Leonard Bernstein. Unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX. Primul mare dirijor american, primul american care a dirijat la Scala din Milano si intaiul american care a condus Filarmonica din New York. Un mare dirijor si mai mult decat atat, lucrarile sale muzicale ,,Uvertura lui Candide,, si ,,Mass,, auzindu-se si azi cu major succes pe marile scene ale lumii. Dirijorul care a avut un cult pentru Mahler , mare compozitor pe care a reusit sa il impuna in constiinta populara. Plus,, West side story,, plus ,,On the Waterfront,,. Si a fost homosexual in ciuda faptului ca a avut sotie si trei copii. Spre lauda lui filmul pune accent pe muzica, pe ceea ce inseamna si ceea ce ne ramane din marea personalitate a lui Bernstein reusind sa evite cu eleganta detaliile sordide. Pentru ca, ceea ce ne ramane in primul rand de la o mare personalitate e opera aceastuia, ea e aceea care il individuliazeaza, il deosebeste de marea masa a acelora de care nu-si va mai aduce aminte nimeni.
Din cate am citit s-a discutat mult, prea mult despre faptul ca Bradley Cooper apare in film cu un nas fals, proeminent, unii parerologi de pe retelele sociale considerand ca acesta e un gest ,,ofensator,,. Din ce-am vazut nu e nici pe departe asa, cred ca Bradley a facut tot posibilul sa redea cat mai fidel personalitatea lui Bernstein si intregul mod de a portetiza personajul e un adevarat exercitiu de admiratie fata de ceea ce a insemnat pentru muzica marele dirijor. Excelenta si interpretarea la nuanta a lui Carey Mulligan, un rol demn de cele mai mari premii ale cinematografiei, n-are nici o importanta ca nu le va castiga, prestatia actoriceasca entuziasmanta ramane si n-are cum sa nu emotioneze publicul avizat. Astept cu mare interes filmul ,,Cravata galbena,, si sper ca si evocarea marelui dirijor roman Sergiu Celibidache sa se ridice, din punct de vedere cinematografic, macar la aceeasi inaltime.
Domolul
pe 02 Ianuarie 2024 11:24
Pare că Bradley Cooper nu lasă din mână, odată intrat pe nișa muzicală, secțiunea remember, după A star is born. One men show pe actor, regizor, scenarist și producător (și noi făceam glume cu Sergiu Nicolaescu). Reușește să puna la producători și pe pe Martin Scorsese și Steven Spielberg. Nu știu cât înseamnă curaj, epatare, marketing sau poate în a atrage păreri pozitive de la snobi: gen dacă este în alb negru, format ¾, homosexualitate, atunci trebuie să fie un film deosebit.
Însă face un lucru extraordinar de bine: transmite că pasiunea ne poate conduce viața în cele mai inimaginabile zone de muncă, creație, bucurie și împlinire. Cred că este imposibil să îl vezi și să nu-ți vină să crezi în proiectele tale, în frumusețea oamenilor care se strâng în jurul unei preocupări. Cum ar fi chiar și preocuparea cu bază de act nerentabil: arta. Oameni pasionați până la a uita de sine, până la ridicol, dar mobilizați și fericiți, dezvoltă o industrie bazată pe sentimente, emoții și senzații.
Așa că filmul îl conssider genial, trecând peste faze gen Tom și Jerry, în care muzicienii din orchestră ar lua fiecare mișcare a baghetei ca o schimbare de notă sau ritm. La cât mă pricep eu la partituri, adică aproape 0, notele și ritmul sunt scrise și nu pot fi schimbate prin gesturile dirijorului. Dar este posibil ca muzicienii să scoată ce au mai bun în ei atunci când văd în fața lor un om care exprimă vizual, în locul lor, emoțiile pe care fiecare dintre ei le simt.
