Părerea criticului
"Luna verde" - Cărmăbarnesc
Nu le mai daţi voie să se compromită!!!
E intolerabil, scandalos şi sordid ca un om de teatru şi film de valoarea lui Alexa Visarion (aşa cum era el la începuturi) să fie lăsat să se facă de râs în halul ăsta! Când a debutat cu "Inainte de tăcere", am scris în revista "Cinema": "Iată filmul bun românesc! Principala lui calitate e aceea de a vorbi tăcând!". Nu peste mult, pe toţi ne-a marcat "Înghiţitorul de săbii", pe-un culoar din I.A.T.C. Dan Puric scrisese cu cretă, pe un dulap de efecte, "Ordon şmecherii". Chiar şi agresiv-redundanta "Năpasta" avea destule calităţi şocante, până şi conformistul "Punct... şi de la capăt" dezvolta coerent şi empatic frământările de producţie ale constructorilor de maşini ARO. Iar în teatru, mă dăduse pe spate cu o uluitoare "Noapte furtunoasă" care scotea la lumină un Caragiale nebănuit dar cât de poate de adevărat (similar cu cel relevat de Pintilie, însă mult mai organic şi decent) mi-l dezvăluise pe abisalul "Woyzeck" într-un spectacol aproape revoluţionar - şi câte, şi mai câte... Pe scurt, era unul dintre cei buni; dintre cei mari; cei mai mari.
Când ai o asemenea valoare, o cultivi, o îngrijeşti, o ocroteşti, iar când începe să se ofilească, o pui bine, presată între paginile unui tom princeps de Cehov sau de Shakespeare - n-o laşi să se ramolească până la a deveni o mazetă ridicolă care se dă-n stambă pe la conferinţele de presă debitând inepţii incoerent-preţioase despre un film la fel de incoerent - şi atâta, că preţiozitate, nix.
Ne doare fixînpix (ca să rimeze cu anteriorul nix) că "scenariul" (da, şi la conferinţa de presă am scrăpinat aerul cu degetele la rostire, ghilimelizând ocrotitor respectabilul termen - dar se pare că nu s-au prins) comis de Visarion Alexa şi Iris Spiridon (o studentă de-ale lui) purcede de la un story scris de domprofesor cu ani în urmă - oricum ne e dificil să întrezărim, fie şi la nivel de reminiscenţe, ceva ofertant, după cum şi ca script prezent e tot un zero barat, ceea ce oricum confirmă că da, adică nu: încă nu avem o şcoală de dramaturgie de film... Fata nu are nici o vină; profesorii ei, da!
Am văzut cu mulţi ani în urmă un film de neuitat (din păcate, eram copil, n-am luat seama la datele de referinţă, iar acum nu-l mai pot regăsi cu nici un chip - cred că era bulgăresc şi avea un titlu gen "H. 20" sau "Km. 60" sau aşa ceva... n-a dat nici un rezultat pe IMDb), exact cu acelaşi subiect: un montaj paralel între un autobuz şi un camion care vin din direcţii opuse, pentru ca în final să se ciocnească frontal, din cauza unui şofer inconştient care apoi se pierde în noapte. Filmul, la bază banal, cotidian, de tipul "fapt divers" (chiar pornea de la un accident real), creştea incredibil, atât acumulând o tensiune explozivă, cât şi sondând în profunzimi nebănuite umanitatea personajelor şi a relaţiilor dintre ele - oameni ca toţi oamenii, cu dramele lor, cu micile lor mari probleme, pe care acea fatidică întâlnire îi propulsa la dimensiuni de-a dreptul istorice, dacă nu mitice.
