Părerea criticului
Maleficent: Mistress of Evil există, cel mai probabil, datorită succesului la box-office al predecesorului, din 2014, iar realizatorii au avut ca sarcină să inventeze de la zero un al doilea capitol al unei poveşti încheiate cu bine în primul film.
Pe măsură ce frumoasa Aurora (Elle Fanning) şi prințul Phillip (Harris Dickinson) se pregătesc de nuntă, temuta Maleficent este invitată la Ulstead pentru a-i întâlni pe părinţii mirelui şi a pregăti relaţiile diplomatice. Cei doi tineri văd căsătoria ca pe o punte între regatul oamenilor şi cel al fiinţelor magice, care trăieşte sub protecţia Aurorei şi lui Maleficent. Problema este că mama lui Phillip, Regina Ingrith (Michelle Pfeiffer), este o arogantă care o vede pe Maleficent şi lumea ei magică drept o problemă care trebuie înlăturată. Ingrith este o fanatică însetată de sânge, iar discuţia dintre cele două părţi este punctată cu referinţe la regimuri dictatoriale reale care au existat de-a lungul istoriei.
Maleficent din titlu este, de fapt, belicoasa regină jucată de Michelle Pfeiffer
Ingrith este furioasă atunci când soţul ei, Regele John (Robert Lindsay), îi cere să renunţe la invective şi să se poarte frumos în timpul petrecerii de logodnă. Scena logodnei este, de altfel, punctul culminant pentru toate părţile: animozităţile clocotesc chiar dacă toţi doresc pacea.
Toate mişcările lui Ingrith sunt calculate să o înfurie pe Maleficent, de la felurile de mâncare şi până la echiparea mesei cu tacâmuri la care zânele sunt alergice. Bineînțeles, conflictul va escalada. Însă scenariul nu ştie să crească gradat tensiunea.Angelina Jolie nu este o prezenţă constantă în film, care se ocupă de multe subploturi, micile fire epice colaterale fiind despre ciuperci cu personalitate, un savant nebun care seamănă cu un spiriduş (Warwick Davis) ce lucrează la arme mortale, un grup de războinici care seamănă cu Maleficent, probleme din regatele învecinate cu tărâmul zânelor din mlaştini, condus de Maleficent şi de prinţesa Aurora, sau din Ulstead, o ţară militarizată de unde vine Philip, alesul Aurorei.
O luptă între cele două lumi izbucnește, cu niște creaturi magice înaripate încercând să facă față unei armate de arcași având săgeți cu vârfuri de fier, la care zânele sunt sortite morții sigure. Lupta finală pare mai degrabă o scenă din Urzeala Tronurilor și mai puțin un film Disney, și personajele principale petrec mult timp pe subiectul intrigilor de curte (de exemplu, dezbătând dacă un personaj important a fost sau nu otrăvit, și dacă da, de cine), timp ce putea fi folosit mai bine pentru a permite ca unele personaje să evolueze.
Scenele dintre Maleficent și creaturile ei magice sunt concepute către regizorul Joachim Renning, care a participat la producția Pirates of the Caribbean: Dead Man Tell No Tales. În special scena în care Maleficent intră în regat printr-o serie de tuneluri în spirală este o marcă regizorală.
Și totuși, prin unele aspecte, filmul pare una dintre acele producții cu budget mare sau ale companiilor de streaming care au bani din plin, dar la care lipsește imaginația. Cel puțin Chiwetel Ejiofor și Ed Skrein reușesc să facă impresie în rolul unui personaj sensibil și prudent, respective a unui lider de rebeliune.
Și personajele au o construcție care lasă de dorit: animale antropomorfe, personaje care seamănă cu manga sau cu creațiile lui Hayao Miyazaki, sau cu înfricoșătoarele personaje umanoide, toate sunt lipsite de harul și de personalitatea care anima, cândva, vechile desenele animate Disney făcute cu hârtie și peniță. Lui Imelda Staunton, Lesley Manville și Juno Temple, care joacă rolul a trei zâne, nu li s-a făcut dreptate cu tehnologia CGI.
Cel mai grav, filmul nu reușește să îi dea lui Jolie propulsia dramatică pe care o merita, limitându-i timpul pe ecran în favoarea unor personaje banale și transformând cea mai important relație a ei, cea cu Aurora, în dialoguri anodine. Interesanta relație între o mamă primejdioasă și neînțeleasă cu fiica ei în timpul pregătirilor de nuntă trebuia să fie în centrul filmului, și nu tot universul mărunt de ființe magice și pregătiri strategice à la Stăpânul Inelelor.
Filmul cuprinde secvențe nerecomandabile celor mici: secvențele în care ființele magice sunt închise într-o biserică și otrăvite în masa cu polenul unor flori, care se știe că le provoacă moartea. Maleficent din titlu este, de fapt, belicoasa regină jucată de Michelle Pfeiffer.
Al doilea act are secvențe petrecute în semi-întuneric. Chiar dacă a salvat costuri de producție, măsura face să se piardă dramatismul. Scena finală, pe un camp de luptă, este - însă - un succes.
„Considerând latura vizuală și dialogurile neizbutite, Maleficent: Mistress of Evil ar fi reușit mai bine fără sonor”, scria The Observer. Concluzia noastră este că, în pofida faptului că filmul nu se ridică la nivelul primului, cel puțin explorând o lume fantastică nu este cu totul banal.
