Părerea criticului
Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives este un film care îţi trezeşte stări contradictorii. Îţi place că îţi sunt puse pe tapet fantome şi spirite dintr-o cultură atât de străină faţă de cea europeană, dar îl urăşti pentru că nu afli mai nimic despre vieţile anterioare ale lui Boonmee, de care se vorbeşte în titlu. Te captează în bizareria lui, dar regreţi că regizorul nu înscrie la mai multe capitole...
Filmul, despre fantome şi spirite care îl bântuie pe Boonmee - cu două zile înainte ca acesta să moară, a primit duminică seara Palme d'Or, din partea unui juriu prezidat de Tim Burton.
Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives e ca o meditaţie budistă, făcută în mijlocul unei jungle tăcute, dar bizare, cu fantome-maimuţă, în care spiritele celor morţi se aşază cu cei vii la masă, şi-i invită la o călătorie către locurile unde s-au stins în vieţile anterioare.
Cadrul de început al filmului are lungimea şi picturalitatea unuia semnat de Carlos Reygadas. Imaginea de la început, a unui bivol în junglă, ne revine în minte la sfârşit, când înţelegem că aceasta e una dintre încarnările pe care le-a cunoscut Boonmee. La fel şi cea a unei prinţese care tânjea după frumuseţea veşnică şi a sfârşit într-o contopire cu spiritul râului în care s-a îmbăiat. Regizorul cu nume greu de scris, dar mai ales greu de pronunţat, nu dă prea multe detalii despre vieţile anterioare pe care le menţionează în titlu. Deşi se referă la încarnările lui Boonmee, regizorul nu explică sau descrie decât extrem de fugitiv vieţile anterioare ale personajului său principal. Lasă spectatorul să brodeze, indiferent la background-ul său cultural ori confesiune...
Apichatpong Weerasethakul mai face o gafă. Aduce un personaj ca dintr-un remake prost la Star Wars, pe post de fantomă-maimuţă. Creatura are ochii ca două lanterne cu lumină roşie. E atât de nelalocul ei în acest film încât ai impresia că a intrat pe platou, în timpul filmărilor, din greşeală. Aştepţi, la un moment dat să apară şi cu un light saber în curcubeu. Ritmul filmului, mimicile neschimbate ale actorilor - aproape de la un capăt al celuilalt al filmului - şi replicile spuse egal, i-a făcut pe unii spectatori ai proiecţiei de seară de la Cannes să aţipească. Recunosc că poate este vorba doar despre un alt limbaj corporal decât cel european.
Filmul, despre fantome şi spirite care îl bântuie pe Boonmee - cu două zile înainte ca acesta să moară, a primit duminică seara Palme d'Or, din partea unui juriu prezidat de Tim Burton.
Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives e ca o meditaţie budistă, făcută în mijlocul unei jungle tăcute, dar bizare, cu fantome-maimuţă, în care spiritele celor morţi se aşază cu cei vii la masă, şi-i invită la o călătorie către locurile unde s-au stins în vieţile anterioare.
Cadrul de început al filmului are lungimea şi picturalitatea unuia semnat de Carlos Reygadas. Imaginea de la început, a unui bivol în junglă, ne revine în minte la sfârşit, când înţelegem că aceasta e una dintre încarnările pe care le-a cunoscut Boonmee. La fel şi cea a unei prinţese care tânjea după frumuseţea veşnică şi a sfârşit într-o contopire cu spiritul râului în care s-a îmbăiat. Regizorul cu nume greu de scris, dar mai ales greu de pronunţat, nu dă prea multe detalii despre vieţile anterioare pe care le menţionează în titlu. Deşi se referă la încarnările lui Boonmee, regizorul nu explică sau descrie decât extrem de fugitiv vieţile anterioare ale personajului său principal. Lasă spectatorul să brodeze, indiferent la background-ul său cultural ori confesiune...
Apichatpong Weerasethakul mai face o gafă. Aduce un personaj ca dintr-un remake prost la Star Wars, pe post de fantomă-maimuţă. Creatura are ochii ca două lanterne cu lumină roşie. E atât de nelalocul ei în acest film încât ai impresia că a intrat pe platou, în timpul filmărilor, din greşeală. Aştepţi, la un moment dat să apară şi cu un light saber în curcubeu. Ritmul filmului, mimicile neschimbate ale actorilor - aproape de la un capăt al celuilalt al filmului - şi replicile spuse egal, i-a făcut pe unii spectatori ai proiecţiei de seară de la Cannes să aţipească. Recunosc că poate este vorba doar despre un alt limbaj corporal decât cel european.
