Părerea criticului
"Millenium: The Girl with the Dragon Tattoo" - Un policier cu stil
Intensitatea salvează dezlânarea
Cartea lui Stieg Larsson (1954-2004) face parte din proiectul unei serii de romane poliţiste cu totul aparte, grupate în jurul periodicului de investigaţii "Millenium", pe care decesul subit al autorului a stopat-o la nivel de trilogie. Senzaţia stârnită de cele trei romane l-a nivel mondial l-a plasat pe scriitor în poziţia de cel mai bun al doilea autor de bestseller din 2009 (după Khaled Hossein, cu "The Kite Runner"), şi era firesc să antreneze şi ecranizarea simultană a celor trei opere. Aşa cum se întâmplă de atâtea ori în asemenea situaţii, expectativele erau împărţite: aveau filmele să facă dreptate cărţilor, sau le pândea dizgraţia dezamăgirii...?
Cel puţin primul, produs de Spren Staermose şi regisat de Niels Arden Oplev, justifică pe deplin cele mai optimiste aşteptări. Scenariul construit de Nikolaj Arcel şi Rasmus Heisterberg încearcă să capteze cât mai mult din conţinutul prolix şi stufos al cărţii, într-o structură dramaturgică inedită şi complexă - mereu la un pas de a glisa în categoria complicatului. Povestea de pe ecran demarează scurt, brutal şi derutant, situată deja la un nivel tensional destul de ridicat - astfel că în prima parte suntem constrânşi să facem efortul de a urmări în paralel două ploturi principale (traseul lui Mikael şi cel al lui Lisbeth), întrepătrunse şi cu diversele subploturi proprii întortocheatei poveşti a dinastiei Vanger, strâns unită şi monstruos de disfuncţională, supusă investigaţiei. Situaţia se salvează prin harul narativ al lui Niels Arden Oplev, care ştie să povestească inteligibil, menţinând totodată intensitatea emoţională a firului epic la cote mereu incitante. Totodată, regia lui se distinge şi prin incontestabile virtuţi stilistice - departe de a se mulţumi cu maniera simplă şi tăioasă a oricărui policier sau thriller, Oplev nu se codeşte să folosească încadraturi, compoziţii şi unghiulaţii mereu surprinzătoare, mişcări de camere insidioase, abile jonglerii cu sharfful şi un montaj permanent pe muchie de cuţit, mariat riscant cu un soundtrack aproape violent, mereu la un pas de a degenera în redundanţă (care, într-adevăr, de la un moment dat începe să devină cam obositor...).
Printre reproşurile care i se pot aduce, mai mult la nivel de scenariu ce-i drept, figurează în primul rând eroarea de percepţie peste timp, din perspectivă contemporană, asupra fenomenului mediatic din urmă cu circa patruzeci de ani. Chiar dacă secvenţele-cheie ale investigaţiei, cu examinarea atentă a detaliilor din fotografii şi a relaţiilor dintre acestea, amintesc la un nivel onorabil de "Blowup", este complet neverosimil ca în doar câteva minute să se rezolve online acele probleme dependente de nişte fotografii întâmplătoare şi atât de vechi - să nu uităm că în anii '60 se lucra cu peliculă şi hârtie fotografică, aşa că atât amatorii cât şi profesioniştii erau mult mai economi, şi că e improbabil ca atât de multe instantanee de pe vremea aceea, care nu prezentau decât cel mult un interes de arhivă, să fi fost deja scanate şi stocate digital online. Pur şi simplu, anchetatorilor noştri prea le reuşeşte din primul moment o linie de investigaţie care prin natura ei necesita eforturi mult mai complexe şi de durată.
Pe de altă parte, câtă vreme misterul din jurul trecutului lui Lisbeth e bine constituit, cu discreţie şi putere de sugestie, totuşi motivaţia ei iniţială de a se dedica la nivel personal cazului respectiv rămâne la nivel de crochiu - insuficient ca justificare dramaturgică. Tot în jurul ei, subplotul cu tutorele pervers, splendid ca substanţă umană şi de un impact răscolitor, şi admirabil realizat ca regie şi interpretare, rămâne din păcate atât autoconţinut, cât şi foarte dezechilibrat înscris în structura de ansamblu a filmului. Aşa cum fusese amorsat, era obligatoriu să repercuteze decisiv undeva spre final - şi când colo, e uitat în drum...
