Părerea criticului
"Mama" - Fetiţele-lupoaice şi fantoma nebună
Te sperie bilateral: povestea în sens rău, regia în sens bun
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
Inspirat dintr-un caz real, «L'Enfant sauvage» (1970 - François Truffaut) expunea pe cât de limpede, pe atât de empatic, situaţia copiilor-lupi - acei indivizi care, pierduţi de mici şi crescând în pădure, nu mai ating niciodată un statut uman deplin, evoluând psihologic şi psihomotor pe un traseu similar celor animalice. Victor al lui Truffaut, recuperat cam pe la vârsta de unsprezece-doisprezece ani, sfârşea prin a deveni un "căţel biped" - adaptat, afectuos, fidel, cuminte, dar niciodată cu adevărat om. Nu mai putea să deprindă limbajul articulat, întrucât centrul cerebral al vorbirii depăşise de mult vârsta formativă - reuşea doar să imite sunetul "le" («lait» - "lapte"), mânat de foame, instinct şi disperare, nu de inteligenţă propriu-zisă.
Andy şi Barbara Muschietti s-au gândit să complice puţin premisa (puţin mai mult), aşa că le-au pus pe cele două surori rămase în sălbăticie (la vârstele de un an, respectiv trei) să fie "adoptate" de... o fantomă. Mai precis, fantoma e a unei nebune. Complicaţii în plus pentru procesul lor de reintegrare socială.
Scenariul celor doi (scris împreună cu Neil Cross) se distinge prin calităţi şi defecte atent echilibrate. În primul rând, dezvoltă inspirat condiţiile de pornire, prilejuind o serie de incidente proprii genului horror, înşiruite într-un crescendo dramatic susţinut, cu articulaţii flexibile şi o bună echilibrare a factorilor fantastic şi realist, uman şi înspăimântător. Pa partea negativă, vădeşte o superficialitate de-a dreptul amatoricească a motivaţiilor, a dezvoltării ploturilor şi a logicii elementare, lăsând multe piste fie expediate, fie suspediate în aer. De exemplu:
În prolog, desfăşurat cu cinci ani înaintea acţiunii propriu-zise, tatăl fetiţelor, în urma unui impas financiar (se fac referiri la crizele bursiere din 1929 şi 1987), omoară nişte oameni, printre care propria soţie, şi se decide să facă acelaşi lucru şi cu restul familiei, inclusiv sine însuşi. Ca şi cum acasă nu i-ar fi fost bine, porneşte cu copilele la drum, derapează în munţi, se dă pe derdeluş cu maşina până-n inima pădurii, apoi le ia pe alea mici şi mai merg o bucată, până găsesc locul ideal pentru sinucidere: o cocioabă uitată de lume. Bun aşa. Intră, se fac comozi, după care tăticul scoate piştoala. Când să-i zboare creierii întâii născute, haţ! Sare pe el fantoma şi-l duce... nu se ştie unde. Şi nici nu se va afla vreodată. Dincolo de lipsa de logică a întregului episod, nimic nu mai aminteşte ulterior de punctul de pornire - ăla cu criza. Putea la fel de bine să aleagă soluţia finală din motive de SIDA, sau de sifilis în faza terminală, sau de droguri luate fără sifon. ...A, şi să nu uit: cât umblă ei prin pădure (nu să culeagă fragi şi mure, că era foarte iarnă), printr-un viscol de să-ţi baţi copiii cu basca sloi, fetiţa cea mare are glugă, în vreme ce aia mică, dusă-n braţe, stă cu capul gol. Mă rog, poate şi-o fi zis că dacă tot o să-i facă de petrecanie, ce mai contează - da' atunci de ce era învelită într-un pled mov?
Pe urmă, backstory-ul fantomei rămâne strict la nivelul celor mai răsuflate poncife ale genului: era nebună, i-a confiscat biserica pruncul, ea s-a revoltat, l-a luat înapoi (ucigând bestial şi oarece popime pe parcursul procesului de recuperare), şi încolţită de urmăritori pe buza unei prăpăstii c-un lac în fund, ţuuup...! Noroc că era şi o cracă-n drum, aşa că pe ea a rupt-o-n două de nu se poate, iar bocceaua cu bebeluşul a păstrat-o agăţată, ca să moară ăla de abandon în văzduh, nu înecat. Toate bune şi frumoase - da' de ce-a ajuns fantomă? Şi-ncă ce fantomă - nu una ca toate fantomele, şi nu doar sărită de pe fix, ci cu tot felul de puteri de să stea mâţa-n coadă şi mai multe nu, în special de natură forestieră, cu ramificaţii dendrologice, fluturaşi, ţărnă şi alte alea (aici, ce-i drept, se simte şi mâna lui Guillermo del Toro, care-i producător executiv). Singura explicaţie apare într-o frază rostită la un moment dat de-o bătrânică înţeleaptă: "O fantomă e o idee negativă care se tot repetă." Aşa, şi?
