Părerea criticului
"Love and Other Drugs" - O lovedie dramantică
Nici în căruţă, nici în teleguţă
Cam prin 1978-79, un profesor întâmplat întâmplător (ca atâţia alţii) prin I.A.T.C. (cum se numea pe-atunci U.N.A.T.C.-ul) ne aburea că să vedeţi voi cum vor cădea în uitare filmele astea "fără miză", ca «Un homme et une femme», sau "Love Story". Nu numai că iubitorii lor din epocă nu le-au uitat, dar şi acum, după patruzeci de ani şi mai, sunt pomenite printre deschizătoarele de drumuri - cele mai bune filme de dragoste, capabile ca, dincolo de emoţiunile lacrimogene ale subretelor cu naturelul sensibil, să transmită şi cele mai esenţiale sensuri, în simplitatea lor, ale relaţiilor sentimentale - practic, ceea ce pune lumea în mişcare, mai mult chiar decât banul.
Ironia sorţii a făcut să mă gândesc tocmai la "Love Story" (Arthur Hiller, 1970), în timp ce se târâia al doilea sfert (cel de tip "comedie romantică") al polihibridului "Love and Other Drugs" (adică "Dragoste şi alte leacuri", nu "...dependenţe", cum iar au tradus pe-alăturea cu drumul ai noştri distribuitori - că acţiunea se desfăşoară în lumea comercianţilor de produse farmaceutice, n-are nimic nici cu drogurile, nici cu viciile, nici cu alte soiuri de "addictions"). Aşadar, în acel sfert secund din film, Jamie Randall (Jake Gyllenhaal) şi Maggie Murdock (Anne Hathaway) se scremeau să încropească de-un lavstori un pic mai altfel, dar cu o bază complet şubredă: protagonişti inconsistenţi care încearcă să compenseze prin originalitate forţată, pe un fundal de obsesii erotice împletit printre problemele specifice unui anumit domeniu profesional (promotorii de medicamente). Nu captivează, nu cuceresc, nu te implică neam - şi în chip fatal mă duceam cu gândul la clasica poveste de dragoste cu Ryan O'Neal şi Ali MacGraw, care încă din prima jumătate a filmului, înainte de a se declanşa drama, reuşea să angajeze sufleteşte spectatorul atât de total, încât lovitura de teatru din mid-point - practic, singura întorsătură (dar super-majoră!) a filmului - propulsa toată jumătatea a doua pe o traiectorie absolut răvăşitoare, reuşind performanţa rară de a face ca evoluţia unei relaţii în care soţia moare de leucemie să nu fie nici prea individuală (ştim că fenomenele clinice, cu elementul lor de deus ex machina, nu sunt cele mai generoase teme filmice), nici melodramatică, ci pur şi simplu tragică - în cel mai nobil sens al cuvântului, cumva tangent cu conceptul de tragedie antică.
Vă puteţi imagina stupoarea frustrată ce-a urmat când, după alte câteva secvenţe, am descoperit că de fapt Maggie suferă de Parkinson, şi acesta va deveni de fapt conflictul central al povestirii: cum va supravieţui lgătura amoroasă a celor doi, în asemenea condiţii?
Împrejurările au făcut să traduc acum nişte ani o carte despre Parkinson, dintr-o serie destinată oamenilor de rând nevoiţi să se adapteze la viaţa marcată de câte o afecţiune dintre cele mai problematice (în altele, era vorba de Alzheimer, Psoriazis, ateroscleroză, alopecie, colesterol, atacurile de apoplexie), şi pot să spun că subiectul este de o relevanţă umană extremă - şi ca atare, adecvat într-un mod cu totul specific dezvoltărilor artistice (spre deosebire de, cum spuneam, alte surse de inspiraţie din zona medicală). Cu condiţia de a şti cum să-l abordezi şi să-l structurezi.
