Părerea criticului
A trebuit să aşteptăm patru ani pentru a o revedea pe Angelina Jolie într-un rol principal (după Salt şi Turistul din 2010), dar iată că actriţa se întoarce într-un rol care i se potriveşte mănuşă. Ea este Maleficent, adesea votată drept cel mai înspăimântător personaj negativ din universul animat Disney, deja familiară din Frumoasa adormită, animaţia lansată de marele Walt în 1959.
O ştim cu toţii pe Maleficent, cu toiagul său folosit la aruncarea vrăjilor şi corbul întunecat, coarnele-i înspăimântătoare şi lumina verde, infernală, aruncându-i umbre pe faţă. Dar aşa a fost ea dintotdeauna? Şi aşa va rămâne? Este interesant modul cum scenariştii premierei de vineri i-au inventat o poveste alternativă personajului, fără a se îndepărta de idealul producţiilor Disney (binele învinge întotdeauna) şi atrăgându-şi atât copiii (filmul are ratingul Audienţă Generală, în ciuda câtorva scene mai sumbre), dar şi publicul matur, interesat de eforturile de izbăvire ale celei considerate villain-ul absolut Disney.
Angelina Jolie face toţi banii în rol, este dezlănţuită şi magnetică, transformată de o trădare din tinereţe într-un înger răzbunător, gata de orice pentru a-şi proteja regatul plin de creaturi fantastice de intruziunile celui vecin, al oamenilor dominaţi de lăcomie şi de dorinţa de cucerire.
Mereu însoţită de Diaval (inspirată adaptare a cuvântului "diavol" din limbile slave), corbul ei credincios a cărui înfăţişare umană este oferită de un Sam Riley (actorul din filmul biografic Control şi partener de viaţă al actriţei de origine română Alexandra Maria Lara), Maleficent are o şansă la răzbunare când în regatul oamenilor se naşte mica prinţesă Aurora, la al cărei botez se înghesuie toată lumea bună şi la care îşi va face şi ea o apariţie în toată sumbra ei splendoare.
Este de departe cea mai bună scenă din întreg filmul şi una dintre puţinele prezente în ambele producţii inspirate de povestea "Frumoasa din Pădurea adormită" a lui Charles Perrault. Atent retuşată de echipa de machiaj a filmului, Maleficent îşi îndreaptă privirea electrică asupra părinţilor Aurorei şi îi anunţă că îi va ura şi ea ceva prinţesei, după ce primele trei ursitoare i-au hărăzit frumuseţe şi fericire. Hohotele malefice ale zânei "rele", rânjetul ei, inflexiunile vocii, gesturile şi poziţia corpului sunt perfect stăpânite de Jolie, care va deveni o dată pentru totdeauna echivalentul uman al personajului animat.
Ce dezamăgeşte la lungmetraj este faptul că, după această răbufnire, Maleficent nu prea mai are nimic de făcut în afară de a aştepta ca Aurora să crească, urmărind-o de la distanţă şi visând, probabil, la ziua când răzbunarea ei va căpăta forma somnului de moarte prevestit copilei. Nu dezvăluim cum evoluează povestea, dar, deşi regizorul Robert Stromberg (specialist în scenografie de două ori recompensat cu Oscar, pentru Avatar şi pentru Alice în Ţara Minunilor) nu lasă deoparte acţiunea, spectatorul are senzaţia că a doua jumătate a filmului nu se ridică la înălţimea celei dintâi.
Maleficent compensează întrucâtva datorită atenţiei acordate decorurilor, Stromberg aruncând pe ecran cadre extrem de inspirate, de la mediul luxuriant şi colorat al regatului Moors la cel sumbru şi metalic din regatul uman.
O ştim cu toţii pe Maleficent, cu toiagul său folosit la aruncarea vrăjilor şi corbul întunecat, coarnele-i înspăimântătoare şi lumina verde, infernală, aruncându-i umbre pe faţă. Dar aşa a fost ea dintotdeauna? Şi aşa va rămâne? Este interesant modul cum scenariştii premierei de vineri i-au inventat o poveste alternativă personajului, fără a se îndepărta de idealul producţiilor Disney (binele învinge întotdeauna) şi atrăgându-şi atât copiii (filmul are ratingul Audienţă Generală, în ciuda câtorva scene mai sumbre), dar şi publicul matur, interesat de eforturile de izbăvire ale celei considerate villain-ul absolut Disney.
Angelina Jolie face toţi banii în rol, este dezlănţuită şi magnetică, transformată de o trădare din tinereţe într-un înger răzbunător, gata de orice pentru a-şi proteja regatul plin de creaturi fantastice de intruziunile celui vecin, al oamenilor dominaţi de lăcomie şi de dorinţa de cucerire.
Mereu însoţită de Diaval (inspirată adaptare a cuvântului "diavol" din limbile slave), corbul ei credincios a cărui înfăţişare umană este oferită de un Sam Riley (actorul din filmul biografic Control şi partener de viaţă al actriţei de origine română Alexandra Maria Lara), Maleficent are o şansă la răzbunare când în regatul oamenilor se naşte mica prinţesă Aurora, la al cărei botez se înghesuie toată lumea bună şi la care îşi va face şi ea o apariţie în toată sumbra ei splendoare.
Este de departe cea mai bună scenă din întreg filmul şi una dintre puţinele prezente în ambele producţii inspirate de povestea "Frumoasa din Pădurea adormită" a lui Charles Perrault. Atent retuşată de echipa de machiaj a filmului, Maleficent îşi îndreaptă privirea electrică asupra părinţilor Aurorei şi îi anunţă că îi va ura şi ea ceva prinţesei, după ce primele trei ursitoare i-au hărăzit frumuseţe şi fericire. Hohotele malefice ale zânei "rele", rânjetul ei, inflexiunile vocii, gesturile şi poziţia corpului sunt perfect stăpânite de Jolie, care va deveni o dată pentru totdeauna echivalentul uman al personajului animat.
Ce dezamăgeşte la lungmetraj este faptul că, după această răbufnire, Maleficent nu prea mai are nimic de făcut în afară de a aştepta ca Aurora să crească, urmărind-o de la distanţă şi visând, probabil, la ziua când răzbunarea ei va căpăta forma somnului de moarte prevestit copilei. Nu dezvăluim cum evoluează povestea, dar, deşi regizorul Robert Stromberg (specialist în scenografie de două ori recompensat cu Oscar, pentru Avatar şi pentru Alice în Ţara Minunilor) nu lasă deoparte acţiunea, spectatorul are senzaţia că a doua jumătate a filmului nu se ridică la înălţimea celei dintâi.
Maleficent compensează întrucâtva datorită atenţiei acordate decorurilor, Stromberg aruncând pe ecran cadre extrem de inspirate, de la mediul luxuriant şi colorat al regatului Moors la cel sumbru şi metalic din regatul uman.