Subplotul cu mătuşa Jean, demarat şi susţinut promiţător, prilejuieşte câteva secvenţe interesante, pentru ca în final să se fâsâie gratuit, fără a fi îmbogăţit cu nimic povestea sau a fi jucat vreun rol determinant în desfăşurarea acţiunii.
Tot pe aceaşi direcţie, puterile nemaipomenite ale fantomei sunt inventate doar pentru a genera secvenţe spectaculoase, dar într-un ansamblu complet lipsit nu numai de motivaţii, ci şi de logică. Zboară, umblă pe pereţi şi pe tavan, înoată pe sub parchet cu pletele la suprafaţă, ba încă şi în casa familiei adoptive îşi face un bârlog identic cu cel din coliba părăsită - adică o gaură hâdă-n zidul din fundul debaralei (de ce musai acolo, când putea s-apară din orice element de construcţie?). Şi cu ăia de-i omora, ce-mi făcea? Tatăl fetelor a dispărut fără urmă - l-a luat cu ea-n natură, l-a înhumat în pereţi, l-a aruncat în lac...? Atunci, de ce pe Tuşa Jean, după ce i-a făcut-o pe-aia nefăcută, a transfigurat-o facial ca să semene cu ea, a dus-o-n codru şi-a lăsat-o acolo, s-o găsească ăia de veneau după ea...?
La fel de superficial (până la limita neverosimilului) sunt construite personajele celor două fetiţe. Victoria, care la-nceput avea trei ani, e mai sociabilă; Lilly, cu doi ani mai mică, rămâne mai sălbăticuţă. Totuşi, doi copiii care de la respectivele vârste au trăit cinci ani în sălbăticie nu vor mai ajunge niciodată aşa cum îi vedem aici - mai ales Victoria, care la un moment dat spune că "Mama" (adică fantoma) "e geloasă". Hai să mori tu...?
Şi-ar mai fi destule, da' cred c-aţi prins ideea.
Cu toate astea, dacă închidem ochii la pleiada de gafe şi goluri ale povestirii (care, cum spuneam, altminteri e structurată corect ca tehnică scenaristică), "Mama" compensează semnificativ în planul regiei. Aici se simte clar mâna lui Guillermo del Toro - şi se prea poate ca datorită lui cele două fetiţe, deşi cu psihologia varză, să aibă totuşi un comportament animalic credibil şi expresiv în prima parte (mai ales mersul în patru labe al celei mici, ritmurile ei motrice, felul cum umblă agăţată defensiv de sora mai mare, etc.) Şi, indiferent cine-a făcut regia (Andrés Muschietti îndrumat de del Toro, sau del Toro din umbră, lăsându-l pe Muschietti doar s-o semneze), e atât de meseriaşă, încât reuşeşte performanţa de a-i speria, în câteva rânduri, chiar şi pe horroriştii hârşiţi ca pitbullsemnatul. Să luăm de bune cele scrise pe generic şi să zicem că autorul e Andrés Muschietti. Dacă-i pe-aşa, omul ştie cinema - sau, în orice caz, îl simte. Vinde bine dezvăluirea treptată a fantomei, atât în relaţie cu personajele, cât şi prin modul de a o filma. O secvenţă excelentă e cea în care Lilly se joacă-n cameră trăgând de cearşaf, filmată prin uşa deschisă, iar în stânga cadrului, pe culoar, apare mai întâi Victoria... pe urmă Annabel... pe urmă şi Jeffrey... semn că altcineva trăgea de celălalt capăt al cearşafului - şi totul se termină în momentul când, Victoria intrând în cameră, o clipă o zărim pe Lilly zbenguindu-se pe undeva pe sub tavan. Mai simplă, dar la fel de reuşită, e secvenţa când Annabel o zăreşte o clipă pe Mama şi o ia drept Lilly - numai pentru ca imediat să audă că de fapt Lilly o aşteaptă jos, la micul dejun. Morfologia fantomei, deformată de impactul cu craca din drum, e şi ea foarte spectaculară (inclusiv când aleargă în patru labe - în treacăt fie zis, nu ştim de ce se chinuie aşa şi nu zboară, precum cu alte ocazii). Arată bine şi mâinile ei cu degetele răşchirate ca nişte rămurele lungi şi uscate (deşi nici astea n-au alt motiv să fi ajuns aşa decât că arată bine). Cel mai semnificativ e faptul că lui Muschietti îi reuşesc sperieturile pentru că ştie să-şi construiască secvenţele horror - folosind clişeele genului nu în sens previzibil, ci dimpotrivă: manipulator; te face să te-aştepţi la ceva, şi-ţi serveşte altceva, altcumva şi altcândva, lucrând fin cu psihologia spectatorului la nivel se secundă. Sigur, pe lângă asta contează şi cum îşi construieşte cadrele, şi cum le ilustrează sonor, în buna tradiţie a mugetelor, trosnetelor şi zgomotelor brusc-asurzitoare.
