Barbatii amatori de filme cu arme si actiune s-ar plictisi, dar femeile sigur il vor aprecia!
Este inspirat dintr-o poveste reala privind lupta femeilor pt. egalitate.
Toate femeile ar trebui sa vada filmul, pt a aprecia ce avem azi!
cosmin_kedii
pe 21 Martie 2012 07:02
Acţiune excelentă,, poveste mare şi foarte plăcută,,
fiorelio
pe 04 Martie 2012 17:47
nspirat din fapte reale,Made in Dagenham transpune pe marile ecrane,povestea reala a unui grup de femei angajate de catre masivul Ford care decid la un moment dat sa lupte pentru dreptul de a fi platite in mod echitabil,asemenea barbatilor...
Dupa un scenariu scris de catre,William Ivory si o regie semnata de Nigel Cole,Made in Dagenham reuseste sa surprinda destul de placut una dintre perioadele in care miscarea de emancipare a femeiilor incepea sa isi spuna cuvantul...
Filmul beneficiaza si de un grup de actori buni,dintre care,cea care iese in evidenta, este Sally Hawkins,o actrita ce ne ofera un joc actoricesc mai mult decat placut-una dintre marile descoperiri din cinematografia britanica a ultimilor ani...o actrita ce cu siguranta merita urmarita in continuare...
Un film in care mi-au placut atat dialogurile si umorul(tipic englezesc),cat si coloana sonora,care zic eu ca s-a potrivit bine cu filmul.
In final,daca vreti sa vedeti o povestea despre curaj, indrazneala si viata,nu pot decat sa va recomand "Made in Dagenham" ...Merita!
D.Ionut
pe 31 August 2011 14:57
Film productia BBC asadar un film de exceptie despre egalitatea in drepturi dintre barbati si femei.
________________________________________________________________
Nota: 9
geese1
pe 28 Martie 2011 13:47
un film placut, neexagerat despre niste feministe ( surprinzator de) incantatoare. Bine jucat si calculat, nepretentios si cu un mesaj optimist este perfect pentru o seara cu fetele.
pe 27 Martie 2011 23:16
CoolRank: 8.5/10
- atmosfera & entertainment: 9/10
- regie: 9/10
- actori: 9/10
- scenariu: 7/10
- montaj: 9/10
Nota IMDb: 7.1/10
Pentru ca mi-a placut foarte mult Calendar Girls si pentru ca am o deosebita admiratie pentru actrita Sally Hawkins, Made in Dagenham a fost pe lista mea de must-see inca din Septembrie anul trecut, cand trecand prin Londra vedeam afise imense ale filmului. Nu mica mi-a fost surpriza, 7 luni mai tarziu, sa vad filmul la noi in cinematografe. Si mare mi-a fost dezamagirea sa reusesc foarte greu sa il vad intrucat spectacole peste spectacole ...
clau_ditza091
pe 27 Martie 2011 21:27
Bazat pe evenimente reale "Made in Dagenham" prezinta miscarea din 1968 pentru plata si drepturi egale pentru femei si barbati in Regatul Unit. Este genul de film inspirational care beneficiaza de un scenariu bun si roluri bine interpretate.
Turi
pe 26 Martie 2011 21:47
Este placut de vazut pentru ca prezinta lucruri reale fara incrancenare. Putem fi siguri ca in realitate a fost mult mai dur dar parca suntem satuli de atatea informatii cu aspect negativ. A fost ca o stire proasta spusa cu menajamente.
Pitbull
pe 25 Martie 2011 13:23
"Made in Dagenham" - Retro-proaspăt
Riguros cu subtilitate
Era o vreme, prin anii '60-70, când ne uitam la filme de Mario Monicelli, Dino Risi, Tony Richardson, Costa Gavras, André Cayatte şi alţii, cu interesul sobru şi fascinaţia în rezonanţă gravă proprii filmelor de conţinut din sfera socială, politică şi istorică, lucrate fără ură şi părtinire, pe cât de imparţial, pe atât de profesionist. S-a cam rarefiat domeniul, şi nici nu-i de mirare - astă-seară, toată lumea era dusă buluc undeva la nu ştiu ce varzalion pe Imax, şi doar vreo opt ne-am nimerit la savuroasa proiecţie oferită de Odeon; şi a meritat cu vârf şi-ndesat. Imaxofilii nici nu ştiu ce-au pierdut!
