O comedie usurica cu un cunoscut fotbalist care se descurca pe platou destul de bine....
cosmin_kedii
pe 10 Martie 2012 17:47
Foarte amuzant şi un pic sentimental, este o comedie naturalista de cea mai mare ordine, cu Evets şi standouts Henshaw între o distributie de exceptie
alex_il_fenomeno
pe 17 Ianuarie 2012 20:07
un film neasteptat de interesant , cum nu am mai vazut oferit de britanici de destul de mult timp . povestea , aparent simpla , este foarte complexa in desfasurare , protagonistul trecand prin situatii neasteptate ! iar idolul sau , Eric Cantona , il indruma in toate incercarile sale , incuranjandu-l pe cat posibil . nu speram la nimic de la el , dar pot spune ca mi-a intrecut asteptarile initiale , fiind un film foarte reusit . merita urmarit cel putin o data .
Yuber
pe 18 Aprilie 2010 21:27
Cantona e formidabil:))...desi l-am vazut doar in 2 filme:"Elizabeth" si "Looking for Eric",Cantona nu s-a descurcat rau."Looking for Eric" e o comedie savuroasa cu niste replici de- a dreptul incredibile si care cu siguranta nu te va plictisi.Il recomand:)
sabinalin
pe 25 Februarie 2010 18:11
Nu vazusem pana acum nici un film al lui Ken Loach,cineastul britanic ajuns la venerabila varsta de 74 de ani si care n-a facut niciodata film doar de dragul comertului,ci s-a mai si straduit sa transmita ceva prin peliculele sale. Din fericire "Independenta" s-a hotarat sa ne aduca pe ecrane cea mai recenta creatie a lui Loach, un film despre partea buna a ceea ce inseamna sa fii suporter. Din pacate la noi notiunea de "suporter" e acum asimilata cu hoardele de nevertebrate care bulgaresc prin Ghencea sau se iau la bataie prin mall-uri. Din fericire exista si partea frumoasa,partea romantica a suporterului obisnuit. Vazusem fanatismul frumos al lui Jack Lemmon in "Save the tiger" sau fanatismul patologic al lui De Niro in "The fan" dar fanatismul poastasului cu mari probleme familiale din "Looking for Eric" are ceva frumos,ceva cuceritor,ceva de-a dreptul inaltator. Pelicula straluceste in primul rand la capitolul scenariu cu cateva momente cu totul deosebite: momentul de comuniune "hipnotica" a suporterilor, momentul in care Eric invata sa spuna "Nu" si bineinteles "Operatiunea Cantona". La 50 de ani Steve Evets este pentru mine o adevarata revelatie in timp ce marele fotbalist si controversatul om Eric Cantona isi interpreteaza partitura cu convingere si aplomb. Recomand aceasta pelicula indeosebi celor care mai cred inca in puterea prieteniei,celor care cred ca exista intotdeauna posibilitatea de a o lua din nou de la capat,celor care vor sa treaca peste momente grele din existenta lor. Bineinteles,daca aveti posibilitatea,mergeti la cinema pentru ca nicaieri nu se vizioneaza un film mai bine decat acolo!
GabrielaSirbu
pe 21 Februarie 2010 18:19
Recunosc ca am o mare admiratie pentru filmele din Regat, pe care le-as recomanda si orbilor, iar "Looking for Erik" nu face nicio exceptie! Sa nu credeti ca veti verea o comedie, asa precum este mentionat in primul rand la "gen", NU, nici pe departe! Este drama unui om simplu care nu a stiut in trecut sa-si exprime temerile, iar acum, in prezent invata si reuseste sa-si faca "curat" in viata. Si mai este vorba despre prietenie si despre prietenii carora trebuie sa le ceri ajutorul cand ai nevoie.
Foarte plina de tilc discutia in care Cantona spune ca momentul cel mai important din cariere lui a fost acela in care i-a dat o pasa unui coechipier...
