce rezultat?
Deplorabil, din păcate. Flerul, fluenţa, sensibilitatea cu care Mărgineanu punea cândva personajele să interacţioneze, nu mai există. Vechea lui poezie a imaginii s-a tocit în platitudini de carte poştală ilustrată. Ritmul în care se construiau odinioară secvenţe sau se narau filme întregi e rupt, împrăştiat, chinuit zadarnic din şuturi şi ghionturi. Patru mari actori (Maria Ploae, Tamara Creţulescu, Marcel Iureş şi Horaţiu Mălăele), secondaţi de alte câteva personaje adiacente, se zbuciumă fals, cu motivaţii schematice, identităţi de carton şi replici de plastic ieftin. Pretinsa lor poveste se voia tragi-comică în cheie amară, şi nu reuşeşte decât să eşueze pe panta unui grotesc involuntar, de o ilaritate bolnavă. Pe tot parcursul proiecţiei, ţi-e imposibil să scapi de suspiciunea (sau... speranţa) obsesivă că Mărgineanu a încercat o parodie deliberată a tot ce are mai prost filmul românesc din ultimii zece-cincisprezece ani, a tuturor Ticăloşilor şi Azucenelor, Şi totul era nimicurilor şi Miss Litoralelor, Garcilor şi oltenilor, nicolaescianismelor şi vacanţamarismelor... Şi nu e parodie... Bieţii oameni chiar au crezut că spun ceva cu miez propriu-zis... cu miez propriu... cu miez, acolo... Când un copil de trei-patru ani, care şi-a pierdut picioarele într-un accident, te priveşte candid în ochi şi te-ntreabă: "Da' au să-mi crească la loc, nu...?" tu ce-i spui? "Da, puiule, sigur - ia uite ce soare frumos e afară!" Păi nu?
Aşa că, din consideraţie pentru autori, cred că merită să fac efortul de a-mi elimina din memorie aceste impresii recente, revenind mereu spre amintirea vremurilor când îl vedeam pe Caramitru pictând anemone cu pensulele legate de mâini, când Adrian Pintea, Dumnezeu să-l ierte, se zbuciuma noaptea într-o odăiţă a bojdeucăi, şi când Maria Ploaie era pe bună dreptate premiată pentru roluri aduse din proza lui Ioan Slavici. Acel trecut nu ni-l (şi nu li-l) poate lua nimeni, niciodată.
25 septembrie, 2007, 08:45-21:28
Bucureşti, România
pe 09 Noiembrie 2007 07:43
Imi pare rau ca am pierdut timpul la cest film pe care l-am vazut in cadrul pomposului festival de fim romanesc de la Montreal. Un film penibil, cu actrite isterice, replici false si caraghioase. Ma intreb cum a fost convins Marcel Iures sa joace in asa ceva? Fiica regizorului Margineanu si a Mariei Ploae nu are nici un pic de talent, nu are vocea lucrata, spune replicile in mod prostesc. Ca de obicei, trebuia sa ne punem si poalele in cap, cu scena din final. Nota 4 (din 10).
pe 07 Octombrie 2007 17:31
Pacat de familia Margineanu , de Eva Sarbu , de banii cheltuiti inutil.
https://youtu.be/M69jhkxhT_I?si=qDDqKFG2g78dfR2B
În America Este Originea Democrației.
Trimiteți Mai Departe Aceste Informații Pentru A Ajunge La Cât Mai Multă Lume.
ceau!
E una dintre cele mai insuportabil de ingrate situaţii, cunoscută, de bună seamă, tuturor oamenilor de spectacol - fie din breslele creatorilor, fie dintr-a comentatorilor: să te afli în prezenţa unor prieteni preţuiţi, care tocmai au ratat atât de lamentabil, încât până şi cel mai formal şi fals "Felicitări..." ar face din tine o curvă.
A fost o vreme, când Nicolae Mărgineanu însemna rafinament, stil, simţ cinematografic, calitate. Nu pot să uit revelaţia Un om în loden (1978) categoric cel mai bun film poliţist românesc, angoasant şi tăios, de o vizualitate tipică profesionistului format ca operator, convertit apoi într-un regizor inteligent şi profund. Sau tulburătorul Ştefan Luchian (1981), pictural precum însuşi subiectul său, şi atingând corzi umane nebănuite... Întoarcerea din iad (1983), atroce reconsiderare a acelor specifice viziuni morbide ale lui Agârbiceanu, urmată de Pădureanca (1986) şi Flăcări pe comori (1987), care chiar dacă n-au tăiat brazdă, confirmau totuşi căldura şi substanţa relaţiei dintre cineast şi universul rural ardelenesc de epocă... Sau Un bulgăre de humă (1989), câştigător indiscutabil al dificilului pariu de a aduce pe ecran, cu adevăr şi conţinut, nu la nivel expozitiv şi didactic, perioada legendarei prietenii dintre Creangă şi Eminescu - la fel ca ...Luchian, explorând incisiv şi tandru condiţia artistului în lume... Da, acesta era Nicolae Mărgineanu, omul care impunea respect în cinematograful românesc al acelor ani. Şi în raport cu traiectoria impusă de rampa unor asemenea filme se califică dezastruoasa prăbuşire la care avem neplăcerea să asistăm acum.