Avem de-a face aproape cu o docudrama - lucrurile s-au petrecut aievea, iar genericul final foloseşte procedeul de foarte bun gust al unui colaj de imagini din interviuri cu îmbătrânitele modele reale ale personajelor (au trecut patruzeci şi trei de ani de-atunci!). Adaosurile şi corecţiile ficţionale nu fac decât să rotunjească o poveste adevărată aproape croită pentru un scenariu de film, aşezând-o într-o paradigmă pe cât de solidă în elementele sale structurale de bază, pe atât de flexibilă, prin felul cum ajustează modelul normativ conform succesiunii şi semnificaţiei evenimentelor istorice - cu rezultatul constând într-un film mereu dinamic, plin de întorsături de situaţie surprinzătoare, dar fără a da nici un moment senzaţia de haos sau măcar stufozitate. Ba chiar, se impune să dau un exemplu unic de incident al percepţiei care ilustrează în modul cel mai surprinzător ce anume înseamnă riguros cu subtilitate: la un moment dat, în setup, se consumă un incident la şcoală, cu un anume Mr. Clarke care bate copiii cu rigla peste mâini (subplot minor, cu rolul de a întregi mozaicul mentalităţilor şi al prejudecăţilor epocii). Trece timpul, şi domnul Clarke nu mai apare (cu excepţia unei referiri pasagere, pe la mijloc). În fine, îmi amintesc de el şi, în timpul unei secvenţe în care era vorba despre cu totul altceva, mă întreb: "Da' cu Mr. Clarke ăla ce-or fi făcut, l-au pierdut pe drum...? Personaj de-amoru' artei, lăsat în coadă de peşte...?" Nu sfârşesc bine gândul, că personajele, schimbând vorba, comentează faptul că Mr. Clarke a fost dat afară din şcoală. Deci, nu numai că subplotul se rezolvă - dar o face exact în momentul când desfăşurarea temporală a filmului, acţionând la nivel subconştient, activa necesitatea acesui deznodământ.
Pe acest scenariu consistent şi precis al lui William Ivory se fundamentează regia lui Nigel Cole, un profesionist surprinzător de stăpân pe meserie, dacă stăm să observăm că, în douăzeci de ani de carieră, a făcut doar patru lung-metraje, plus câteva filme de televiziune (documentare şi episoade de serial). Cum, necum, Cole se relevă nu doar ca foarte bun cititor şi dezvoltator de scenarii, ci şi ca un cineast plin de forţă şi stil - la fel de discret şi lipsit de ostentaţie ca scriptul lui Ivory (la rândul lui, un scenarist format în studiourile televiziunii). Cea mai frapantă realizare a sa constă în viziunea de reconstituire a anului 1968 - nu numai din viaţă, ci şi de pe ecran. Pentru noi, cei care pe-atunci eram copii, anii '60 emană o stare de nostalgie difuză combinată cu platitudinea anostă a acelei epoci de încremenire istorică - remiza prelungită a Războiului Rece, cu concepţiile ei plastice (modă vestimentară, design automobilistic, arhitectură, etc.) seci şi fără nimic exotic sau spectacular. Fresca societăţii britanice a perioadei, transpusă pe peliculă de către Nigel Cole, este cât se poate de fidelă la un prim nivel, dar şi pătrunsă de o prospeţime sprintenă în ton cu pasul narativ alert al filmului. Remarcabil este faptul că această tonalitate se regăseşte şi în modul de a filma: compoziţii de cadru, combinaţii cromatice (cu aportul operatorului John de Borman) şi ritmuri de montaj reactivate după patru decenii şi ceva - dar în acelaşi timp înviorate prin folosirea subtilă a unor mijloace expresive proprii zilelor noastre (de exemplu, insinuarea unor travllinguri sau trnsfocări aproape imperceptibile, creatoare de tensiune, în contratimp cu succesiunile de montaj nervoase şi dramatice ale lui Michael Parker, în momentele de confruntare - regăsite şi la nivel de sound-track, unde Ian Wilson recurge la combinaţii insolite (o uşă trântită care se "prelungeşte" cu vacarmul unei hale industriale - de exemplu) pentru a obţine, pe de o parte, coerenţa sonoră a poveştii, şi pe de altă parte, accentele dramatice atât de necesare bunei relatări filmice a unui asemenea subiect.