Nu ştiu dacă Alexa a văzut acel film, dar sper să n-o fi făcut - aşa, catastrofa de-acum ar mai păstra o undă de nevinovăţie. Altminteri, ar fi cel mai compromiţător lucru ca, inspirat de un asemenea exemplu, sau măcar conştient de existenţa lui, să perverteşti formula printr-o reeditare plină de snobisme şi pretenţii hilare. ŞŞi în povestea lui e vorba de nişte personaje care cum, necum, se îmbarcă în două autovehicule şi o iau în sens contrar pe Valea Prahovei - iar accidentul se telefonează din primele momente, inclusiv prin avertismente explicit insistente ale părinţilor. Dar totul se opreşte aici. Peste această tramă deja lipsită de orice originalitate se aşterne neantul. Marionetele mişcătoare de pe ecran sunt lipsite de cea mai elementară identitate omenească, nu fac decât s-o mimeze, ca într-un stângaci spectacol de umbre chinezeşti, cu ajutorul unui dialog incontinent de logoreic, delirant de ilogic şi insuportabil de plicticos, căruia i se mai adaugă tot felul de nimicuri: scene de familie de o "originalitate" scremută (de pildă, fiica retardată, interpretată de o fetiţă sofisticată şi rasată pe care Alexa o pune să se poarte ca şi cum ar fi cu vreo cinci ani mai mică, debitând aberaţii despre păpuşa ei căreia-i curge sânge - pesemne ca un fel de "premoniţie" a finalului - haida-de!) Aceste non-personaje, trăind fiecare în bula sa de neant, incapabile să interacţioneze la nivelul nici unui fel de relaţii omeneşti credibile şi vitale (când ştim că dinamica oricărui film porneşte tocmai din tensiunile sale inter-umane), sunt purtate timp de şaptezeci şi opt de minute printr-o înşiruire de secvenţe disparate, aritmice şi complet dezarticulate dramaturgic. L-am întrebat pe Alexa, la conferinţă, dacă lipsa oricărei paradigme scenaristice e rezultatul unui negativism deliberat, poate din dorinţa spargerii unor canoane, sau al unei încercări de a compune altfel structura epică şi firul narativ, proiectând articulaţiile principle la un nivel mai abscons, greu perceptibil din primul moment. Răspunsul autorului a ocolit prompt orice tangenţă cu rigorile profesionale (fie respectate, fie negate anume - dar în orice caz cunoscute cât de cât), orientându-se spre nişte comentarii strict teoretice, vagi şi stufoase, despre "întâlniri" (între oameni, între destine, între scenarii şi relizatori, etc.). Că omul nu ştie să scrie scenarii, hai, mai treacă-meargă - dar că împinge pe panta asta nişte copii poate talentaţi, atrenându-i în asemenea aventuri nebuneşti ce riscă să le distrugă cariera, e de neiertat! Aceeaşi abulie amatoricească persistă şi la toate nivelurile regiei. Cândva, Alexa aducea pe ecran nişte secvenţe de o coeziune şi o forţă dramatică excepţionale. Ţin minte că le comentam apropo de "Înghiţitorul de săbii", iar George Constantin mi-a explicat că regisorul începea prin a le aborda şi dezvolta ca la teatru, construind integral şi meticulos mizanscenele şi repetându-le unitar, pentru a dobândi cât mai multă consistenţă, după care le decupa cu mare grijă, astfel încât forţa şi coerenţa lor se transpuneau aidoma pe pliculă - lecţie pe care n-am uitat-o, şi de-de-atunci am încercat s-o aplic ori de câte ori condiţiile mi-o permiteau.
Ei bine... fost-ai lele...! Nimic din tot acel înalt profesionalism regisoral în lucrul cu actorii nu mai regăsim aici! Cum pe bună dreptate comenta după proiecţie Emilian Floareş (care, avându-l recent profesor pe Alexa, se raportează la o versiune a sa mult mai actuală), totul nu e decât o îngrămădeală de frânturi din filme studenţeşti proaste - şi, se impune să completez: sunt alea care au căzut la montaj, fiind complet irecuperabile. Actorii bântuie prin cadru de-a valma, cu complicaţii de mizascenă forţate şi inutile, pe care le compromite şi mai mult o concepţie de decupaj alambicată, cu voite compoziţii savante care însă eşuează în agramatisme, dezechilibre, suprapuneri în perspectivă şi un efect per ansamblu obositor şi ostil spectatorului. Printre ele, se inserează cadre-strânse complet smulse din context, de parcă pe lumea asta n-ar exista noţiunea de racord - nici fizic, nici de stare a actorului, nici de direcţie a privirii, nici de nimic... Ţin minte cum, în şcoală, făceam greşeala asta de zeci de ori, nu ne învăţa nimeni, şi într-un târziu ajungeam să ne dumirim singuri. Dacă Alexa, până la venerabila-i vârstă, nu s-a lămurit, a cui o fi vina...?