Tot pe-atunci, şi încă mai devreme, de pe la începutul anilor şaptezeci, Eva Sîrbu se impusese ca una dintre cele mai autoritare voci ale criticii româneşti de film. În primul rând, scria obiectiv. Apoi, se dovedea posesoarea unui aparat analitic precis, căruia îi organiza rezultatele în cronici bine construite, limpezi şi la obiect. Ca atare, se relevă ca fiind cu atât mai absurdă această revenire năucitoare a expertei de odinioară, cu un scenariu parcă scris de o diletantă veleitară şi cu pile la producători.
Povestea Logodnicilor din America nici măcar nu se poate numi poveste - nu că n-ar vrea, ci pur şi simplu pentru că n-are... n-are. Un amalgam de motivaţii dramaturgice clişeatice şi superficiale, combinate forţat într-un arc temporal de aproape douăzeci de ani şi aglomerate artificial în contextul unei vizite de familie pe o proprietate de lux din Snagov. Vilă, grădină, debarcader, şalupă, labrador auriu, şi câteva manechine cu telecomandă care discută crâncen despre a fi sau a nu fi (fost) securist, despre lichelism şi iubire adevărată, despre paternităţi secrete şi vinovăţii asumate sau nu, despre dosare acum făcute publice şi averi clădite din bani murdari, şi alte ingrediente de melodramoletă ce par apte doar să impună lansarea unui nou gen cinematografic născut gata mort: telenovela cu securişti.
Dar, mă rog, cinematograful este unul dintre cele mai tipice domenii de a face din rahat bici, dacă nu chiar bazooka, tocmai prin faptul că unui scenariu prost îi rămâne oricând şansa reconvertirii de către un regizor responsabil şi creator. Iar Nicolae Mărgineanu este genul de cineast care adaptează mult povestirea iniţială, aducând-o la sistemul lui de simţire şi creaţie. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi aici, spre nemulţumirea Evei Sârbu, finalizată prin formula de generic "după un scenariu de..." Cu ce rezultat?
Deplorabil, din păcate. Flerul, fluenţa, sensibilitatea cu care Mărgineanu punea cândva personajele să interacţioneze, nu mai există. Vechea lui poezie a imaginii s-a tocit în platitudini de carte poştală ilustrată. Ritmul în care se construiau odinioară secvenţe sau se narau filme întregi e rupt, împrăştiat, chinuit zadarnic din şuturi şi ghionturi. Patru mari actori (Maria Ploae, Tamara Creţulescu, Marcel Iureş şi Horaţiu Mălăele), secondaţi de alte câteva personaje adiacente, se zbuciumă fals, cu motivaţii schematice, identităţi de carton şi replici de plastic ieftin. Pretinsa lor poveste se voia tragi-comică în cheie amară, şi nu reuşeşte decât să eşueze pe panta unui grotesc involuntar, de o ilaritate bolnavă. Pe tot parcursul proiecţiei, ţi-e imposibil să scapi de suspiciunea (sau... speranţa) obsesivă că Mărgineanu a încercat o parodie deliberată a tot ce are mai prost filmul românesc din ultimii zece-cincisprezece ani, a tuturor Ticăloşilor şi Azucenelor, Şi totul era nimicurilor şi Miss Litoralelor, Garcilor şi oltenilor, nicolaescianismelor şi vacanţamarismelor... Şi nu e parodie... Bieţii oameni chiar au crezut că spun ceva cu miez propriu-zis... cu miez propriu... cu miez, acolo... Când un copil de trei-patru ani, care şi-a pierdut picioarele într-un accident, te priveşte candid în ochi şi te-ntreabă: "Da' au să-mi crească la loc, nu...?" tu ce-i spui? "Da, puiule, sigur - ia uite ce soare frumos e afară!" Păi nu?
Aşa că, din consideraţie pentru autori, cred că merită să fac efortul de a-mi elimina din memorie aceste impresii recente, revenind mereu spre amintirea vremurilor când îl vedeam pe Caramitru pictând anemone cu pensulele legate de mâini, când Adrian Pintea, Dumnezeu să-l ierte, se zbuciuma noaptea într-o odăiţă a bojdeucăi, şi când Maria Ploaie era pe bună dreptate premiată pentru roluri aduse din proza lui Ioan Slavici. Acel trecut nu ni-l (şi nu li-l) poate lua nimeni, niciodată.
25 septembrie, 2007, 08:45-21:28
Bucureşti, România