Iar daca din diverse motive crede cineva ca britanicii nu au probleme si o duc pe roze, ei uite ca nu-i chiar asa, au aceleasi probleme, mai mici sau mai mari, ca toata lumea de pe planeta.
victor_neo75
pe 19 Februarie 2010 13:52
Filmul spune povestea unui postas englez intre doua varste, fan al echipei Manchester, ce trece prin probleme serioase in viata, incercand sa revina la fosta sa nevasta si avand de ingrijit singur doi baieti dintre care unul are probleme cu lumea interlopa. In aceste momente de cumpana postasul nostru "primeste o vizita" neasteptata a fostei glorii a fotbalului francez, Eric Cantona, de la care primeste o multime de sfaturi de imbarbatare.
Filmul, desi este drama, are o nuanta pozitiva, optimista, iar relatia imaginara dintre cei doi Eric este bine realizata. Ken Loach a mai regizat excelenta drama romantica "Ae Fond Kiss..." (2004) si premiatul cu Palm d'Or din 2006 la Cannes: "The Wind That Shakes the Barley" (2006).
"Looking for Eric" il recomand pt. legatura umana dintre postas si Cantona, dar si pt. nota optimista dinspre finalul filmului!
Pitbull
pe 18 Februarie 2010 15:46
"Looking for Eric" - De la Maradona la Cantona
...sau: de la pământ la cer
Cu excepţia câtorva partide realmente importante (aia de la Sevilla, bunăoară), fotbalul m-a lăsat întotdeauna de lemn-Tănase. Degeaba mă ducea tata la meciuri când eram mic, doar-doar oi muşca microbul - mie puţin îmi păsa de ce se-ntâmpla pe teren, mă-ntorceam cu o sută optezci de grade şi căscam gura la apucaţii ăia din tribune, cum se strâmbă, urlă şi fac ca toţi dracii; acolo era adevăratul spectacol!
În introducerea cronicii la "Maradona by Kusturica", aminteam de două filmuleţe româneşti tematice, scrise de Mircea Radu Iacoban - "Totul pentru fotbal" (Andrei Blauier, 1978) şi "Toate pentru fotbal", difuzat ca "Am o idee" (Al. G. Croitoru, 1980) - dintre care primul încerca să lanseze un şlagăr pueril, cu leit-motivul: "Globul pământesc e un imens balon / Fotbal, fotbal!" Într-o analiză făcută la orele de pregătire pentru admitere, luam în tărbacă aceste pretenţii exagerate - la care dascălul meu, Lucian Bratu, mi-a atras atenţia să mă mai potolesc, amintindu-mi că fotbalul are virtuţile lui deloc de neglijat, şi până şi un spirit luminat ca Albert Camus (pe lângă că-l practicase ca portar), afirma că terenul de fotbal e unul dinte acele locuri unde, uneori, se poate atinge "momentul adevărului absolut". L-am crezut şi am tăcut.
Dar tot n-am devenit microbist.
Şi s-a mai nimerit ca, în dimineaţa proiecţiei cu "Looking for Eric", să primesc o citaţie la tribunal îngrijorătoare şi enervantă. Aşa se face că m-am aşezat în sală tracasat, incapabil să mă concentrez la film, şi curând m-am resemnat, abătut, cu gândul că pentru mine era încă o vizionare ratată.
...La final, râsesem, plânsesem, fremătam de emoţie - îl iubeam.
Asta înseamnă să faci film!
Şi-mi aminteşte de afirmaţia lui John Cassavetes: "Pe oricine e-n stare să facă un film, deja îl iubesc!"
Scenariul lui Paul Laverty are ca temă tocmai instanţa la care se referă paragrafele de mai sus: pasiunea pentru fotbal; ce înseamnă fotbalul pentru acei fani care, de-a lungul vieţii, au ajuns să-l adopte aproape ca pe o religie. Cu o sinceritate dezarmantă (ba chiar, cu atât mai convingătoare, în final!), Laverty şi Loach îi arată pe microbişti într-o lumină deloc avantajoasă: nişte bătrânei mai mult sau mai puţin inadaptaţi, cu beer-bellies şi fălci buhăite mereu nerase, cu fruntea pân-la ceafă dar vestigiile capilare de-acolo legate-n coadă, cu familiile destrămate, ba chiar şi cu probleme psihice (prima secvenţă care m-a furat fiind cea a terapiei de grup în faţa oglinzii - de un haz nebun, şi extrem de eficientă ca inciting event). Fotbalul, dacă nu le-a distrus viaţa, în orice caz le-a răvăşit-o rău; şi tot fotbalul, în chip paradoxal, va rezolva acum aproape toate problemele!