Poate ar mai merita să menţionăm şi incredibilul stil de a-şi rata secvenţele-cheie - de fapt, voit cheie, căci non-structura poveştii nu le investeşte cu nimic... Bizareria inutilă a momentului cu mireasa furată, unde s-ar fi dorit o inserţie fantastică premonitorie şi nu se realizează decât o abulie forţată, sau ceea ce-ar fi trebuit să fie punctul culminant - accidentul: expediat, confuz, rasolit, fâsâit, fals până la Dumnezeu, practic dând lovitura de graţie întregului exerciţiu cinematografic la care am asistat.
ŞŞi sigur nu putem trece cu vederea imaginea incredibil de neprofesionită a unui adevărat maestru al camerei de filmat, ca Florin Mihăilescu. De ce, de ne ce, de data asta a ratat lamentabil: dincolo de aceleaşi compoziţii haotice cu veleităţi "plastice", pe care i le-a băgat Alexa pe gât, lumina e pusă absolut aberant, în tot felul de amalgamuri (sau "almagamuri", cum zicea legendarul Costache Ciubotaru) neverosimile dar kitschoase, filmatul stabil (de pe trepied sau travelling) şi cel "mişcat" (din mână) se amestecă fără nici un Dumnezeu, abundă unsharffurile, ba pe alocuri mai şi scapă-n marginea cadrului câte ceva din echipamentele de la filmare (de pildă, agăţătorul camerei pe portiera maşinii); mă rog, atâta rău să fie - dar nu e...
Despre actori e imposibil de spus ceva: toţi sunt o apă şi-un pământ, de la Maia Morgenstern şi Răzvan Vasilescu (două prezenţe complet inutile), până la Tudor Aron Istorod şi Alex Potocean - toţi debitează fals, liniar, fie plat fie strident, nişte replici tâmpite din abundenţă, sub o îndrumare regisorală ca la cineclub. S-a mai nimerit, la conferinţa de presă, o tanti care din puţul sălii şi fundul gândirii (sau, poate... invers?) a zvârlit una despre "firescul dialogurilor şi al interpretării", la care Alexa s-a şi repezit să dezvolte motivele pentru care replicile "cad aşa de bine în gura actorilor". N-am mai răbdat şi am întrebat dacă deplina falsitate a acestor replici, atât din scriitură cât şi din interpretare, urmăreşte cumva să exprime absurdul existenţei, pe filiaţie ionesciană sau urmuziană, prin convergenţa unor vieţi omeneşti spre un accident din care nimeni nu înţelege nimic. Alexa, din fericire, a simţit înţepătura, a recunoscut că Ionescu şi Urmuz nu făceau parte dintre intenţiile lui, şi a parat cu cuvintele: "Dacă dumneavoastră n-aţi înţeles nimic, eu nu mai am nimic de zis. Acesta este un film pe care trebuie să-l vedeţi de cel puţin două ori, ca să-l înţelegeţi!"
Ar fi fost o nesimţire să subliniez faptul că o asemenea soluţie înseamnă moarte sigură, din moment ce nimeni nu va mai reveni în sală - dimpotrivă, "Luna verde" e o experienţă audiovizuală atât de funestă, încât orice spectator nu-şi poate dori decât extirparea ei imediată din memorie. Îmi permit, totuşi, să-i atrag atenţia venerabilului realizator că până şi curcile ştiu că acele filme care se dezvăluie greu (Antonioni, Tarkovski, Bergman...) au meritul şi efectul de a te chema din nou la ele, nu de a te pune pe fugă cu făcăleţul incompetenţei abulice, de tip Cărmăzan sau Barna (sau, mai pe scurt, "cărmăbarnian"... sau poate "cărmăbarnasianist"...? Nu, cred că "cărmăbarnesc" sună cel mai bine, timite şi la "cărăbănesc"). Un film realmente subtil începe prin a crea un efect de ambiguitate, nu de neclaritate, e incitant şi misterios, nu confuz şi haotic. Datoria elementară a oricărui cineast este aceea de a se face înţeles - indiferent în ce fel, stil sau ritm... La reproşul adus de mine, răspunsul de bun-simţ, care m-ar fi dezarmat complet, ar fi fost ceva de genul: "Regret că nu m-am făcut înţeles, eu m-am străduit... Poate mă veţi ajuta dumneavoastră, în cronica pe care o veţi publica, să descopăr unde am greşit." Aşa ceva conţine şi modestie, şi eleganţă, şi demnitate, şi autoritate. A te refugia în acuzaţia adusă privitorului (fie el profan sau profesionist) că "dumneata eşti de vină că n-ai înţeles", e cea mai descalificantă scuză.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
10 aprilie, 2010, h. 10:00-12:5
Bucureşti, România
Nu le mai daţi voie să se compromită!!!
