Un portret suprarealist și invers neorealist, uneori incendiar, axat pe critica socială ce conține și un manifest antipuritan plin de forță, dar suprinzător umanist, chiar dacă spus cam aspru. ¡Viva la Revolución!
aayana
pe 24 Iunie 2014 03:32
Dacă nu vei dori multe, puținul îți va părea mult – spunea un filozof grec. Dar atunci când nu ai nimic, puținul ce mai e? Fiecare om este înzestrat cu un talent. Fericiți cei care-l descoperă și transformă nimicul în ceva prețios.
Într-un sat uitat de lume, sărăcia devine principala scuză a hoțului. Filmul prezintă, fără menajamente, viața unor copii ai străzii. Avem în față o poveste adevărată. Realitatea lui Bunuel, însă, nu poate exista fără un strop de suprarealism, în stilul lui caracteristic.
Personajul principal, Pedro, se află exact în acel moment al vieții când granița dintre moralitate și imoralitate este invizibilă. Pe de-o parte, anturajul îl va duce pe căi bătătorite de infractori. Pe de-altă parte, vocea conștiinței îl va ține în alertă, dornic să facă ceea ce este corect. Vorbim de o societate în care legea se face cu piatra sau cu pumnul. Oamenii fură de la orbi și de la calici, folosesc banul pentru a cumpăra plăcere și nu au remușcări.
Pedro este prezentat în paralel cu Ohitos, un puști pe care tatăl l-a lăsat în târg și nu s-a mai întors. Majoritatea copiilor din film privin din familii dezorganizate. Lipsa afecțiunii este resimțită de fiecare copil în parte și pare a fi rădăcina tuturor relelor sau startul către teritoriul imoral de care pomeneam mai devreme. Apoi, exact ca la domino, după un rău mic vor cădea toate piesele jocului.
Los Olvidados este un film tranșant. Sunt prezentate bucăți din viața reală la care privim uneori printr-o perdea transparentă și groasă. Ce se află dincolo, rămâne doar pe străzi. Destinul lui Ohitos mă face să cred că luminița de la capătul tunelului nu este falsă.
stalex
pe 01 Iunie 2013 22:00
Daca exista vreun film care sa trateze probleme sociale sau drame umane fara pic de sentimentalism (ba chiar cu o doza de rautate, s-ar putea spune), acela este cu siguranta Los Olvidados. In contrapondere la neorealismul italian, "realism cu mesaj", Bunuel vine cu aceasta poveste, de o duritate care nu lasa loc nici macar compasiunii. O felie de viata aruncata privitorilor exact asa cum unul dintre personaje arunca un ou inspre camera.
Într-un sat uitat de lume, sărăcia devine principala scuză a hoțului. Filmul prezintă, fără menajamente, viața unor copii ai străzii. Avem în față o poveste adevărată. Realitatea lui Bunuel, însă, nu poate exista fără un strop de suprarealism, în stilul lui caracteristic.
Personajul principal, Pedro, se află exact în acel moment al vieții când granița dintre moralitate și imoralitate este invizibilă. Pe de-o parte, anturajul îl va duce pe căi bătătorite de infractori. Pe de-altă parte, vocea conștiinței îl va ține în alertă, dornic să facă ceea ce este corect. Vorbim de o societate în care legea se face cu piatra sau cu pumnul. Oamenii fură de la orbi și de la calici, folosesc banul pentru a cumpăra plăcere și nu au remușcări.
Pedro este prezentat în paralel cu Ohitos, un puști pe care tatăl l-a lăsat în târg și nu s-a mai întors. Majoritatea copiilor din film privin din familii dezorganizate. Lipsa afecțiunii este resimțită de fiecare copil în parte și pare a fi rădăcina tuturor relelor sau startul către teritoriul imoral de care pomeneam mai devreme. Apoi, exact ca la domino, după un rău mic vor cădea toate piesele jocului.
Los Olvidados este un film tranșant. Sunt prezentate bucăți din viața reală la care privim uneori printr-o perdea transparentă și groasă. Ce se află dincolo, rămâne doar pe străzi. Destinul lui Ohitos mă face să cred că luminița de la capătul tunelului nu este falsă.