De altfel, chiar finalul în ansamblul lui e destul de discutabil compus. Este foarte adevărat că toate liniile epice aveau nevoie de rezolvări, iar acestea, prin conexiunile lor logice elementare, presupuneau o anumită ordine succesivă şi desfăşurare în timp - dar asta nu rezolvă faptul că, după încheierea filonului principal, filmul mai durează o jumătate de oră în cap, numai ca să se pună punct, metodic şi fără grabă, şi celorlalte direcţii. Aşa ceva merge fără probleme în proză, dar discursul cinematografic are la bază reguli mult mai stricte. Pentru a nu trăda sau expedia spiritul şi conţinutul romanului, filmul ar fi trebuit să aleagă o formulă din cel puţin trei: a) reaşezarea evenimentelor terminale, astfel încât totul să se precipite într-o coliziune compactă; b) ordonarea lor pe o linie continuu ascendentă; c) compunerea unei sinusoide ascendente: salturi tot mai sus, cu pauze de respiraţie şi luat avânt. Din păcate, soluţia existentă alege calea sinusoidei orizontale, ducând la disiparea unei mari părţi din încărcătura acumulată până atunci.
Nu excelează nici deznodământul principal, prin recursul la unul dintre cele mai sleite clişee ale genului (accidentul de maşină urmat de rostogolire insistentă pe pantă), iar paralelismul cu răzbunarea din copilărie a lui Lisbeth este de-a dreptul ostentativ şi didactic - deşi, la drept vorbind, bine filmat: încă una dintre instanţele în care Niels Oplev slavează în mare parte anumite limite scenaristice.
Revenind, aşadar, la meritele incontestabile ale filmului, dincolo de virtuţile regiei, valorificate de imaginea extrem de expresivă a lui Jens Fischer şi Eric Kress, asamblată nervos de "foarfeca" monteuzei Anne Osterud, se disting în primul rând creaţiile actoriceşti ale protagoniştilor. Michael Nyqvist, cu chipul său de o stranie dezarmonie liniştitoare pe sub tenul ciuruit, îşi foloseşte în primul rând instrumentul privirii şi unda de charismă interioară, pentru a impune un erou calm şi sigur pe sine - capabil însă şi de cele mai surprinzătoare izbucniri expresive, în momentele de mare dramatism ale arcului său caracterologic. Totuşi marea revelaţie este Noomi Rapace, care parcurge într-adevăr un traiect plin de neprevăzut, de la tânăra gotică doldora de pericole ascunse, sfâşiată între dezaxare şi enorma forţă a supravieţuirii, până la eroina complexă, vibrantă şi sensibilă, de cea mai tuşantă umanitate, din ultima parte. La fel ca partenerul ei, şi Noomi îşi foloseşte cu prisosinţă ochii, dar dezvăluindu-şi o paletă de expresii subtile incomparabil mai nuanţată, în conjuncţie atât cu mijloacele fizionomice de ansamblu, cât şi cu gama virtualmente inepuizabilă a accentelor vocale pe cât de zgârcite, pe atât de generoase - un paradox de care numai marii actori pot fi capabili.
Cum spuneam în introducere, moartea de inimă a lui Larsson a pus capăt prematur seriei Millenium, ale cărei celelalte romane au ajuns deja şi ele pe ecran, încă de anul trecut: "The Girl Who Played with Fire" şi "The Girl Who Kicked the Hornet's Nest". Un motiv de scepticism ar fi acela că, în aceste două cazuri, regia nu i-a mai fost încredinţată lui Niels Arden Oplev, ci puţin mai vârstnicului Daniel Alfredson (semnatar şi al serialului de televiziune realizat în acest an), care se pare că n-a reuşit să menţină nivelul valoric al francizei - cel puţin dacă e să dăm crezare diverselor comentarii. Aşa că nu ne rămâne decât, cu o undă de scepticism, să aşteptăm...
