Părerea criticului
Magic Mike XXL nu mai este filmul ce explora lumea showbiz-ului, cu toate atracţiile, dar şi găurile sale negre, și nici producția ce sonda fragilitatea succesului în această industrie ori procesul maturizării. Continuarea succesului Mike meseriaşu' din 2012 este un film în jurul unui show de striptease și se limitează la explorarea acelor instincte primare ce fac frenetice reacțiile publicului feminin în timpul spectacolelor de striptease.
Magic Mike este un road movie atipic - pe parcursul călătoriei (spre Convenția Stripperilor de la Myrtle Beach, Carolina de Sud) nu veți întâlni transformări dramatice ale personajelor, twisturi ori vreun climax (la nivel narativ). Dialogurile vi se vor părea de-a dreptul inepte, doar problematica personajelor stă în picioare: stripperii vor să mai facă un ultim show, pentru a se retrage definitiv, în glorie.
Drumul către spectacolul final are momente de dans ce-ți taie răsuflarea: de la numărul de început al lui Mike (Channing Tatum), un solo freestyle pe care îl execută în garajul în care face mobilă, inspirat de melodia „Pony” a lui Ginuwine, la dansul din benzinărie a lui Joe Manganiello (nu voi mai privi la fel, de acum înainte, sticla de apă plată și punga de chipsuri).
Pe drum, cei cinci stripperi ajung și la „conacul plăcerilor”, condus de Rome, personajul Jadei Pinkett Smith, conac ce - prin atmosferă (luminile și modul de filmare au contribuit la asta) - pare un loc al plăcerilor BDSM, în care îi cunoaștem pe campionul Super Bowl care a devenit entertainer Michael Strahan, în rolul lui Augustus, dar şi pe fenomenalul dansator Stephen „tWitch” Boss, interpretul persnajului Malik, cel care îşi demonstrează arta într-un solo înainte de a i se alătura lui Mike în incendiarul show final. În conac, Channing Tatum ne va surprinde din nou, cu un show sălbatic.
Tatum şi tWitch îşi vor uni la final energiile într-un dans în duet, de o parte şi de alta a unei rame uriaşe care împarte în două scena, o adevărată realizare coregrafică, plină de erotism.
Cine va face abstracție de scenariul liniar, schematismul personajelor (în câteva rânduri Joe Manganiello își caricaturizează personajul, nu am înțeles de ce, pe când uriașul Ernest, aka Tarzan e doar o piesă în decor) și dialogurile uneori absurde (o discuție despre identitate, ce are loc pe plajă, între personajele lui Amber Heart și Channing Tatum e interesantă în intenție, dar atât de prost scrisă încât concurează la capitolul cu o altă discuție, între aceleași personaje, despre biscuiți și tort de căpșuni); la fel, o replică ce trebuia să fie cu greutate a personajului Tarzan (jucat de Kevin Nash) e pusă într-un context ce o face stupidă: el zice, înainte de show-ul final de striptease, „n-am mai fost așa stresat de la Furtună în deșert încoace”, făcând referire la Operațiunea în Irak de la începutul anilor '90 - va fi întru totul distrat, relaxat, amuzat. Filmul are un potențial uriaș de a vă deconecta.
În plus, acea energie frenetică pe care momentele de dans erotic o degaja, calată peste energia participantelor la show (din film) se transmite și spectatorilor din sala de cinema.
Magic Mike este un road movie atipic - pe parcursul călătoriei (spre Convenția Stripperilor de la Myrtle Beach, Carolina de Sud) nu veți întâlni transformări dramatice ale personajelor, twisturi ori vreun climax (la nivel narativ). Dialogurile vi se vor părea de-a dreptul inepte, doar problematica personajelor stă în picioare: stripperii vor să mai facă un ultim show, pentru a se retrage definitiv, în glorie.
Drumul către spectacolul final are momente de dans ce-ți taie răsuflarea: de la numărul de început al lui Mike (Channing Tatum), un solo freestyle pe care îl execută în garajul în care face mobilă, inspirat de melodia „Pony” a lui Ginuwine, la dansul din benzinărie a lui Joe Manganiello (nu voi mai privi la fel, de acum înainte, sticla de apă plată și punga de chipsuri).
Pe drum, cei cinci stripperi ajung și la „conacul plăcerilor”, condus de Rome, personajul Jadei Pinkett Smith, conac ce - prin atmosferă (luminile și modul de filmare au contribuit la asta) - pare un loc al plăcerilor BDSM, în care îi cunoaștem pe campionul Super Bowl care a devenit entertainer Michael Strahan, în rolul lui Augustus, dar şi pe fenomenalul dansator Stephen „tWitch” Boss, interpretul persnajului Malik, cel care îşi demonstrează arta într-un solo înainte de a i se alătura lui Mike în incendiarul show final. În conac, Channing Tatum ne va surprinde din nou, cu un show sălbatic.
Tatum şi tWitch îşi vor uni la final energiile într-un dans în duet, de o parte şi de alta a unei rame uriaşe care împarte în două scena, o adevărată realizare coregrafică, plină de erotism.
Cine va face abstracție de scenariul liniar, schematismul personajelor (în câteva rânduri Joe Manganiello își caricaturizează personajul, nu am înțeles de ce, pe când uriașul Ernest, aka Tarzan e doar o piesă în decor) și dialogurile uneori absurde (o discuție despre identitate, ce are loc pe plajă, între personajele lui Amber Heart și Channing Tatum e interesantă în intenție, dar atât de prost scrisă încât concurează la capitolul cu o altă discuție, între aceleași personaje, despre biscuiți și tort de căpșuni); la fel, o replică ce trebuia să fie cu greutate a personajului Tarzan (jucat de Kevin Nash) e pusă într-un context ce o face stupidă: el zice, înainte de show-ul final de striptease, „n-am mai fost așa stresat de la Furtună în deșert încoace”, făcând referire la Operațiunea în Irak de la începutul anilor '90 - va fi întru totul distrat, relaxat, amuzat. Filmul are un potențial uriaș de a vă deconecta.
În plus, acea energie frenetică pe care momentele de dans erotic o degaja, calată peste energia participantelor la show (din film) se transmite și spectatorilor din sala de cinema.