E intolerabil, scandalos şi sordid ca un om de teatru şi film de valoarea lui Alexa Visarion (aşa cum era el la începuturi) să fie lăsat să se facă de râs în halul ăsta! Când a debutat cu "Inainte de tăcere", am scris în revista "Cinema": "Iată filmul bun românesc! Principala lui calitate e aceea de a vorbi tăcând!". Nu peste mult, pe toţi ne-a marcat "Înghiţitorul de săbii", pe-un culoar din I.A.T.C. Dan Puric scrisese cu cretă, pe un dulap de efecte, "Ordon şmecherii". Chiar şi agresiv-redundanta "Năpasta" avea destule calităţi şocante, până şi conformistul "Punct... şi de la capăt" dezvolta coerent şi empatic frământările de producţie ale constructorilor de maşini ARO. Iar în teatru, mă dăduse pe spate cu o uluitoare "Noapte furtunoasă" care scotea la lumină un Caragiale nebănuit dar cât de poate de adevărat (similar cu cel relevat de Pintilie, însă mult mai organic şi decent) mi-l dezvăluise pe abisalul "Woyzeck" într-un spectacol aproape revoluţionar - şi câte, şi mai câte... Pe scurt, era unul dintre cei buni; dintre cei mari; cei mai mari.
Când ai o asemenea valoare, o cultivi, o îngrijeşti, o ocroteşti, iar când începe să se ofilească, o pui bine, presată între paginile unui tom princeps de Cehov sau de Shakespeare - n-o laşi să se ramolească până la a deveni o mazetă ridicolă care se dă-n stambă pe la conferinţele de presă debitând inepţii incoerent-preţioase despre un film la fel de incoerent - şi atâta, că preţiozitate, nix.
Ne doare fixînpix (ca să rimeze cu anteriorul nix) că "scenariul" (da, şi la conferinţa de presă am scrăpinat aerul cu degetele la rostire, ghilimelizând ocrotitor respectabilul termen - dar se pare că nu s-au prins) comis de Visarion Alexa şi Iris Spiridon (o studentă de-ale lui) purcede de la un story scris de domprofesor cu ani în urmă - oricum ne e dificil să întrezărim, fie şi la nivel de reminiscenţe, ceva ofertant, după cum şi ca script prezent e tot un zero barat, ceea ce oricum confirmă că da, adică nu: încă nu avem o şcoală de dramaturgie de film... Fata nu are nici o vină; profesorii ei, da!
Am văzut cu mulţi ani în urmă un film de neuitat (din păcate, eram copil, n-am luat seama la datele de referinţă, iar acum nu-l mai pot regăsi cu nici un chip - cred că era bulgăresc şi avea un titlu gen "H. 20" sau "Km. 60" sau aşa ceva... n-a dat nici un rezultat pe IMDb), exact cu acelaşi subiect: un montaj paralel între un autobuz şi un camion care vin din direcţii opuse, pentru ca în final să se ciocnească frontal, din cauza unui şofer inconştient care apoi se pierde în noapte. Filmul, la bază banal, cotidian, de tipul "fapt divers" (chiar pornea de la un accident real), creştea incredibil, atât acumulând o tensiune explozivă, cât şi sondând în profunzimi nebănuite umanitatea personajelor şi a relaţiilor dintre ele - oameni ca toţi oamenii, cu dramele lor, cu micile lor mari probleme, pe care acea fatidică întâlnire îi propulsa la dimensiuni de-a dreptul istorice, dacă nu mitice.