Şi tocmai de-aici porneşte eşecul acestui "Love and Other Drugs": e un film haotic şi nehotărât. Motivul? Cât se poate de simplu: are la origine un roman autobiografic, "Hard Sell: The Evolution of a Viagra Salesman", în care comis-voiajorul farmaceutic Jamie Reidy îşi povesteşte tinereţea zburdalnică, în condiţiile de junglă intercorporatistă proprii anilor '90. Cum bine ştim (da' tot degeaba, că nu ţinem seama, neam!), subiectele non-ficţionale (de tip istoric, docudrama, etc.) sunt foarte dificil de convertit cinematografic, tocmai fiindcă viaţa şi arta filmului funcţionează după legi sensibil diferite - iar în acest sens, şi mai păcătoase sunt autobiografiile, tocmai din cauza dozei lor de subiectivism. Fără a intra acum în detalii, e de ajuns să spun că Edward Zwick, Charles Randolph şi Marshall Herskovitz au adaptat cât se poate de prost cartea, îmbinând nearmonios trei ploturi separate: goana după clienţi a protagonistului, goana lui după femei, şi de la un moment dat încolo, relaţia cu Maggie (iniţial ca amantă mai deosebită, apoi ca bolnavă de Parkinson pe care-şi dă seama că o iubeşte cu adevărat). În urma acestei formule nefericite de fuziune, filmul generează o stare de dezamăgire crescândă: începe ca o comedie erotică vulgară, calchiată artificios peste un anumit domeniu profesional, continuă puţin mai decent (semn că accentele frivole iniţiale fuseseră doar mici concesii făcute publicului îndobitocit din U.S.S.A.), şi cu eforturi vizibile de a fi "mai altfel", trece la un soi de romantism nehotărâtă, şi în sfârşit se înscrie pe direcţia unei drame sentimentale abia schiţată. Condiţia sfâşietoare a oamenilor marcaţi de Parkinson (bolnavi, dar şi aparţinători ai acestora) e insuficient evidenţiată, ceea ce înseamnă atât ratarea unui mare potenţial dramatic şi semnificativ, cât şi nedreptăţirea acestei teme umane de mare gravitate. La drept vorbind, există câteva secvenţe de foarte bună calitate - în primul rând, convenţia pacienţilor suferinzi de Parkinson, culminând cu confesiunile personale ale soţului unei bolnave - precum şi cele în care Maggie se luptă cu "zilele rele", dar filonul moral, frământările interioare ale ambilor parteneri, problema alegerii (articulaţie esenţială în orice povestire cinematografică), rămân doar la nivelul unor crochiuri nedesăvârşite. Ca atare, confruntarea finală între cei doi, care ar fi trebuit să adune toate firele epice într-un nod de mare tensiune şi putere de semnificaţie, funcţionează doar pe jumătate: înţelegem ceea ce se întâmplă (inclusiv în privinţa sensurilor - adică la nivelul cel mai important), dar empatizăm prea puţin... Altfel spus, percepem cu răceală intelectuală ceea ce, conform formulei cinematografice alese, ar fi trebuit să simţim până-n adâncul sufletului - şi ceea ce filmul, biet, se tot căzneşte să ne îndemne...
