Părerea criticului
„Olympus Has Fallen”, unul dintre hiturile la box office ale lui 2013, continuă în 2016 cu London Has Fallen, acum în cinematografele noastre. Sequelul reunești distribuția principală pentru o aventură care mută acțiunea din Statele Unite la Londra – unde agentul Serviciilor Secrete Mike Banning (din nou jucat de actorul și producătorul Gerard Butler) nu mai are avantajul de a cunoaște teritoriul. Cod roșu la Londra ne arată personajele la câțiva ani după ce Olympus has Fallen s-a terminat. Președintele american Benjamin Asher (Aaron Eckhart) este la al doilea mandat, iar Mike rămâne agentul însărcinat cu protejarea lui.
Ce vedem în film nu e un atentat, ci o invazie, neplauzibilă totuși în contextul unui sistem de securitate bine pus la punct precum cel britanic; toată poliția compromisă de o singură grupare teroristă e o ipoteză aiuritoare.
Ceea ce frapează la film nu e doar titlul, care e dramatic și sugestiv, ci felul în care e gândită premisa. Ideea unui atac atât de masiv la Londra, și o infiltrare atât de extinsă, de către forțele teroriste, în serviciile de securitate, este pur și simplu trasă de păr și extrem de improbabilă într-o țară ca Anglia, cu servicii de informații și cu o societate funcțională (ca mențiune, s-au întâmplat asemenea lucruri în Mexic, unde cartelurile drogurilor au compromis forțele de poliție, iar guvernul mexican aflat sub președintele Felipe Calderon a apelat la forțele Marinei). Londra nu este Mexic.
Vantage Point, din 2008, era despre o tentativă similară de asasinat a președintelui american, în contextul unui eveniment internațional similar, dar cu o acțiune mai complexă, mai credibilă și mai bine structurată, puncte pe care London Has Fallen nu reușește în niciun fel să le atingă. Nu e credibilă nici inacțiunea comandamentului de urgență, care într-o situație similară ar desfășura imediat trupe loiale în uniforme distincte într-o situație de siguranță națională dintre cele mai critice. În plus, chiar dacă filmul vrea cu orice preț să convingă că președintele Americii va supraviețui în orice situație, există câteva greșeli de tactică: o delegație prezidențială s-ar îndrepta, în cazul unui atentat, către o casă sigură prestabilită (cel mai probabil, ambasada propriei țări), unde apărarea s-ar face mult mai ușor până la sosirea de întăriri. În plus, delegația nu ar folosi elicopterele, neprotejate și mult mai vulnerabile la un atac cu rachetă.
Până la urmă, filmul se reduce la o poveste de supraviețuire a doi eroi într-un mediu ostil. Ceea ce este ciudat este că Londra însăși devine un asemenea câmp de război (ce vedem în film nu e un atentat, ci o invazie, neplauzibilă totuși în contextul unui sistem de securitate bine pus la punct precum cel britanic; toată poliția compromisă de o singură grupare teroristă e o ipoteză aiuritoare).
Actori de calibru, precum Melissa Leo (Ruth McMillan, Secretar al Apărării), Jackie Earle Haley, Robert Forster sunt puși la masa rotundă a ceulei de criză, dânduli-se câte două replici de căciulă, într-un efort de a da greutate unui scenariu „subțire”. Angela Bassett, în rolul Directorului Serviciilor Secrete Lynne Jacobs, și Morgan Freeman, acum Vice-președinte, nu salvează situația (adică scenariul).
Ce vedem în film nu e un atentat, ci o invazie, neplauzibilă totuși în contextul unui sistem de securitate bine pus la punct precum cel britanic; toată poliția compromisă de o singură grupare teroristă e o ipoteză aiuritoare.
Ceea ce frapează la film nu e doar titlul, care e dramatic și sugestiv, ci felul în care e gândită premisa. Ideea unui atac atât de masiv la Londra, și o infiltrare atât de extinsă, de către forțele teroriste, în serviciile de securitate, este pur și simplu trasă de păr și extrem de improbabilă într-o țară ca Anglia, cu servicii de informații și cu o societate funcțională (ca mențiune, s-au întâmplat asemenea lucruri în Mexic, unde cartelurile drogurilor au compromis forțele de poliție, iar guvernul mexican aflat sub președintele Felipe Calderon a apelat la forțele Marinei). Londra nu este Mexic.
Vantage Point, din 2008, era despre o tentativă similară de asasinat a președintelui american, în contextul unui eveniment internațional similar, dar cu o acțiune mai complexă, mai credibilă și mai bine structurată, puncte pe care London Has Fallen nu reușește în niciun fel să le atingă. Nu e credibilă nici inacțiunea comandamentului de urgență, care într-o situație similară ar desfășura imediat trupe loiale în uniforme distincte într-o situație de siguranță națională dintre cele mai critice. În plus, chiar dacă filmul vrea cu orice preț să convingă că președintele Americii va supraviețui în orice situație, există câteva greșeli de tactică: o delegație prezidențială s-ar îndrepta, în cazul unui atentat, către o casă sigură prestabilită (cel mai probabil, ambasada propriei țări), unde apărarea s-ar face mult mai ușor până la sosirea de întăriri. În plus, delegația nu ar folosi elicopterele, neprotejate și mult mai vulnerabile la un atac cu rachetă.
Până la urmă, filmul se reduce la o poveste de supraviețuire a doi eroi într-un mediu ostil. Ceea ce este ciudat este că Londra însăși devine un asemenea câmp de război (ce vedem în film nu e un atentat, ci o invazie, neplauzibilă totuși în contextul unui sistem de securitate bine pus la punct precum cel britanic; toată poliția compromisă de o singură grupare teroristă e o ipoteză aiuritoare).
Actori de calibru, precum Melissa Leo (Ruth McMillan, Secretar al Apărării), Jackie Earle Haley, Robert Forster sunt puși la masa rotundă a ceulei de criză, dânduli-se câte două replici de căciulă, într-un efort de a da greutate unui scenariu „subțire”. Angela Bassett, în rolul Directorului Serviciilor Secrete Lynne Jacobs, și Morgan Freeman, acum Vice-președinte, nu salvează situația (adică scenariul).
