Părerea criticului
În anii '80, Michele Placido căpăta o celebritate globală în cel mai popular serial italian din toate timpurile, La piovra/Caracatiţa. Cu unul dintre cele mai recognoscibile chipuri la sfârşitul mileniului, Placido şi-a dublat cariera de actor cu cea de regizor, debutând în 1990 cu Pummarò şi regizându-şi anul trecut cel de-al 15-lea lungmetraj, Umbra lui Caravaggio, care din acest weekend se poate vedea şi în cinematografele noastre.
Aşa cum îţi dai seama din titlu, filmul este povestea celebrului pictor italian, interpretat aici de unul dintre cei mai celebri actori italieni ai momentului, Riccardo Scamarcio. Filmul explorează ultimul deceniu din viaţa pictorului, când deja este recunoscut ca unul din marii pictori ai perioadei, dar care ajunge să fie investigat de Vatican după ce imploră să fie graţiat pentru uciderea unui rival în duel. La cererea Papei, un investigator (Louis Garrel) începe să cerceteze cine este Caravaggio şi dacă acesta merită iertarea bisericii. Evident, investigaţia devine un prilej pentru a explora trecutul pictorului, Placido punând în oglindă acest trecut aşa cum l-a trăit Caravaggio şi acelaşi trecut privit prin ochelarii de cal ai reprezentantului bisericii.
Dincolo de efortul de producţie impresionant, care aproximează oraşele Napoli şi Roma la cumpăna dintre secolele 16 şi 17, Umbra lui Caravaggio este portretul unui rebel, al unui vizionar în căutarea adevărului, un adevăr care se suprapune din ce în ce mai puţin pe cel al bisericii. Este un film despre cenzură (ne-am amintit cu această ocazie de excelentul Dovlatov), tentaţia autocenzurii şi probabil cea mai importantă şi dificilă alegere pe care trebuie s-o facă artistul, între oportunismul călduţ şi efortul artistic onest şi epuizant, care te stoarce de ultima fărâmă de energie, dar te îmbibă de satisfacţia incandescentă a convingerii că ai dat tot ce aveai mai bun.
Este interesant să-l vezi pe Caravaggio înconjurat de puternicii zilei: unii îi vor cu disperare tablourile, aşa incomode şi controversate cum sunt ele, iar alţii vor să-i taie aripile, să-l azvârle într-un pat al lui Procust al credinţei, să urle "blasfemie!" şi să-i reteze câte-un deget sau chiar o mână, doar-doar pictorul s-o supune viziunii lor asupra lumii. Placido (regizorul interpretează în film un cardinal îndrăgostit de tablourile lui Caravaggio) îşi înconjoară protagonistul cu antagonişti ideologici, oameni care au existat în realitate, dar care au rămas în subsolul istoriei, în timp ce picturile acestui "batjocoritor" al credinţei sunt admirate în muzee şi studiate în şcoli de artă din întreaga lume.
În ciuda intenţiei de a-l celebra pe Caravaggio, filmul suferă mult din cauza unui balast narativ şi a încăpăţânării de a arăta cât mai mult. Din acest punct de vedere, Umbra aduce cu o pagină de Wikipedia ale cărei paragrafe au fost printate separat, amestecate bine şi apoi ecranizate. Rezultatul este un du-te-vino extenuant prin diverse perioade de timp şi nu ajută deloc că pictorul este pomenit şi ca Michelangelo, şi ca Merisi (Michelangelo Merisi este numele de botez al pictorului), şi ca Michele, pe lângă Caravaggio, deşi este vorba de aceeaşi persoană. Filmul suferă şi din cauza distribuirii neinspirate a două dintre cele mai celebre feţe ale cinema-ului francez, Isabelle Huppert şi Louis Garrel, în roluri care poate ar fi beneficiat de interpretarea unor anonimi.