Contribuie la acest semieşec şi regia lui Edward Zwick, care până acum s-a impus... sau, mă rog, s-a afirmat ar fi un cuvânt mai apropiat de adevăr... cu filme onorabile într-o tonalitate gravă, şi fără a excela neapărat prin atingerea unor profunzimi nebănuite ("Legends of the Fall", "The Siege", "The Last Samurai", "Blood Diamond" sau "Defiance"). Stilul său este mai degrabă acela de a enunţa probleme umane, decât de a le sugera şi rezolvările - însă nu are destul har pentru a duce acest demers până la "a ne pune pe gânduri", iar când premisele sunt atât de neîmplinite ca în conceptul construit pornind de la cartea lui Jamie Reidy, ne paşte spectrul compromisului. Ca atare, tronsonul de comedie plictiseşte îngrozitor (în pofida unor secvenţe destul de hazlii, mai ales în jurul fratelui mai mic, supraponderal, isteric şi obsedat sexual - Josh Gad, într-o compoziţie prinsă între umor sănătos şi cabotinărie), cel dramatic amorsează insuficient şi, în consecinţă, satisface doar parţial, iar fundalul profesional îşi ratează intenţiile satirice la adresa manipulărilor, agresivităţii şi măgăriilor din domeniu, nereuşind să facă corp comun cu plotul central. Pe alocuri, îi mai izbutesc lui Zwick câteva secvenţe foarte frumoase în sine, cum ar fi acel travelling "în timp" prin locuinţa lui Maggie, înainte de final. Şi, în genere, filmul are o plastică de bun gust, inclusiv cu aportul directorului de fotografie Steven Fierberg.
În rolul lui Jamie, Jake Gyllenhaal evoluează convenţional, lipsit de suportul propriu unor roluri de nivel "Brokeback Mountain" sau "Zodiac", iar Anne Hathaway (cunoscută tot de-acolo, plus "The Devil Wears Prada", "Get Smart", şi altele) îşi confirmă talentul în sine, fiind la fel de incapabilă să şi-l valorifice când rolul, din scriitură, e doar schiţat, iar regia are limitele ei în a-i umple golurile.
Cu mare tristeţe am revăzut-o, în penultimul ei rol (postum), pe minunata Jill Clayburgh - un cameo stins şi inutil.
...Şi pe Michael J. Fox: pe genericul final, printre cei care au contribuit la porţiunile din film dedicate bolnavilor de Parkinson - ceea ce ne aminteşte că această boală absurdă, care pune la atât de grea încercare tăria de caracter a celor atinşi de ea şi a apropiaţilor acestora, pentru mulţi devenind o adevărată revelaţie, încă îşi mai aşteaptă filmul pe care-l merită.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19 ianuarie, 2011, h.20:00-22:22
Bucureşti, România
Nici în căruţă, nici în teleguţă
Cam prin 1978-79, un profesor întâmplat întâmplător (ca atâţia alţii) prin I.A.T.C. (cum se numea pe-atunci U.N.A.T.C.-ul) ne aburea că să vedeţi voi cum vor cădea în uitare filmele astea "fără miză", ca «Un homme et une femme», sau "Love Story". Nu numai că iubitorii lor din epocă nu le-au uitat, dar şi acum, după patruzeci de ani şi mai, sunt pomenite printre deschizătoarele de drumuri - cele mai bune filme de dragoste, capabile ca, dincolo de emoţiunile lacrimogene ale subretelor cu naturelul sensibil, să transmită şi cele mai esenţiale sensuri, în simplitatea lor, ale relaţiilor sentimentale - practic, ceea ce pune lumea în mişcare, mai mult chiar decât banul.
Ironia sorţii a făcut să mă gândesc tocmai la "Love Story" (Arthur Hiller, 1970), în timp ce se târâia al doilea sfert (cel de tip "comedie romantică") al polihibridului "Love and Other Drugs" (adică "Dragoste şi alte leacuri", nu "...dependenţe", cum iar au tradus pe-alăturea cu drumul ai noştri distribuitori - că acţiunea se desfăşoară în lumea comercianţilor de produse farmaceutice, n-are nimic nici cu drogurile, nici cu viciile, nici cu alte soiuri de "addictions"). Aşadar, în acel sfert secund din film, Jamie Randall (Jake Gyllenhaal) şi Maggie Murdock (Anne Hathaway) se scremeau să încropească de-un lavstori un pic mai altfel, dar cu o bază complet şubredă: protagonişti inconsistenţi care încearcă să compenseze prin originalitate forţată, pe un fundal de obsesii erotice împletit printre problemele specifice unui anumit domeniu profesional (promotorii de medicamente). Nu captivează, nu cuceresc, nu te implică neam - şi în chip fatal mă duceam cu gândul la clasica poveste de dragoste cu Ryan O'Neal şi Ali MacGraw, care încă din prima jumătate a filmului, înainte de a se declanşa drama, reuşea să angajeze sufleteşte spectatorul atât de total, încât lovitura de teatru din mid-point - practic, singura întorsătură (dar super-majoră!) a filmului - propulsa toată jumătatea a doua pe o traiectorie absolut răvăşitoare, reuşind performanţa rară de a face ca evoluţia unei relaţii în care soţia moare de leucemie să nu fie nici prea individuală (ştim că fenomenele clinice, cu elementul lor de deus ex machina, nu sunt cele mai generoase teme filmice), nici melodramatică, ci pur şi simplu tragică - în cel mai nobil sens al cuvântului, cumva tangent cu conceptul de tragedie antică.