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
8-9 septembrie, 2010
Bucureşti, România
Intensitatea salvează dezlânarea
Cartea lui Stieg Larsson (1954-2004) face parte din proiectul unei serii de romane poliţiste cu totul aparte, grupate în jurul periodicului de investigaţii "Millenium", pe care decesul subit al autorului a stopat-o la nivel de trilogie. Senzaţia stârnită de cele trei romane l-a nivel mondial l-a plasat pe scriitor în poziţia de cel mai bun al doilea autor de bestseller din 2009 (după Khaled Hossein, cu "The Kite Runner"), şi era firesc să antreneze şi ecranizarea simultană a celor trei opere. Aşa cum se întâmplă de atâtea ori în asemenea situaţii, expectativele erau împărţite: aveau filmele să facă dreptate cărţilor, sau le pândea dizgraţia dezamăgirii...?
Cel puţin primul, produs de Spren Staermose şi regisat de Niels Arden Oplev, justifică pe deplin cele mai optimiste aşteptări. Scenariul construit de Nikolaj Arcel şi Rasmus Heisterberg încearcă să capteze cât mai mult din conţinutul prolix şi stufos al cărţii, într-o structură dramaturgică inedită şi complexă - mereu la un pas de a glisa în categoria complicatului. Povestea de pe ecran demarează scurt, brutal şi derutant, situată deja la un nivel tensional destul de ridicat - astfel că în prima parte suntem constrânşi să facem efortul de a urmări în paralel două ploturi principale (traseul lui Mikael şi cel al lui Lisbeth), întrepătrunse şi cu diversele subploturi proprii întortocheatei poveşti a dinastiei Vanger, strâns unită şi monstruos de disfuncţională, supusă investigaţiei. Situaţia se salvează prin harul narativ al lui Niels Arden Oplev, care ştie să povestească inteligibil, menţinând totodată intensitatea emoţională a firului epic la cote mereu incitante. Totodată, regia lui se distinge şi prin incontestabile virtuţi stilistice - departe de a se mulţumi cu maniera simplă şi tăioasă a oricărui policier sau thriller, Oplev nu se codeşte să folosească încadraturi, compoziţii şi unghiulaţii mereu surprinzătoare, mişcări de camere insidioase, abile jonglerii cu sharfful şi un montaj permanent pe muchie de cuţit, mariat riscant cu un soundtrack aproape violent, mereu la un pas de a degenera în redundanţă (care, într-adevăr, de la un moment dat începe să devină cam obositor...).
Printre reproşurile care i se pot aduce, mai mult la nivel de scenariu ce-i drept, figurează în primul rând eroarea de percepţie peste timp, din perspectivă contemporană, asupra fenomenului mediatic din urmă cu circa patruzeci de ani. Chiar dacă secvenţele-cheie ale investigaţiei, cu examinarea atentă a detaliilor din fotografii şi a relaţiilor dintre acestea, amintesc la un nivel onorabil de "Blowup", este complet neverosimil ca în doar câteva minute să se rezolve online acele probleme dependente de nişte fotografii întâmplătoare şi atât de vechi - să nu uităm că în anii '60 se lucra cu peliculă şi hârtie fotografică, aşa că atât amatorii cât şi profesioniştii erau mult mai economi, şi că e improbabil ca atât de multe instantanee de pe vremea aceea, care nu prezentau decât cel mult un interes de arhivă, să fi fost deja scanate şi stocate digital online. Pur şi simplu, anchetatorilor noştri prea le reuşeşte din primul moment o linie de investigaţie care prin natura ei necesita eforturi mult mai complexe şi de durată.
Pe de altă parte, câtă vreme misterul din jurul trecutului lui Lisbeth e bine constituit, cu discreţie şi putere de sugestie, totuşi motivaţia ei iniţială de a se dedica la nivel personal cazului respectiv rămâne la nivel de crochiu - insuficient ca justificare dramaturgică. Tot în jurul ei, subplotul cu tutorele pervers, splendid ca substanţă umană şi de un impact răscolitor, şi admirabil realizat ca regie şi interpretare, rămâne din păcate atât autoconţinut, cât şi foarte dezechilibrat înscris în structura de ansamblu a filmului. Aşa cum fusese amorsat, era obligatoriu să repercuteze decisiv undeva spre final - şi când colo, e uitat în drum...
