Părerea criticului
Cine sa fie cel mai mare comic american in viata? Nu incerc sa va influentez votul, dar va sugerez sa mergeti mai intai la Rataciti printre cuvinte – un film cu Bill Murray.
Unii spectatori va vor spune ca in comedia Rataciti printre cuvinte nu se intampla mare lucru; de fapt, ei vor sa spuna ca in filmul Sofiei Coppola nu se face sex. Asa e. Protagonistii sunt un star hollywoodian (Bill Murray) si sotia inadaptata (Scarlett Johansson) a unui fotograf de moda: doi americani la Tokyo, plutind intr-un element strain. Se intalnesc si plutesc o vreme unul langa altul. Luati cu treaba asta, ei nu mai ajung la partea cu sexul, dar, ca spectatori, de ce am vedea aici o problema? Pentru noi, senzatia aceea de plutire e mult mai cool decat tot ce poate oferi sexul – asa cum e practicat in majoritatea filmelor. Cum se explica efectul acesta? De exemplu, sa luam afirmatia unui personaj – o actrita – ca tatal ei “a luptat de partea americana in Golful Porcilor, Cuba”.
E o informatie normala – cum se face ca, in film, suna atat de comic si de ciudat? (Insasi exactitatea ei – “Cuba”, “de partea americana” – o trimite pe plaiurile aberatiei.) Sau aceeasi actrita, la o conferinta de presa, vorbind despre inclinatia ei catre spiritualitatea orientala, vizibila si in ultimul ei film de actiune, unde, “desi Keanu moare la final”, bla-bla-bla: am auzit prostiile astea intr-o suta de making of-uri – ce le face sa sune, de data asta, ca versurile unui poem extraterestru? Suprarealismul e smuls cu tandrete, fara dureri, din trupul realului.
Sofia Coppola se uita la lucruri de parca le-ar intreba: “Voi chiar va credeti normale?” Ea gaseste terenul de observatie ideal – orasul Tokyo – si actorul ideal – marele Murray – pentru a constata ciudatenia impasibila a lucrurilor.
Unii spectatori va vor spune ca in comedia Rataciti printre cuvinte nu se intampla mare lucru; de fapt, ei vor sa spuna ca in filmul Sofiei Coppola nu se face sex. Asa e. Protagonistii sunt un star hollywoodian (Bill Murray) si sotia inadaptata (Scarlett Johansson) a unui fotograf de moda: doi americani la Tokyo, plutind intr-un element strain. Se intalnesc si plutesc o vreme unul langa altul. Luati cu treaba asta, ei nu mai ajung la partea cu sexul, dar, ca spectatori, de ce am vedea aici o problema? Pentru noi, senzatia aceea de plutire e mult mai cool decat tot ce poate oferi sexul – asa cum e practicat in majoritatea filmelor. Cum se explica efectul acesta? De exemplu, sa luam afirmatia unui personaj – o actrita – ca tatal ei “a luptat de partea americana in Golful Porcilor, Cuba”.
E o informatie normala – cum se face ca, in film, suna atat de comic si de ciudat? (Insasi exactitatea ei – “Cuba”, “de partea americana” – o trimite pe plaiurile aberatiei.) Sau aceeasi actrita, la o conferinta de presa, vorbind despre inclinatia ei catre spiritualitatea orientala, vizibila si in ultimul ei film de actiune, unde, “desi Keanu moare la final”, bla-bla-bla: am auzit prostiile astea intr-o suta de making of-uri – ce le face sa sune, de data asta, ca versurile unui poem extraterestru? Suprarealismul e smuls cu tandrete, fara dureri, din trupul realului.
Sofia Coppola se uita la lucruri de parca le-ar intreba: “Voi chiar va credeti normale?” Ea gaseste terenul de observatie ideal – orasul Tokyo – si actorul ideal – marele Murray – pentru a constata ciudatenia impasibila a lucrurilor.