Nu ştiu dacă Alexa a văzut acel film, dar sper să n-o fi făcut - aşa, catastrofa de-acum ar mai păstra o undă de nevinovăţie. Altminteri, ar fi cel mai compromiţător lucru ca, inspirat de un asemenea exemplu, sau măcar conştient de existenţa lui, să perverteşti formula printr-o reeditare plină de snobisme şi pretenţii hilare. ŞŞi în povestea lui e vorba de nişte personaje care cum, necum, se îmbarcă în două autovehicule şi o iau în sens contrar pe Valea Prahovei - iar accidentul se telefonează din primele momente, inclusiv prin avertismente explicit insistente ale părinţilor. Dar totul se opreşte aici. Peste această tramă deja lipsită de orice originalitate se aşterne neantul. Marionetele mişcătoare de pe ecran sunt lipsite de cea mai elementară identitate omenească, nu fac decât s-o mimeze, ca într-un stângaci spectacol de umbre chinezeşti, cu ajutorul unui dialog incontinent de logoreic, delirant de ilogic şi insuportabil de plicticos, căruia i se mai adaugă tot felul de nimicuri: scene de familie de o "originalitate" scremută (de pildă, fiica retardată, interpretată de o fetiţă sofisticată şi rasată pe care Alexa o pune să se poarte ca şi cum ar fi cu vreo cinci ani mai mică, debitând aberaţii despre păpuşa ei căreia-i curge sânge - pesemne ca un fel de "premoniţie" a finalului - haida-de!) Aceste non-personaje, trăind fiecare în bula sa de neant, incapabile să interacţioneze la nivelul nici unui fel de relaţii omeneşti credibile şi vitale (când ştim că dinamica oricărui film porneşte tocmai din tensiunile sale inter-umane), sunt purtate timp de şaptezeci şi opt de minute printr-o înşiruire de secvenţe disparate, aritmice şi complet dezarticulate dramaturgic. L-am întrebat pe Alexa, la conferinţă, dacă lipsa oricărei paradigme scenaristice e rezultatul unui negativism deliberat, poate din dorinţa spargerii unor canoane, sau al unei încercări de a compune altfel structura epică şi firul narativ, proiectând articulaţiile principle la un nivel mai abscons, greu perceptibil din primul moment. Răspunsul autorului a ocolit prompt orice tangenţă cu rigorile profesionale (fie respectate, fie negate anume - dar în orice caz cunoscute cât de cât), orientându-se spre nişte comentarii strict teoretice, vagi şi stufoase, despre "întâlniri" (între oameni, între destine, între scenarii şi relizatori, etc.). Că omul nu ştie să scrie scenarii, hai, mai treacă-meargă - dar că împinge pe panta asta nişte copii poate talentaţi, atrenându-i în asemenea aventuri nebuneşti ce riscă să le distrugă cariera, e de neiertat! Aceeaşi abulie amatoricească persistă şi la toate nivelurile regiei. Cândva, Alexa aducea pe ecran nişte secvenţe de o coeziune şi o forţă dramatică excepţionale. Ţin minte că le comentam apropo de "Înghiţitorul de săbii", iar George Constantin mi-a explicat că regisorul începea prin a le aborda şi dezvolta ca la teatru, construind integral şi meticulos mizanscenele şi repetându-le unitar, pentru a dobândi cât mai multă consistenţă, după care le decupa cu mare grijă, astfel încât forţa şi coerenţa lor se transpuneau aidoma pe pliculă - lecţie pe care n-am uitat-o, şi de-de-atunci am încercat s-o aplic ori de câte ori condiţiile mi-o permiteau.
Ei bine... fost-ai lele...! Nimic din tot acel înalt profesionalism regisoral în lucrul cu actorii nu mai regăsim aici! Cum pe bună dreptate comenta după proiecţie Emilian Floareş (care, avându-l recent profesor pe Alexa, se raportează la o versiune a sa mult mai actuală), totul nu e decât o îngrămădeală de frânturi din filme studenţeşti proaste - şi, se impune să completez: sunt alea care au căzut la montaj, fiind complet irecuperabile. Actorii bântuie prin cadru de-a valma, cu complicaţii de mizascenă forţate şi inutile, pe care le compromite şi mai mult o concepţie de decupaj alambicată, cu voite compoziţii savante care însă eşuează în agramatisme, dezechilibre, suprapuneri în perspectivă şi un efect per ansamblu obositor şi ostil spectatorului. Printre ele, se inserează cadre-strânse complet smulse din context, de parcă pe lumea asta n-ar exista noţiunea de racord - nici fizic, nici de stare a actorului, nici de direcţie a privirii, nici de nimic... Ţin minte cum, în şcoală, făceam greşeala asta de zeci de ori, nu ne învăţa nimeni, şi într-un târziu ajungeam să ne dumirim singuri. Dacă Alexa, până la venerabila-i vârstă, nu s-a lămurit, a cui o fi vina...?
Poate ar mai merita să menţionăm şi incredibilul stil de a-şi rata secvenţele-cheie - de fapt, voit cheie, căci non-structura poveştii nu le investeşte cu nimic... Bizareria inutilă a momentului cu mireasa furată, unde s-ar fi dorit o inserţie fantastică premonitorie şi nu se realizează decât o abulie forţată, sau ceea ce-ar fi trebuit să fie punctul culminant - accidentul: expediat, confuz, rasolit, fâsâit, fals până la Dumnezeu, practic dând lovitura de graţie întregului exerciţiu cinematografic la care am asistat.