Asemenea coordonatorilor ei, tot din televiziune provine şi Sally Hawkins, care după rolurile din "The Painted Veil", "Cassandra's Dream" şi "An Education" (printre altele, mai neînsemnate), oferă aici deplina măsură a talentului ei, în protagonista Rita O'Grady (urâţică, nerasată, antieroică - pentru a creşte treptat şi pe nesimţite, cu versatilitate şi substanţă, spre personalitatea puternică în stare s-o atragă de partea ei pe ministra Barbara Castle (Miranda Richardson, charismatic-tăioasă cu o mare economie de mijloace), ba chiar şi pe celebrul prim ministru Harold Wilson (John Sessions - adecvat în cele două scurte apariţii ale lui distinse prin fidelitate istorică), spre a învinge ambiţia şi rigiditatea megatrustului Ford. O susţine Daniel Mays, într-o admirabilă schiţă de portret a soţului muncitor, cinstit, cam tălâmb, mereu depăşit de situaţie - şi, finalmente, solidar). Kenneth Cranham compune cărnos, suculent şi mai mult decât credibil tipul de lider sindical fermecător-perfid, care joacă mereu la două capete (cu atât mai accesibil nouă, românilor, acum când avem proaspăt în minte tot tărăboiul cu Codul Muncii şi, doar cu o lună mai vechi, scandalul controlului averilor aceloraşi răcnitori). Şi, evident, filmul n-ar fi nimic fără personajul colectiv al celor câteva zeci de femei din jurul Ritei - un mozaic uman vital şi de un şarm aparte, de la perechile de sâni imenşi care trag în jos sutienul până pe şolduri, în atelierul unde căldura sufocantă impune munca în ţinuta cea mai sumară, şi până la fizicul apetisant al muncitoarei cu ambiţii de fotomodel pe care agenţii puterii încearcă s-o îmbie de partea lor (amănunte menţionate aici nu numai pentru semnificaţiile lor umane şi pitorescul vizual, ci şi pentru a mai sugera câte ceva din bogăţia ramificaţiilor scenaristice).
Simt nevoia să închei subliniind încă o dată principalele merite ale lui Nigel Cole, care fac din acest film simplu şi nepretenţios o experienţă cinematografică atât de semnificativă. Atunci când îl veţi vedea, observaţi în primul rând cum se lucrează cu oamenii: cum sunt gândite personajele, cum li se compun backstory-urile (pornind de la biografiile lor reale - mai bogate decât orice invenţii), cum şi le abordează actorii; cum le plasează şi le manevrează regia în mizanscene, cum le coordonează interacţiunile umane şi cele cu obiectele (de exemplu: vizita celor patru militante în cabinetul ministrei - constituind, practic, ultimul şi cel mai înalt dintre cele trei punte culminante, aşa-numita "încercare grea" - şi jocul cu paharele de vin şi whisky, apoi şi cu rochiile, la ieşire). Nefiresc de puţini profesionişti ai filmului uită că aici subzistă esenţa a ceea ce numim regie. Daţi atenţia cuvenită acestor niveluri, după care filmul aproape că se va face de la sine - şi toată lumea o să se mire că a ieşit atât de bun.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
25 martie, 2011, h. 00:30-01:59
Bucureşti, România
ina_dulcika
pe 24 Martie 2011 18:55
Asa e, nu e in regula. Eu oricum ma duc in weekend'ul asta cred k, si pe urma vederm. Oricum, pare dragut si promitator.
LucaIstodor
pe 19 Martie 2011 12:57
Filmul e foarte tare, merita vazut (e ceva intre usor si greu, intre drama si comedie, merita).
By the Way, l-am vazut la Viena unde a avut premiera acum cateva luni :P.
legolas05
pe 23 Februarie 2011 22:01
cum pot bifa unii ca au vazut filmul cand nici macar nu a aparut
Este inspirat dintr-o poveste reala privind lupta femeilor pt. egalitate.
Toate femeile ar trebui sa vada filmul, pt a aprecia ce avem azi!
Dupa un scenariu scris de catre,William Ivory si o regie semnata de Nigel Cole,Made in Dagenham reuseste sa surprinda destul de placut una dintre perioadele in care miscarea de emancipare a femeiilor incepea sa isi spuna cuvantul...
Filmul beneficiaza si de un grup de actori buni,dintre care,cea care iese in evidenta, este Sally Hawkins,o actrita ce ne ofera un joc actoricesc mai mult decat placut-una dintre marile descoperiri din cinematografia britanica a ultimilor ani...o actrita ce cu siguranta merita urmarita in continuare...
Un film in care mi-au placut atat dialogurile si umorul(tipic englezesc),cat si coloana sonora,care zic eu ca s-a potrivit bine cu filmul.
In final,daca vreti sa vedeti o povestea despre curaj, indrazneala si viata,nu pot decat sa va recomand "Made in Dagenham" ...Merita!