Observaţi ce promiţător începe să se închege paradigma dramaturgică? Ei bine, veţi vedea şi ce frumos merge până la capăt! Chiar dacă nu e un thriller sau policier, prefer să nu vând nimic din desfăşurarea acţiunii, numai pentru a nu compromite farmecul surprizelor. În orice caz, scenariul e construit temeinic, aşa cum am spus deja, aplicând nu numai corect, dar şi creativ (şi adesea imprevizibil!) regulile de compoziţie. Iar Ken Loach, cu profesionalismul lui precis şi sobru, îl transpune într-o viziune pe cât de subtilă, pe atât de rafinată. Deşi convenţia privitoare la prezenţa adevăratului Eric Cantona în poveste e clară, regisorul reuşeşte să ne ţină tot timpul în suspensie, la capătul firului de păr al îndoielii... Fără fasoanele intelectualiciste celor care se screm să facă din fotbal mai mult decât este, Cantona îi oferă protagonistului exact acele eşantioane filosofice simple şi de bun-simţ menite să-i înlesnească regăsirea propriei identităţi - şi, pe cale de consecinţă, să-i readucă viaţa pe linia de plutire. Remarcabilă, de asemenea, este şi inserţia câtorva dintre cele mai inimaginabile goluri ale marelui fotbalist. Tot analizând "Maradona by Kusturica" (o comparaţie inevitabilă, la care cred că voi mai recurge cel puţin o dată, căci paralelismele de tip "aşa da / aşa nu" sunt flagrante), remarcam cât de neinspirat şi searbăd fuseseră alese înregistrările din meciuri. Aici, atât fazele în sine, cât şi talentul operatorilor de a le fi surprins, pur şi simplu respiră magie (şi, reţineţi! O spune un om cu organul fotalistic complet atrofiat)! Efectiv, te fac să înţelegi prin ce anume i-a inspirat atât de profund fotbalul pe acei oameni, şi de ce Eric Cantona e mentorul cel mai credibil pentru Eric Bishop.
Revenind în planul real, personajele sunt construite cu empatie şi umor, tuşante în umanitatea lor complexă şi vulnerabilă, şi mânuite abil în mizanscene precise şi discrete, decupate apoi în încadraturi pe cât funcţionale, pe atât de expresive. Ceea ce le-aş reproşa autorilor (nu e clar în ce măsură neîmplinirea se revendică direct din scenariu, sau numai din regie ori, poate, montaj), ar fi, de exemplu, lipsa unei rezolvări satisfăcătoare a episodului cu descinderea în apartament. Într-o primă fază, suntem convinşi să de fapt e o manevră a lui Bishop, de conivenţă cu poliţia, pentru a rezolva problema aparent insurmontabilă cu Wes (mai ales având în vedere şi modul eliptic în care se finalizează secvenţa primei lui întâlnire cu acesta). Deznodământul cu puiul din cuptor pare să ne contrazică bănuielile, dar lasă episodul în aer sub aspectul logicii - şi, cum ulterior nu mai survine nici o altă explicaţie, nu ne mai rămâne decât să-l acceptăm ca pe un simplu fapt de viaţă: cineva a ciripit, bine că n-au păţit-o mai rău; e nepermis de puţin, pentru un incident atât de puternic (inclusiv ca filmare: violent, sonor, percutant), introdus în plină criză vitală a acţiunii.