Vă puteţi imagina stupoarea frustrată ce-a urmat când, după alte câteva secvenţe, am descoperit că de fapt Maggie suferă de Parkinson, şi acesta va deveni de fapt conflictul central al povestirii: cum va supravieţui lgătura amoroasă a celor doi, în asemenea condiţii?
Împrejurările au făcut să traduc acum nişte ani o carte despre Parkinson, dintr-o serie destinată oamenilor de rând nevoiţi să se adapteze la viaţa marcată de câte o afecţiune dintre cele mai problematice (în altele, era vorba de Alzheimer, Psoriazis, ateroscleroză, alopecie, colesterol, atacurile de apoplexie), şi pot să spun că subiectul este de o relevanţă umană extremă - şi ca atare, adecvat într-un mod cu totul specific dezvoltărilor artistice (spre deosebire de, cum spuneam, alte surse de inspiraţie din zona medicală). Cu condiţia de a şti cum să-l abordezi şi să-l structurezi.
Şi tocmai de-aici porneşte eşecul acestui "Love and Other Drugs": e un film haotic şi nehotărât. Motivul? Cât se poate de simplu: are la origine un roman autobiografic, "Hard Sell: The Evolution of a Viagra Salesman", în care comis-voiajorul farmaceutic Jamie Reidy îşi povesteşte tinereţea zburdalnică, în condiţiile de junglă intercorporatistă proprii anilor '90. Cum bine ştim (da' tot degeaba, că nu ţinem seama, neam!), subiectele non-ficţionale (de tip istoric, docudrama, etc.) sunt foarte dificil de convertit cinematografic, tocmai fiindcă viaţa şi arta filmului funcţionează după legi sensibil diferite - iar în acest sens, şi mai păcătoase sunt autobiografiile, tocmai din cauza dozei lor de subiectivism. Fără a intra acum în detalii, e de ajuns să spun că Edward Zwick, Charles Randolph şi Marshall Herskovitz au adaptat cât se poate de prost cartea, îmbinând nearmonios trei ploturi separate: goana după clienţi a protagonistului, goana lui după femei, şi de la un moment dat încolo, relaţia cu Maggie (iniţial ca amantă mai deosebită, apoi ca bolnavă de Parkinson pe care-şi dă seama că o iubeşte cu adevărat). În urma acestei formule nefericite de fuziune, filmul generează o stare de dezamăgire crescândă: începe ca o comedie erotică vulgară, calchiată artificios peste un anumit domeniu profesional, continuă puţin mai decent (semn că accentele frivole iniţiale fuseseră doar mici concesii făcute publicului îndobitocit din U.S.S.A.), şi cu eforturi vizibile de a fi "mai altfel", trece la un soi de romantism nehotărâtă, şi în sfârşit se înscrie pe direcţia unei drame sentimentale abia schiţată. Condiţia sfâşietoare a oamenilor marcaţi de Parkinson (bolnavi, dar şi aparţinători ai acestora) e insuficient evidenţiată, ceea ce înseamnă atât ratarea unui mare potenţial dramatic şi semnificativ, cât şi nedreptăţirea acestei teme umane de mare gravitate. La drept vorbind, există câteva secvenţe de foarte bună calitate - în primul rând, convenţia pacienţilor suferinzi de Parkinson, culminând cu confesiunile personale ale soţului unei bolnave - precum şi cele în care Maggie se luptă cu "zilele rele", dar filonul moral, frământările interioare ale ambilor parteneri, problema alegerii (articulaţie esenţială în orice povestire cinematografică), rămân doar la nivelul unor crochiuri nedesăvârşite. Ca atare, confruntarea finală între cei doi, care ar fi trebuit să adune toate firele epice într-un nod de mare tensiune şi putere de semnificaţie, funcţionează doar pe jumătate: înţelegem ceea ce se întâmplă (inclusiv în privinţa sensurilor - adică la nivelul cel mai important), dar empatizăm prea puţin... Altfel spus, percepem cu răceală intelectuală ceea ce, conform formulei cinematografice alese, ar fi trebuit să simţim până-n adâncul sufletului - şi ceea ce filmul, biet, se tot căzneşte să ne îndemne...