Pe măsură ce frumoasa Aurora (Elle Fanning) şi prințul Phillip (Harris Dickinson) se pregătesc de nuntă, temuta Maleficent este invitată la Ulstead pentru a-i întâlni pe părinţii mirelui şi a pregăti relaţiile diplomatice. Cei doi tineri văd căsătoria ca pe o punte între regatul oamenilor şi cel al fiinţelor magice, care trăieşte sub protecţia Aurorei şi lui Maleficent. Problema este că mama lui Phillip, Regina Ingrith (Michelle Pfeiffer), este o arogantă care o vede pe Maleficent şi lumea ei magică drept o problemă care trebuie înlăturată. Ingrith este o fanatică însetată de sânge, iar discuţia dintre cele două părţi este punctată cu referinţe la regimuri dictatoriale reale care au existat de-a lungul istoriei.
Maleficent din titlu este, de fapt, belicoasa regină jucată de Michelle Pfeiffer
Ingrith este furioasă atunci când soţul ei, Regele John (Robert Lindsay), îi cere să renunţe la invective şi să se poarte frumos în timpul petrecerii de logodnă. Scena logodnei este, de altfel, punctul culminant pentru toate părţile: animozităţile clocotesc chiar dacă toţi doresc pacea.
Toate mişcările lui Ingrith sunt calculate să o înfurie pe Maleficent, de la felurile de mâncare şi până la echiparea mesei cu tacâmuri la care zânele sunt alergice. Bineînțeles, conflictul va escalada. Însă scenariul nu ştie să crească gradat tensiunea.Angelina Jolie nu este o prezenţă constantă în film, care se ocupă de multe subploturi, micile fire epice colaterale fiind despre ciuperci cu personalitate, un savant nebun care seamănă cu un spiriduş (Warwick Davis) ce lucrează la arme mortale, un grup de războinici care seamănă cu Maleficent, probleme din regatele învecinate cu tărâmul zânelor din mlaştini, condus de Maleficent şi de prinţesa Aurora, sau din Ulstead, o ţară militarizată de unde vine Philip, alesul Aurorei.
O luptă între cele două lumi izbucnește, cu niște creaturi magice înaripate încercând să facă față unei armate de arcași având săgeți cu vârfuri de fier, la care zânele sunt sortite morții sigure. Lupta finală pare mai degrabă o scenă din Urzeala Tronurilor și mai puțin un film Disney, și personajele principale petrec mult timp pe subiectul intrigilor de curte (de exemplu, dezbătând dacă un personaj important a fost sau nu otrăvit, și dacă da, de cine), timp ce putea fi folosit mai bine pentru a permite ca unele personaje să evolueze.
Scenele dintre Maleficent și creaturile ei magice sunt concepute către regizorul Joachim Renning, care a participat la producția Pirates of the Caribbean: Dead Man Tell No Tales. În special scena în care Maleficent intră în regat printr-o serie de tuneluri în spirală este o marcă regizorală.
Și totuși, prin unele aspecte, filmul pare una dintre acele producții cu budget mare sau ale companiilor de streaming care au bani din plin, dar la care lipsește imaginația. Cel puțin Chiwetel Ejiofor și Ed Skrein reușesc să facă impresie în rolul unui personaj sensibil și prudent, respective a unui lider de rebeliune.
Și personajele au o construcție care lasă de dorit: animale antropomorfe, personaje care seamănă cu manga sau cu creațiile lui Hayao Miyazaki, sau cu înfricoșătoarele personaje umanoide, toate sunt lipsite de harul și de personalitatea care anima, cândva, vechile desenele animate Disney făcute cu hârtie și peniță. Lui Imelda Staunton, Lesley Manville și Juno Temple, care joacă rolul a trei zâne, nu li s-a făcut dreptate cu tehnologia CGI.
Cel mai grav, filmul nu reușește să îi dea lui Jolie propulsia dramatică pe care o merita, limitându-i timpul pe ecran în favoarea unor personaje banale și transformând cea mai important relație a ei, cea cu Aurora, în dialoguri anodine. Interesanta relație între o mamă primejdioasă și neînțeleasă cu fiica ei în timpul pregătirilor de nuntă trebuia să fie în centrul filmului, și nu tot universul mărunt de ființe magice și pregătiri strategice à la Stăpânul Inelelor.
Filmul cuprinde secvențe nerecomandabile celor mici: secvențele în care ființele magice sunt închise într-o biserică și otrăvite în masa cu polenul unor flori, care se știe că le provoacă moartea. Maleficent din titlu este, de fapt, belicoasa regină jucată de Michelle Pfeiffer.
Al doilea act are secvențe petrecute în semi-întuneric. Chiar dacă a salvat costuri de producție, măsura face să se piardă dramatismul. Scena finală, pe un camp de luptă, este - însă - un succes.
„Considerând latura vizuală și dialogurile neizbutite, Maleficent: Mistress of Evil ar fi reușit mai bine fără sonor”, scria The Observer. Concluzia noastră este că, în pofida faptului că filmul nu se ridică la nivelul primului, cel puțin explorând o lume fantastică nu este cu totul banal.