De asemenea, punctul culminant, cu descinderea de la domiciliul lui Wes, se desprinde oarecum din contextul stilistic - cam prea spectacular, cam prea action-comedy, cam prea puţin credibil. Îl salvează, totuşi, latura strict sentimentală - până în acel moment, Loach a reuşit să ne apropie atât de mult de Eric Bishop, să ne implice atât de profund în problemele lui de viaţă, şi mai ales în cea mai gravă dintre toate, care pare fără ieşire, încât satisfacţia de a vedea că se face dreptate precumpăneşte decisiv asupra scepticismului privind felul cum se face dreptate - sau, mai pe scurt: dacă-i basm, basm să fie! Mai ales că, desigur, instigatorul indirect e tot Cantona, şi cel puţin sub acest aspect motivaţional, incomparabil mai important decât cele formale, lucrurile se armonizează aproape perfect. Culmea, prezenţa economică, sobră, subtil-charismatică a lui Eric Cantona ca simplu personaj (fie şi as-himself) e incomparabil mai elocventă şi adevărată faţă de indigestia maradonistă de la Kusturica - mai ales că acolo era vorba nu doar de un rapel, ci de un pretins portret în toată regula (v-am spus că voi fi nevoit să mai revin; unele lucruri pur şi simplu nu pot fi trecute cu vederea).
Din aceleaşi considerente, putem fi îngăduitori şi cu didacticismul sentimental al rezolvării relaţiei de cuplu (să fim serioşi, mult mai convingătoare ar fi fost o soluţie de tip uman, nu neapărat romantic) precum şi edulcorarea vădită a happy-end-ului - pe cât de discutabile, pe atât de acceptabile, cu îngăduinţă, în baza umorului tonic, a inteligenţei sclipitoare şi mai ales a dozei de anti-eroism care permează aproape tot filmul. Dacă nici chiar un prăpădit ca Eric Bishop nu are dreptul să rămână cu fata de împărat până la adânci bătrâneţi, atunci cine...?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 februarie, 2010, h. 10:54-12:46
Bucureşti, România
qwerty_user
pe 04 Decembrie 2009 14:47
well,it's not the best movie,but u have to consider it's got Man U and the king Cantona in it so it's fun for football fans and for bloody pure english diggers..so a litlle respect for the king 'cose "he's not a man..he is Cantona" for shit's sake!! ;) film care se adreseaza in special fanilor de fotbal, cu o povestioara sa zicem interesanta..dar care reprezinta genul de film pe care poti sa il vezi doar o singura data..for ever Man U !!
Foarte plina de tilc discutia in care Cantona spune ca momentul cel mai important din cariere lui a fost acela in care i-a dat o pasa unui coechipier...
Iar daca din diverse motive crede cineva ca britanicii nu au probleme si o duc pe roze, ei uite ca nu-i chiar asa, au aceleasi probleme, mai mici sau mai mari, ca toata lumea de pe planeta.
Filmul, desi este drama, are o nuanta pozitiva, optimista, iar relatia imaginara dintre cei doi Eric este bine realizata. Ken Loach a mai regizat excelenta drama romantica "Ae Fond Kiss..." (2004) si premiatul cu Palm d'Or din 2006 la Cannes: "The Wind That Shakes the Barley" (2006).
"Looking for Eric" il recomand pt. legatura umana dintre postas si Cantona, dar si pt. nota optimista dinspre finalul filmului!
...sau: de la pământ la cer
Cu excepţia câtorva partide realmente importante (aia de la Sevilla, bunăoară), fotbalul m-a lăsat întotdeauna de lemn-Tănase. Degeaba mă ducea tata la meciuri când eram mic, doar-doar oi muşca microbul - mie puţin îmi păsa de ce se-ntâmpla pe teren, mă-ntorceam cu o sută optezci de grade şi căscam gura la apucaţii ăia din tribune, cum se strâmbă, urlă şi fac ca toţi dracii; acolo era adevăratul spectacol!