Contribuie la acest semieşec şi regia lui Edward Zwick, care până acum s-a impus... sau, mă rog, s-a afirmat ar fi un cuvânt mai apropiat de adevăr... cu filme onorabile într-o tonalitate gravă, şi fără a excela neapărat prin atingerea unor profunzimi nebănuite ("Legends of the Fall", "The Siege", "The Last Samurai", "Blood Diamond" sau "Defiance"). Stilul său este mai degrabă acela de a enunţa probleme umane, decât de a le sugera şi rezolvările - însă nu are destul har pentru a duce acest demers până la "a ne pune pe gânduri", iar când premisele sunt atât de neîmplinite ca în conceptul construit pornind de la cartea lui Jamie Reidy, ne paşte spectrul compromisului. Ca atare, tronsonul de comedie plictiseşte îngrozitor (în pofida unor secvenţe destul de hazlii, mai ales în jurul fratelui mai mic, supraponderal, isteric şi obsedat sexual - Josh Gad, într-o compoziţie prinsă între umor sănătos şi cabotinărie), cel dramatic amorsează insuficient şi, în consecinţă, satisface doar parţial, iar fundalul profesional îşi ratează intenţiile satirice la adresa manipulărilor, agresivităţii şi măgăriilor din domeniu, nereuşind să facă corp comun cu plotul central. Pe alocuri, îi mai izbutesc lui Zwick câteva secvenţe foarte frumoase în sine, cum ar fi acel travelling "în timp" prin locuinţa lui Maggie, înainte de final. Şi, în genere, filmul are o plastică de bun gust, inclusiv cu aportul directorului de fotografie Steven Fierberg.
În rolul lui Jamie, Jake Gyllenhaal evoluează convenţional, lipsit de suportul propriu unor roluri de nivel "Brokeback Mountain" sau "Zodiac", iar Anne Hathaway (cunoscută tot de-acolo, plus "The Devil Wears Prada", "Get Smart", şi altele) îşi confirmă talentul în sine, fiind la fel de incapabilă să şi-l valorifice când rolul, din scriitură, e doar schiţat, iar regia are limitele ei în a-i umple golurile.
Cu mare tristeţe am revăzut-o, în penultimul ei rol (postum), pe minunata Jill Clayburgh - un cameo stins şi inutil.
...Şi pe Michael J. Fox: pe genericul final, printre cei care au contribuit la porţiunile din film dedicate bolnavilor de Parkinson - ceea ce ne aminteşte că această boală absurdă, care pune la atât de grea încercare tăria de caracter a celor atinşi de ea şi a apropiaţilor acestora, pentru mulţi devenind o adevărată revelaţie, încă îşi mai aşteaptă filmul pe care-l merită.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19 ianuarie, 2011, h.20:00-22:22
Bucureşti, România