Foarte interesant e finalul - din nou, ca întregul film, şi cu bune, şi cu rele. Deşi pe de-o parte e cam lungit, compus dintr-o succesiune de momente înşirate numai fiindcă Muschietti nu se putea hotărî ce să păstreze şi ce nu, are dramatism şi chiar întorsături surprinzătoare. Dincolo de componenta patetic-lacrimogenă, felul de a filma reuşeşte să transmită şi oarece emoţie autentică. În fine, chiar dacă binele învinge, nu lipseşte nici un sacrificiu semnificativ - cam la fel ca-n "The Good Son" (1993 - Joseph Ruben), mai ales că şi-aici conturile se reglează tot pe-o buză de prăpastie cu stânci şi luciu de apă jos. N-ar fi exclus ca Muschietti să se fi inspirat de-acolo - mai ales că în film se mai observă cel puţin încă un cadru care aminteşte vizibil de altul, dintr-o operă clasică: la un moment dat, fetiţele sunt filmate într-o formulă foarte asemănătoare (în sens invers, pentru că aici coboară scara, n-o urcă) cu modul în care şi-a plimbat Hitchcock camera, pe macara, în jurul lui Martin Balsam, înainte de-a-l căsăpi Anthony Perkins - în "Psycho" (1960), dacă nu v-aţi prins deja.
Prin urmare, aşa, deci, este vorba de un horror valabil, care-ar fi putut să fie chiar foarte bun, dacă cei doi muschiettari se gândeau mai temeinic la propria lor poveste. Să sperăm că pe viitor o vor face - nu de alta, da' o serie cinstită de mici sperieturi meseriaşe nu strică niciodată la casa omului.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
25 februarie, 2013, 22:35-23:57
Bucureşti, România
Te sperie bilateral: povestea în sens rău, regia în sens bun
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
Inspirat dintr-un caz real, «L'Enfant sauvage» (1970 - François Truffaut) expunea pe cât de limpede, pe atât de empatic, situaţia copiilor-lupi - acei indivizi care, pierduţi de mici şi crescând în pădure, nu mai ating niciodată un statut uman deplin, evoluând psihologic şi psihomotor pe un traseu similar celor animalice. Victor al lui Truffaut, recuperat cam pe la vârsta de unsprezece-doisprezece ani, sfârşea prin a deveni un "căţel biped" - adaptat, afectuos, fidel, cuminte, dar niciodată cu adevărat om. Nu mai putea să deprindă limbajul articulat, întrucât centrul cerebral al vorbirii depăşise de mult vârsta formativă - reuşea doar să imite sunetul "le" («lait» - "lapte"), mânat de foame, instinct şi disperare, nu de inteligenţă propriu-zisă.
Andy şi Barbara Muschietti s-au gândit să complice puţin premisa (puţin mai mult), aşa că le-au pus pe cele două surori rămase în sălbăticie (la vârstele de un an, respectiv trei) să fie "adoptate" de... o fantomă. Mai precis, fantoma e a unei nebune. Complicaţii în plus pentru procesul lor de reintegrare socială.