De altfel, chiar finalul în ansamblul lui e destul de discutabil compus. Este foarte adevărat că toate liniile epice aveau nevoie de rezolvări, iar acestea, prin conexiunile lor logice elementare, presupuneau o anumită ordine succesivă şi desfăşurare în timp - dar asta nu rezolvă faptul că, după încheierea filonului principal, filmul mai durează o jumătate de oră în cap, numai ca să se pună punct, metodic şi fără grabă, şi celorlalte direcţii. Aşa ceva merge fără probleme în proză, dar discursul cinematografic are la bază reguli mult mai stricte. Pentru a nu trăda sau expedia spiritul şi conţinutul romanului, filmul ar fi trebuit să aleagă o formulă din cel puţin trei: a) reaşezarea evenimentelor terminale, astfel încât totul să se precipite într-o coliziune compactă; b) ordonarea lor pe o linie continuu ascendentă; c) compunerea unei sinusoide ascendente: salturi tot mai sus, cu pauze de respiraţie şi luat avânt. Din păcate, soluţia existentă alege calea sinusoidei orizontale, ducând la disiparea unei mari părţi din încărcătura acumulată până atunci.
Nu excelează nici deznodământul principal, prin recursul la unul dintre cele mai sleite clişee ale genului (accidentul de maşină urmat de rostogolire insistentă pe pantă), iar paralelismul cu răzbunarea din copilărie a lui Lisbeth este de-a dreptul ostentativ şi didactic - deşi, la drept vorbind, bine filmat: încă una dintre instanţele în care Niels Oplev slavează în mare parte anumite limite scenaristice.
Revenind, aşadar, la meritele incontestabile ale filmului, dincolo de virtuţile regiei, valorificate de imaginea extrem de expresivă a lui Jens Fischer şi Eric Kress, asamblată nervos de "foarfeca" monteuzei Anne Osterud, se disting în primul rând creaţiile actoriceşti ale protagoniştilor. Michael Nyqvist, cu chipul său de o stranie dezarmonie liniştitoare pe sub tenul ciuruit, îşi foloseşte în primul rând instrumentul privirii şi unda de charismă interioară, pentru a impune un erou calm şi sigur pe sine - capabil însă şi de cele mai surprinzătoare izbucniri expresive, în momentele de mare dramatism ale arcului său caracterologic. Totuşi marea revelaţie este Noomi Rapace, care parcurge într-adevăr un traiect plin de neprevăzut, de la tânăra gotică doldora de pericole ascunse, sfâşiată între dezaxare şi enorma forţă a supravieţuirii, până la eroina complexă, vibrantă şi sensibilă, de cea mai tuşantă umanitate, din ultima parte. La fel ca partenerul ei, şi Noomi îşi foloseşte cu prisosinţă ochii, dar dezvăluindu-şi o paletă de expresii subtile incomparabil mai nuanţată, în conjuncţie atât cu mijloacele fizionomice de ansamblu, cât şi cu gama virtualmente inepuizabilă a accentelor vocale pe cât de zgârcite, pe atât de generoase - un paradox de care numai marii actori pot fi capabili.
Cum spuneam în introducere, moartea de inimă a lui Larsson a pus capăt prematur seriei Millenium, ale cărei celelalte romane au ajuns deja şi ele pe ecran, încă de anul trecut: "The Girl Who Played with Fire" şi "The Girl Who Kicked the Hornet's Nest". Un motiv de scepticism ar fi acela că, în aceste două cazuri, regia nu i-a mai fost încredinţată lui Niels Arden Oplev, ci puţin mai vârstnicului Daniel Alfredson (semnatar şi al serialului de televiziune realizat în acest an), care se pare că n-a reuşit să menţină nivelul valoric al francizei - cel puţin dacă e să dăm crezare diverselor comentarii. Aşa că nu ne rămâne decât, cu o undă de scepticism, să aşteptăm...
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
8-9 septembrie, 2010
Bucureşti, România