ŞŞi sigur nu putem trece cu vederea imaginea incredibil de neprofesionită a unui adevărat maestru al camerei de filmat, ca Florin Mihăilescu. De ce, de ne ce, de data asta a ratat lamentabil: dincolo de aceleaşi compoziţii haotice cu veleităţi "plastice", pe care i le-a băgat Alexa pe gât, lumina e pusă absolut aberant, în tot felul de amalgamuri (sau "almagamuri", cum zicea legendarul Costache Ciubotaru) neverosimile dar kitschoase, filmatul stabil (de pe trepied sau travelling) şi cel "mişcat" (din mână) se amestecă fără nici un Dumnezeu, abundă unsharffurile, ba pe alocuri mai şi scapă-n marginea cadrului câte ceva din echipamentele de la filmare (de pildă, agăţătorul camerei pe portiera maşinii); mă rog, atâta rău să fie - dar nu e...
Despre actori e imposibil de spus ceva: toţi sunt o apă şi-un pământ, de la Maia Morgenstern şi Răzvan Vasilescu (două prezenţe complet inutile), până la Tudor Aron Istorod şi Alex Potocean - toţi debitează fals, liniar, fie plat fie strident, nişte replici tâmpite din abundenţă, sub o îndrumare regisorală ca la cineclub. S-a mai nimerit, la conferinţa de presă, o tanti care din puţul sălii şi fundul gândirii (sau, poate... invers?) a zvârlit una despre "firescul dialogurilor şi al interpretării", la care Alexa s-a şi repezit să dezvolte motivele pentru care replicile "cad aşa de bine în gura actorilor". N-am mai răbdat şi am întrebat dacă deplina falsitate a acestor replici, atât din scriitură cât şi din interpretare, urmăreşte cumva să exprime absurdul existenţei, pe filiaţie ionesciană sau urmuziană, prin convergenţa unor vieţi omeneşti spre un accident din care nimeni nu înţelege nimic. Alexa, din fericire, a simţit înţepătura, a recunoscut că Ionescu şi Urmuz nu făceau parte dintre intenţiile lui, şi a parat cu cuvintele: "Dacă dumneavoastră n-aţi înţeles nimic, eu nu mai am nimic de zis. Acesta este un film pe care trebuie să-l vedeţi de cel puţin două ori, ca să-l înţelegeţi!"
Ar fi fost o nesimţire să subliniez faptul că o asemenea soluţie înseamnă moarte sigură, din moment ce nimeni nu va mai reveni în sală - dimpotrivă, "Luna verde" e o experienţă audiovizuală atât de funestă, încât orice spectator nu-şi poate dori decât extirparea ei imediată din memorie. Îmi permit, totuşi, să-i atrag atenţia venerabilului realizator că până şi curcile ştiu că acele filme care se dezvăluie greu (Antonioni, Tarkovski, Bergman...) au meritul şi efectul de a te chema din nou la ele, nu de a te pune pe fugă cu făcăleţul incompetenţei abulice, de tip Cărmăzan sau Barna (sau, mai pe scurt, "cărmăbarnian"... sau poate "cărmăbarnasianist"...? Nu, cred că "cărmăbarnesc" sună cel mai bine, timite şi la "cărăbănesc"). Un film realmente subtil începe prin a crea un efect de ambiguitate, nu de neclaritate, e incitant şi misterios, nu confuz şi haotic. Datoria elementară a oricărui cineast este aceea de a se face înţeles - indiferent în ce fel, stil sau ritm... La reproşul adus de mine, răspunsul de bun-simţ, care m-ar fi dezarmat complet, ar fi fost ceva de genul: "Regret că nu m-am făcut înţeles, eu m-am străduit... Poate mă veţi ajuta dumneavoastră, în cronica pe care o veţi publica, să descopăr unde am greşit." Aşa ceva conţine şi modestie, şi eleganţă, şi demnitate, şi autoritate. A te refugia în acuzaţia adusă privitorului (fie el profan sau profesionist) că "dumneata eşti de vină că n-ai înţeles", e cea mai descalificantă scuză.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
10 aprilie, 2010, h. 10:00-12:5
Bucureşti, România