Scenariul celor doi (scris împreună cu Neil Cross) se distinge prin calităţi şi defecte atent echilibrate. În primul rând, dezvoltă inspirat condiţiile de pornire, prilejuind o serie de incidente proprii genului horror, înşiruite într-un crescendo dramatic susţinut, cu articulaţii flexibile şi o bună echilibrare a factorilor fantastic şi realist, uman şi înspăimântător. Pa partea negativă, vădeşte o superficialitate de-a dreptul amatoricească a motivaţiilor, a dezvoltării ploturilor şi a logicii elementare, lăsând multe piste fie expediate, fie suspediate în aer. De exemplu:
În prolog, desfăşurat cu cinci ani înaintea acţiunii propriu-zise, tatăl fetiţelor, în urma unui impas financiar (se fac referiri la crizele bursiere din 1929 şi 1987), omoară nişte oameni, printre care propria soţie, şi se decide să facă acelaşi lucru şi cu restul familiei, inclusiv sine însuşi. Ca şi cum acasă nu i-ar fi fost bine, porneşte cu copilele la drum, derapează în munţi, se dă pe derdeluş cu maşina până-n inima pădurii, apoi le ia pe alea mici şi mai merg o bucată, până găsesc locul ideal pentru sinucidere: o cocioabă uitată de lume. Bun aşa. Intră, se fac comozi, după care tăticul scoate piştoala. Când să-i zboare creierii întâii născute, haţ! Sare pe el fantoma şi-l duce... nu se ştie unde. Şi nici nu se va afla vreodată. Dincolo de lipsa de logică a întregului episod, nimic nu mai aminteşte ulterior de punctul de pornire - ăla cu criza. Putea la fel de bine să aleagă soluţia finală din motive de SIDA, sau de sifilis în faza terminală, sau de droguri luate fără sifon. ...A, şi să nu uit: cât umblă ei prin pădure (nu să culeagă fragi şi mure, că era foarte iarnă), printr-un viscol de să-ţi baţi copiii cu basca sloi, fetiţa cea mare are glugă, în vreme ce aia mică, dusă-n braţe, stă cu capul gol. Mă rog, poate şi-o fi zis că dacă tot o să-i facă de petrecanie, ce mai contează - da' atunci de ce era învelită într-un pled mov?
Pe urmă, backstory-ul fantomei rămâne strict la nivelul celor mai răsuflate poncife ale genului: era nebună, i-a confiscat biserica pruncul, ea s-a revoltat, l-a luat înapoi (ucigând bestial şi oarece popime pe parcursul procesului de recuperare), şi încolţită de urmăritori pe buza unei prăpăstii c-un lac în fund, ţuuup...! Noroc că era şi o cracă-n drum, aşa că pe ea a rupt-o-n două de nu se poate, iar bocceaua cu bebeluşul a păstrat-o agăţată, ca să moară ăla de abandon în văzduh, nu înecat. Toate bune şi frumoase - da' de ce-a ajuns fantomă? Şi-ncă ce fantomă - nu una ca toate fantomele, şi nu doar sărită de pe fix, ci cu tot felul de puteri de să stea mâţa-n coadă şi mai multe nu, în special de natură forestieră, cu ramificaţii dendrologice, fluturaşi, ţărnă şi alte alea (aici, ce-i drept, se simte şi mâna lui Guillermo del Toro, care-i producător executiv). Singura explicaţie apare într-o frază rostită la un moment dat de-o bătrânică înţeleaptă: "O fantomă e o idee negativă care se tot repetă." Aşa, şi?
Subplotul cu mătuşa Jean, demarat şi susţinut promiţător, prilejuieşte câteva secvenţe interesante, pentru ca în final să se fâsâie gratuit, fără a fi îmbogăţit cu nimic povestea sau a fi jucat vreun rol determinant în desfăşurarea acţiunii.
Tot pe aceaşi direcţie, puterile nemaipomenite ale fantomei sunt inventate doar pentru a genera secvenţe spectaculoase, dar într-un ansamblu complet lipsit nu numai de motivaţii, ci şi de logică. Zboară, umblă pe pereţi şi pe tavan, înoată pe sub parchet cu pletele la suprafaţă, ba încă şi în casa familiei adoptive îşi face un bârlog identic cu cel din coliba părăsită - adică o gaură hâdă-n zidul din fundul debaralei (de ce musai acolo, când putea s-apară din orice element de construcţie?). Şi cu ăia de-i omora, ce-mi făcea? Tatăl fetelor a dispărut fără urmă - l-a luat cu ea-n natură, l-a înhumat în pereţi, l-a aruncat în lac...? Atunci, de ce pe Tuşa Jean, după ce i-a făcut-o pe-aia nefăcută, a transfigurat-o facial ca să semene cu ea, a dus-o-n codru şi-a lăsat-o acolo, s-o găsească ăia de veneau după ea...?
La fel de superficial (până la limita neverosimilului) sunt construite personajele celor două fetiţe. Victoria, care la-nceput avea trei ani, e mai sociabilă; Lilly, cu doi ani mai mică, rămâne mai sălbăticuţă. Totuşi, doi copiii care de la respectivele vârste au trăit cinci ani în sălbăticie nu vor mai ajunge niciodată aşa cum îi vedem aici - mai ales Victoria, care la un moment dat spune că "Mama" (adică fantoma) "e geloasă". Hai să mori tu...?
Şi-ar mai fi destule, da' cred c-aţi prins ideea.
