Floarea Soarelui are niste culori unice. Seminte galbene de nedescris. “Picturile imi vin ca prin vis”, spunea Vincent Van Gogh. Un vis care de multe ori se transforma in cosmar ingrozitor.
Castigator al Globului de Aur si al premiului pentru “Cel mai bun actor” din partea Criticilor din New York, Kirk Douglas reuseste performanta de a interpreta un rol memorabil, metamorfozandu-se in portretul unui artist chinuit intre inspiratia geniului sau si disperarea intunecata din mintea sa intortocheata.
Obsedat, Van Gogh picta chiar felul in care respira oamenii, indepartandu-se de familie si prieteni, inclusiv de pictorul Paul Gauguin (Anthony Quinn, castigator in 1956 al premiului Oscar pentru “Cel mai bun actor intr-un rol secundar”).
Regizat de Vincente Minnelli si inspirat de culorile obsedante ale picturii lui Van Gogh, incepand de la mare si continuand cu cerul si campiile, filmul Van Gogh te captiveaza prin fascinatia artistica. Dar in aceeasi masura, si prin agonia unui om.
„Evident, filmul in ansamblul sau vrea sa fie in primul rand un spectacol, ceea ce si reuseste, prin vioiciune si prin bogatie.
Pe planul narativ, acest spectacol incearca sa ascunda cu abilitate pericolul de fragmentare ce il pandeste continuu, incearca sa limiteze obligatoriile plecaciuni in fata conventiei, si sa parvina la climatul artistic al epocii prin cate un recurs sugestiv care sa ne explice din ce fel de humus s-a format Van Gogh, incearca sa urmareasca pe cat posibil insesizabilele rasuciri ale unei psihologii exceptionale si bolnave.
In acest sens, efortul de intrare in pielea personajului, depus de protagonistul Kirk Douglas, este meritoriu, chiar daca generoasa lui interpretare ramane uneori la suprafata si se salveaza prin tehnica actoriceasca. Alaturi de el, Anthony Quinn se remarca prin crearea unui Gauguin fantastic si plin de umor.” - Giulio Cesare Castello - 1957 (Bianco e Nero)
Urmăreşte-ne pe:
Termeni şi condiţii |
Contact |
Politica de confidentialitate |
A.N.P.C |