Dar muzicienii din orchestră nu-și pot exprima vizual emoțiile din mai multe motive. Unul ar fi că cele mai bune sunete se produc numai păstrând o anumită poziție a corpului față de intrument. Iar al doilea motiv ar fi că scorțoșenia unui concert simfonic obligă la o atitudine de băț în fund, atăt a celor de pe scenă, cât și a spectatorilor. În ce privește exprimarea emoțiilor din public, limitată la secțiuni de aplauze organizate, ar mai fi și un al 3-lea motiv: în timpul unui concert simfonic sunt momente de liniște atât de ”puternice”, încât dacă doar mă mișc în scaun, acea foșnitură se aude la 10 scaune în jurul meu. Probabil ați fost sau ați văzut la TV cum uneori pianistul, înainte de a începe, așteaptă cu mâinile deasupra clapelor până când se consumă tusea unui spectator din spatele sălii
lili22
pe 24 Decembrie 2023 18:02
Un film bun pentru ziua dinaintea Craciunului 2023. Cei care stiu ceva despre Leonard Bernstein il vor intelege mai bine. A fost o figura foarte populara inclusiv la noi in perioada cand au fost difuzate celebrele lui lectii.
Sigur, a fost gay si a avut probleme in societate, dar asta e o chestiune care il privea pe el.
eduard_stratan
pe 24 Decembrie 2023 14:40
Razbunarea fumatorilor (sau cum se pot folosi fumatorii de libertatea de exprimare) !
Din cate am citit s-a discutat mult, prea mult despre faptul ca Bradley Cooper apare in film cu un nas fals, proeminent, unii parerologi de pe retelele sociale considerand ca acesta e un gest ,,ofensator,,. Din ce-am vazut nu e nici pe departe asa, cred ca Bradley a facut tot posibilul sa redea cat mai fidel personalitatea lui Bernstein si intregul mod de a portetiza personajul e un adevarat exercitiu de admiratie fata de ceea ce a insemnat pentru muzica marele dirijor. Excelenta si interpretarea la nuanta a lui Carey Mulligan, un rol demn de cele mai mari premii ale cinematografiei, n-are nici o importanta ca nu le va castiga, prestatia actoriceasca entuziasmanta ramane si n-are cum sa nu emotioneze publicul avizat. Astept cu mare interes filmul ,,Cravata galbena,, si sper ca si evocarea marelui dirijor roman Sergiu Celibidache sa se ridice, din punct de vedere cinematografic, macar la aceeasi inaltime.
Însă face un lucru extraordinar de bine: transmite că pasiunea ne poate conduce viața în cele mai inimaginabile zone de muncă, creație, bucurie și împlinire. Cred că este imposibil să îl vezi și să nu-ți vină să crezi în proiectele tale, în frumusețea oamenilor care se strâng în jurul unei preocupări. Cum ar fi chiar și preocuparea cu bază de act nerentabil: arta. Oameni pasionați până la a uita de sine, până la ridicol, dar mobilizați și fericiți, dezvoltă o industrie bazată pe sentimente, emoții și senzații.
Așa că filmul îl conssider genial, trecând peste faze gen Tom și Jerry, în care muzicienii din orchestră ar lua fiecare mișcare a baghetei ca o schimbare de notă sau ritm. La cât mă pricep eu la partituri, adică aproape 0, notele și ritmul sunt scrise și nu pot fi schimbate prin gesturile dirijorului. Dar este posibil ca muzicienii să scoată ce au mai bun în ei atunci când văd în fața lor un om care exprimă vizual, în locul lor, emoțiile pe care fiecare dintre ei le simt.
Dar muzicienii din orchestră nu-și pot exprima vizual emoțiile din mai multe motive. Unul ar fi că cele mai bune sunete se produc numai păstrând o anumită poziție a corpului față de intrument. Iar al doilea motiv ar fi că scorțoșenia unui concert simfonic obligă la o atitudine de băț în fund, atăt a celor de pe scenă, cât și a spectatorilor. În ce privește exprimarea emoțiilor din public, limitată la secțiuni de aplauze organizate, ar mai fi și un al 3-lea motiv: în timpul unui concert simfonic sunt momente de liniște atât de ”puternice”, încât dacă doar mă mișc în scaun, acea foșnitură se aude la 10 scaune în jurul meu. Probabil ați fost sau ați văzut la TV cum uneori pianistul, înainte de a începe, așteaptă cu mâinile deasupra clapelor până când se consumă tusea unui spectator din spatele sălii
Sigur, a fost gay si a avut probleme in societate, dar asta e o chestiune care il privea pe el.