________________________________________________________________
Nota: 9
- atmosfera & entertainment: 9/10
- regie: 9/10
- actori: 9/10
- scenariu: 7/10
- montaj: 9/10
Nota IMDb: 7.1/10
Pentru ca mi-a placut foarte mult Calendar Girls si pentru ca am o deosebita admiratie pentru actrita Sally Hawkins, Made in Dagenham a fost pe lista mea de must-see inca din Septembrie anul trecut, cand trecand prin Londra vedeam afise imense ale filmului. Nu mica mi-a fost surpriza, 7 luni mai tarziu, sa vad filmul la noi in cinematografe. Si mare mi-a fost dezamagirea sa reusesc foarte greu sa il vad intrucat spectacole peste spectacole ...
Riguros cu subtilitate
Era o vreme, prin anii '60-70, când ne uitam la filme de Mario Monicelli, Dino Risi, Tony Richardson, Costa Gavras, André Cayatte şi alţii, cu interesul sobru şi fascinaţia în rezonanţă gravă proprii filmelor de conţinut din sfera socială, politică şi istorică, lucrate fără ură şi părtinire, pe cât de imparţial, pe atât de profesionist. S-a cam rarefiat domeniul, şi nici nu-i de mirare - astă-seară, toată lumea era dusă buluc undeva la nu ştiu ce varzalion pe Imax, şi doar vreo opt ne-am nimerit la savuroasa proiecţie oferită de Odeon; şi a meritat cu vârf şi-ndesat. Imaxofilii nici nu ştiu ce-au pierdut!
Avem de-a face aproape cu o docudrama - lucrurile s-au petrecut aievea, iar genericul final foloseşte procedeul de foarte bun gust al unui colaj de imagini din interviuri cu îmbătrânitele modele reale ale personajelor (au trecut patruzeci şi trei de ani de-atunci!). Adaosurile şi corecţiile ficţionale nu fac decât să rotunjească o poveste adevărată aproape croită pentru un scenariu de film, aşezând-o într-o paradigmă pe cât de solidă în elementele sale structurale de bază, pe atât de flexibilă, prin felul cum ajustează modelul normativ conform succesiunii şi semnificaţiei evenimentelor istorice - cu rezultatul constând într-un film mereu dinamic, plin de întorsături de situaţie surprinzătoare, dar fără a da nici un moment senzaţia de haos sau măcar stufozitate. Ba chiar, se impune să dau un exemplu unic de incident al percepţiei care ilustrează în modul cel mai surprinzător ce anume înseamnă riguros cu subtilitate: la un moment dat, în setup, se consumă un incident la şcoală, cu un anume Mr. Clarke care bate copiii cu rigla peste mâini (subplot minor, cu rolul de a întregi mozaicul mentalităţilor şi al prejudecăţilor epocii). Trece timpul, şi domnul Clarke nu mai apare (cu excepţia unei referiri pasagere, pe la mijloc). În fine, îmi amintesc de el şi, în timpul unei secvenţe în care era vorba despre cu totul altceva, mă întreb: "Da' cu Mr. Clarke ăla ce-or fi făcut, l-au pierdut pe drum...? Personaj de-amoru' artei, lăsat în coadă de peşte...?" Nu sfârşesc bine gândul, că personajele, schimbând vorba, comentează faptul că Mr. Clarke a fost dat afară din şcoală. Deci, nu numai că subplotul se rezolvă - dar o face exact în momentul când desfăşurarea temporală a filmului, acţionând la nivel subconştient, activa necesitatea acesui deznodământ.