În introducerea cronicii la "Maradona by Kusturica", aminteam de două filmuleţe româneşti tematice, scrise de Mircea Radu Iacoban - "Totul pentru fotbal" (Andrei Blauier, 1978) şi "Toate pentru fotbal", difuzat ca "Am o idee" (Al. G. Croitoru, 1980) - dintre care primul încerca să lanseze un şlagăr pueril, cu leit-motivul: "Globul pământesc e un imens balon / Fotbal, fotbal!" Într-o analiză făcută la orele de pregătire pentru admitere, luam în tărbacă aceste pretenţii exagerate - la care dascălul meu, Lucian Bratu, mi-a atras atenţia să mă mai potolesc, amintindu-mi că fotbalul are virtuţile lui deloc de neglijat, şi până şi un spirit luminat ca Albert Camus (pe lângă că-l practicase ca portar), afirma că terenul de fotbal e unul dinte acele locuri unde, uneori, se poate atinge "momentul adevărului absolut". L-am crezut şi am tăcut.
Dar tot n-am devenit microbist.
Şi s-a mai nimerit ca, în dimineaţa proiecţiei cu "Looking for Eric", să primesc o citaţie la tribunal îngrijorătoare şi enervantă. Aşa se face că m-am aşezat în sală tracasat, incapabil să mă concentrez la film, şi curând m-am resemnat, abătut, cu gândul că pentru mine era încă o vizionare ratată.
...La final, râsesem, plânsesem, fremătam de emoţie - îl iubeam.
Asta înseamnă să faci film!
Şi-mi aminteşte de afirmaţia lui John Cassavetes: "Pe oricine e-n stare să facă un film, deja îl iubesc!"
Scenariul lui Paul Laverty are ca temă tocmai instanţa la care se referă paragrafele de mai sus: pasiunea pentru fotbal; ce înseamnă fotbalul pentru acei fani care, de-a lungul vieţii, au ajuns să-l adopte aproape ca pe o religie. Cu o sinceritate dezarmantă (ba chiar, cu atât mai convingătoare, în final!), Laverty şi Loach îi arată pe microbişti într-o lumină deloc avantajoasă: nişte bătrânei mai mult sau mai puţin inadaptaţi, cu beer-bellies şi fălci buhăite mereu nerase, cu fruntea pân-la ceafă dar vestigiile capilare de-acolo legate-n coadă, cu familiile destrămate, ba chiar şi cu probleme psihice (prima secvenţă care m-a furat fiind cea a terapiei de grup în faţa oglinzii - de un haz nebun, şi extrem de eficientă ca inciting event). Fotbalul, dacă nu le-a distrus viaţa, în orice caz le-a răvăşit-o rău; şi tot fotbalul, în chip paradoxal, va rezolva acum aproape toate problemele!
Observaţi ce promiţător începe să se închege paradigma dramaturgică? Ei bine, veţi vedea şi ce frumos merge până la capăt! Chiar dacă nu e un thriller sau policier, prefer să nu vând nimic din desfăşurarea acţiunii, numai pentru a nu compromite farmecul surprizelor. În orice caz, scenariul e construit temeinic, aşa cum am spus deja, aplicând nu numai corect, dar şi creativ (şi adesea imprevizibil!) regulile de compoziţie. Iar Ken Loach, cu profesionalismul lui precis şi sobru, îl transpune într-o viziune pe cât de subtilă, pe atât de rafinată. Deşi convenţia privitoare la prezenţa adevăratului Eric Cantona în poveste e clară, regisorul reuşeşte să ne ţină tot timpul în suspensie, la capătul firului de păr al îndoielii... Fără fasoanele intelectualiciste celor care se screm să facă din fotbal mai mult decât este, Cantona îi oferă protagonistului exact acele eşantioane filosofice simple şi de bun-simţ menite să-i înlesnească regăsirea propriei identităţi - şi, pe cale de consecinţă, să-i readucă viaţa pe linia de plutire. Remarcabilă, de asemenea, este şi inserţia câtorva dintre cele mai inimaginabile goluri ale marelui fotbalist. Tot analizând "Maradona by Kusturica" (o comparaţie inevitabilă, la care cred că voi mai recurge cel puţin o dată, căci paralelismele de tip "aşa da / aşa nu" sunt flagrante), remarcam cât de neinspirat şi searbăd fuseseră alese înregistrările din meciuri. Aici, atât fazele în sine, cât şi talentul operatorilor de a le fi surprins, pur şi simplu respiră magie (şi, reţineţi! O spune un om cu organul fotalistic complet atrofiat)! Efectiv, te fac să înţelegi prin ce anume i-a inspirat atât de profund fotbalul pe acei oameni, şi de ce Eric Cantona e mentorul cel mai credibil pentru Eric Bishop.