Cu toate astea, dacă închidem ochii la pleiada de gafe şi goluri ale povestirii (care, cum spuneam, altminteri e structurată corect ca tehnică scenaristică), "Mama" compensează semnificativ în planul regiei. Aici se simte clar mâna lui Guillermo del Toro - şi se prea poate ca datorită lui cele două fetiţe, deşi cu psihologia varză, să aibă totuşi un comportament animalic credibil şi expresiv în prima parte (mai ales mersul în patru labe al celei mici, ritmurile ei motrice, felul cum umblă agăţată defensiv de sora mai mare, etc.) Şi, indiferent cine-a făcut regia (Andrés Muschietti îndrumat de del Toro, sau del Toro din umbră, lăsându-l pe Muschietti doar s-o semneze), e atât de meseriaşă, încât reuşeşte performanţa de a-i speria, în câteva rânduri, chiar şi pe horroriştii hârşiţi ca pitbullsemnatul. Să luăm de bune cele scrise pe generic şi să zicem că autorul e Andrés Muschietti. Dacă-i pe-aşa, omul ştie cinema - sau, în orice caz, îl simte. Vinde bine dezvăluirea treptată a fantomei, atât în relaţie cu personajele, cât şi prin modul de a o filma. O secvenţă excelentă e cea în care Lilly se joacă-n cameră trăgând de cearşaf, filmată prin uşa deschisă, iar în stânga cadrului, pe culoar, apare mai întâi Victoria... pe urmă Annabel... pe urmă şi Jeffrey... semn că altcineva trăgea de celălalt capăt al cearşafului - şi totul se termină în momentul când, Victoria intrând în cameră, o clipă o zărim pe Lilly zbenguindu-se pe undeva pe sub tavan. Mai simplă, dar la fel de reuşită, e secvenţa când Annabel o zăreşte o clipă pe Mama şi o ia drept Lilly - numai pentru ca imediat să audă că de fapt Lilly o aşteaptă jos, la micul dejun. Morfologia fantomei, deformată de impactul cu craca din drum, e şi ea foarte spectaculară (inclusiv când aleargă în patru labe - în treacăt fie zis, nu ştim de ce se chinuie aşa şi nu zboară, precum cu alte ocazii). Arată bine şi mâinile ei cu degetele răşchirate ca nişte rămurele lungi şi uscate (deşi nici astea n-au alt motiv să fi ajuns aşa decât că arată bine). Cel mai semnificativ e faptul că lui Muschietti îi reuşesc sperieturile pentru că ştie să-şi construiască secvenţele horror - folosind clişeele genului nu în sens previzibil, ci dimpotrivă: manipulator; te face să te-aştepţi la ceva, şi-ţi serveşte altceva, altcumva şi altcândva, lucrând fin cu psihologia spectatorului la nivel se secundă. Sigur, pe lângă asta contează şi cum îşi construieşte cadrele, şi cum le ilustrează sonor, în buna tradiţie a mugetelor, trosnetelor şi zgomotelor brusc-asurzitoare.
Foarte interesant e finalul - din nou, ca întregul film, şi cu bune, şi cu rele. Deşi pe de-o parte e cam lungit, compus dintr-o succesiune de momente înşirate numai fiindcă Muschietti nu se putea hotărî ce să păstreze şi ce nu, are dramatism şi chiar întorsături surprinzătoare. Dincolo de componenta patetic-lacrimogenă, felul de a filma reuşeşte să transmită şi oarece emoţie autentică. În fine, chiar dacă binele învinge, nu lipseşte nici un sacrificiu semnificativ - cam la fel ca-n "The Good Son" (1993 - Joseph Ruben), mai ales că şi-aici conturile se reglează tot pe-o buză de prăpastie cu stânci şi luciu de apă jos. N-ar fi exclus ca Muschietti să se fi inspirat de-acolo - mai ales că în film se mai observă cel puţin încă un cadru care aminteşte vizibil de altul, dintr-o operă clasică: la un moment dat, fetiţele sunt filmate într-o formulă foarte asemănătoare (în sens invers, pentru că aici coboară scara, n-o urcă) cu modul în care şi-a plimbat Hitchcock camera, pe macara, în jurul lui Martin Balsam, înainte de-a-l căsăpi Anthony Perkins - în "Psycho" (1960), dacă nu v-aţi prins deja.
Prin urmare, aşa, deci, este vorba de un horror valabil, care-ar fi putut să fie chiar foarte bun, dacă cei doi muschiettari se gândeau mai temeinic la propria lor poveste. Să sperăm că pe viitor o vor face - nu de alta, da' o serie cinstită de mici sperieturi meseriaşe nu strică niciodată la casa omului.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
25 februarie, 2013, 22:35-23:57
Bucureşti, România