Pe acest scenariu consistent şi precis al lui William Ivory se fundamentează regia lui Nigel Cole, un profesionist surprinzător de stăpân pe meserie, dacă stăm să observăm că, în douăzeci de ani de carieră, a făcut doar patru lung-metraje, plus câteva filme de televiziune (documentare şi episoade de serial). Cum, necum, Cole se relevă nu doar ca foarte bun cititor şi dezvoltator de scenarii, ci şi ca un cineast plin de forţă şi stil - la fel de discret şi lipsit de ostentaţie ca scriptul lui Ivory (la rândul lui, un scenarist format în studiourile televiziunii). Cea mai frapantă realizare a sa constă în viziunea de reconstituire a anului 1968 - nu numai din viaţă, ci şi de pe ecran. Pentru noi, cei care pe-atunci eram copii, anii '60 emană o stare de nostalgie difuză combinată cu platitudinea anostă a acelei epoci de încremenire istorică - remiza prelungită a Războiului Rece, cu concepţiile ei plastice (modă vestimentară, design automobilistic, arhitectură, etc.) seci şi fără nimic exotic sau spectacular. Fresca societăţii britanice a perioadei, transpusă pe peliculă de către Nigel Cole, este cât se poate de fidelă la un prim nivel, dar şi pătrunsă de o prospeţime sprintenă în ton cu pasul narativ alert al filmului. Remarcabil este faptul că această tonalitate se regăseşte şi în modul de a filma: compoziţii de cadru, combinaţii cromatice (cu aportul operatorului John de Borman) şi ritmuri de montaj reactivate după patru decenii şi ceva - dar în acelaşi timp înviorate prin folosirea subtilă a unor mijloace expresive proprii zilelor noastre (de exemplu, insinuarea unor travllinguri sau trnsfocări aproape imperceptibile, creatoare de tensiune, în contratimp cu succesiunile de montaj nervoase şi dramatice ale lui Michael Parker, în momentele de confruntare - regăsite şi la nivel de sound-track, unde Ian Wilson recurge la combinaţii insolite (o uşă trântită care se "prelungeşte" cu vacarmul unei hale industriale - de exemplu) pentru a obţine, pe de o parte, coerenţa sonoră a poveştii, şi pe de altă parte, accentele dramatice atât de necesare bunei relatări filmice a unui asemenea subiect.
Asemenea coordonatorilor ei, tot din televiziune provine şi Sally Hawkins, care după rolurile din "The Painted Veil", "Cassandra's Dream" şi "An Education" (printre altele, mai neînsemnate), oferă aici deplina măsură a talentului ei, în protagonista Rita O'Grady (urâţică, nerasată, antieroică - pentru a creşte treptat şi pe nesimţite, cu versatilitate şi substanţă, spre personalitatea puternică în stare s-o atragă de partea ei pe ministra Barbara Castle (Miranda Richardson, charismatic-tăioasă cu o mare economie de mijloace), ba chiar şi pe celebrul prim ministru Harold Wilson (John Sessions - adecvat în cele două scurte apariţii ale lui distinse prin fidelitate istorică), spre a învinge ambiţia şi rigiditatea megatrustului Ford. O susţine Daniel Mays, într-o admirabilă schiţă de portret a soţului muncitor, cinstit, cam tălâmb, mereu depăşit de situaţie - şi, finalmente, solidar). Kenneth Cranham compune cărnos, suculent şi mai mult decât credibil tipul de lider sindical fermecător-perfid, care joacă mereu la două capete (cu atât mai accesibil nouă, românilor, acum când avem proaspăt în minte tot tărăboiul cu Codul Muncii şi, doar cu o lună mai vechi, scandalul controlului averilor aceloraşi răcnitori). Şi, evident, filmul n-ar fi nimic fără personajul colectiv al celor câteva zeci de femei din jurul Ritei - un mozaic uman vital şi de un şarm aparte, de la perechile de sâni imenşi care trag în jos sutienul până pe şolduri, în atelierul unde căldura sufocantă impune munca în ţinuta cea mai sumară, şi până la fizicul apetisant al muncitoarei cu ambiţii de fotomodel pe care agenţii puterii încearcă s-o îmbie de partea lor (amănunte menţionate aici nu numai pentru semnificaţiile lor umane şi pitorescul vizual, ci şi pentru a mai sugera câte ceva din bogăţia ramificaţiilor scenaristice).
Simt nevoia să închei subliniind încă o dată principalele merite ale lui Nigel Cole, care fac din acest film simplu şi nepretenţios o experienţă cinematografică atât de semnificativă. Atunci când îl veţi vedea, observaţi în primul rând cum se lucrează cu oamenii: cum sunt gândite personajele, cum li se compun backstory-urile (pornind de la biografiile lor reale - mai bogate decât orice invenţii), cum şi le abordează actorii; cum le plasează şi le manevrează regia în mizanscene, cum le coordonează interacţiunile umane şi cele cu obiectele (de exemplu: vizita celor patru militante în cabinetul ministrei - constituind, practic, ultimul şi cel mai înalt dintre cele trei punte culminante, aşa-numita "încercare grea" - şi jocul cu paharele de vin şi whisky, apoi şi cu rochiile, la ieşire). Nefiresc de puţini profesionişti ai filmului uită că aici subzistă esenţa a ceea ce numim regie. Daţi atenţia cuvenită acestor niveluri, după care filmul aproape că se va face de la sine - şi toată lumea o să se mire că a ieşit atât de bun.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
25 martie, 2011, h. 00:30-01:59
Bucureşti, România
By the Way, l-am vazut la Viena unde a avut premiera acum cateva luni :P.