Revenind în planul real, personajele sunt construite cu empatie şi umor, tuşante în umanitatea lor complexă şi vulnerabilă, şi mânuite abil în mizanscene precise şi discrete, decupate apoi în încadraturi pe cât funcţionale, pe atât de expresive. Ceea ce le-aş reproşa autorilor (nu e clar în ce măsură neîmplinirea se revendică direct din scenariu, sau numai din regie ori, poate, montaj), ar fi, de exemplu, lipsa unei rezolvări satisfăcătoare a episodului cu descinderea în apartament. Într-o primă fază, suntem convinşi să de fapt e o manevră a lui Bishop, de conivenţă cu poliţia, pentru a rezolva problema aparent insurmontabilă cu Wes (mai ales având în vedere şi modul eliptic în care se finalizează secvenţa primei lui întâlnire cu acesta). Deznodământul cu puiul din cuptor pare să ne contrazică bănuielile, dar lasă episodul în aer sub aspectul logicii - şi, cum ulterior nu mai survine nici o altă explicaţie, nu ne mai rămâne decât să-l acceptăm ca pe un simplu fapt de viaţă: cineva a ciripit, bine că n-au păţit-o mai rău; e nepermis de puţin, pentru un incident atât de puternic (inclusiv ca filmare: violent, sonor, percutant), introdus în plină criză vitală a acţiunii.
De asemenea, punctul culminant, cu descinderea de la domiciliul lui Wes, se desprinde oarecum din contextul stilistic - cam prea spectacular, cam prea action-comedy, cam prea puţin credibil. Îl salvează, totuşi, latura strict sentimentală - până în acel moment, Loach a reuşit să ne apropie atât de mult de Eric Bishop, să ne implice atât de profund în problemele lui de viaţă, şi mai ales în cea mai gravă dintre toate, care pare fără ieşire, încât satisfacţia de a vedea că se face dreptate precumpăneşte decisiv asupra scepticismului privind felul cum se face dreptate - sau, mai pe scurt: dacă-i basm, basm să fie! Mai ales că, desigur, instigatorul indirect e tot Cantona, şi cel puţin sub acest aspect motivaţional, incomparabil mai important decât cele formale, lucrurile se armonizează aproape perfect. Culmea, prezenţa economică, sobră, subtil-charismatică a lui Eric Cantona ca simplu personaj (fie şi as-himself) e incomparabil mai elocventă şi adevărată faţă de indigestia maradonistă de la Kusturica - mai ales că acolo era vorba nu doar de un rapel, ci de un pretins portret în toată regula (v-am spus că voi fi nevoit să mai revin; unele lucruri pur şi simplu nu pot fi trecute cu vederea).
Din aceleaşi considerente, putem fi îngăduitori şi cu didacticismul sentimental al rezolvării relaţiei de cuplu (să fim serioşi, mult mai convingătoare ar fi fost o soluţie de tip uman, nu neapărat romantic) precum şi edulcorarea vădită a happy-end-ului - pe cât de discutabile, pe atât de acceptabile, cu îngăduinţă, în baza umorului tonic, a inteligenţei sclipitoare şi mai ales a dozei de anti-eroism care permează aproape tot filmul. Dacă nici chiar un prăpădit ca Eric Bishop nu are dreptul să rămână cu fata de împărat până la adânci bătrâneţi, atunci cine...?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 februarie, 2010, h. 10:54-12:46
Bucureşti, România