Deşi nu e deloc de lipsit de defecte, Umbra lui Caravaggio trebuie apreciat pentru degetul arătat Bisericii de cel care, în perfectă sincronizare cu vorbele lui Iisus şi egalitatea noastră în faţa iertării divine, a pictat prostituate şi cerşetori drept fecioare şi sfinţi. Astfel Caravaggio devine un Iisus nu al credinţei, ci al artei, iar miracolele sale sunt picturile.
Aşa cum îţi dai seama din titlu, filmul este povestea celebrului pictor italian, interpretat aici de unul dintre cei mai celebri actori italieni ai momentului, Riccardo Scamarcio. Filmul explorează ultimul deceniu din viaţa pictorului, când deja este recunoscut ca unul din marii pictori ai perioadei, dar care ajunge să fie investigat de Vatican după ce imploră să fie graţiat pentru uciderea unui rival în duel. La cererea Papei, un investigator (Louis Garrel) începe să cerceteze cine este Caravaggio şi dacă acesta merită iertarea bisericii. Evident, investigaţia devine un prilej pentru a explora trecutul pictorului, Placido punând în oglindă acest trecut aşa cum l-a trăit Caravaggio şi acelaşi trecut privit prin ochelarii de cal ai reprezentantului bisericii.
Dincolo de efortul de producţie impresionant, care aproximează oraşele Napoli şi Roma la cumpăna dintre secolele 16 şi 17, Umbra lui Caravaggio este portretul unui rebel, al unui vizionar în căutarea adevărului, un adevăr care se suprapune din ce în ce mai puţin pe cel al bisericii. Este un film despre cenzură (ne-am amintit cu această ocazie de excelentul Dovlatov), tentaţia autocenzurii şi probabil cea mai importantă şi dificilă alegere pe care trebuie s-o facă artistul, între oportunismul călduţ şi efortul artistic onest şi epuizant, care te stoarce de ultima fărâmă de energie, dar te îmbibă de satisfacţia incandescentă a convingerii că ai dat tot ce aveai mai bun.
Este interesant să-l vezi pe Caravaggio înconjurat de puternicii zilei: unii îi vor cu disperare tablourile, aşa incomode şi controversate cum sunt ele, iar alţii vor să-i taie aripile, să-l azvârle într-un pat al lui Procust al credinţei, să urle "blasfemie!" şi să-i reteze câte-un deget sau chiar o mână, doar-doar pictorul s-o supune viziunii lor asupra lumii. Placido (regizorul interpretează în film un cardinal îndrăgostit de tablourile lui Caravaggio) îşi înconjoară protagonistul cu antagonişti ideologici, oameni care au existat în realitate, dar care au rămas în subsolul istoriei, în timp ce picturile acestui "batjocoritor" al credinţei sunt admirate în muzee şi studiate în şcoli de artă din întreaga lume.
În ciuda intenţiei de a-l celebra pe Caravaggio, filmul suferă mult din cauza unui balast narativ şi a încăpăţânării de a arăta cât mai mult. Din acest punct de vedere, Umbra aduce cu o pagină de Wikipedia ale cărei paragrafe au fost printate separat, amestecate bine şi apoi ecranizate. Rezultatul este un du-te-vino extenuant prin diverse perioade de timp şi nu ajută deloc că pictorul este pomenit şi ca Michelangelo, şi ca Merisi (Michelangelo Merisi este numele de botez al pictorului), şi ca Michele, pe lângă Caravaggio, deşi este vorba de aceeaşi persoană. Filmul suferă şi din cauza distribuirii neinspirate a două dintre cele mai celebre feţe ale cinema-ului francez, Isabelle Huppert şi Louis Garrel, în roluri care poate ar fi beneficiat de interpretarea unor anonimi.
Deşi nu e deloc de lipsit de defecte, Umbra lui Caravaggio trebuie apreciat pentru degetul arătat Bisericii de cel care, în perfectă sincronizare cu vorbele lui Iisus şi egalitatea noastră în faţa iertării divine, a pictat prostituate şi cerşetori drept fecioare şi sfinţi. Astfel Caravaggio devine un Iisus nu al credinţei, ci al artei, iar miracolele sale sunt picturile.
