Ecranizările romanelor franțuzești au farmecul lor, o incursiune inteligentă între dramă, umor și dragoste, parcă distribuția este luată direct din carte, din romanele unor capodopere literare greu de egalat în zilele noastre, un film de văzut, de disecat și de savurat fiecare replică, cadru...
El_KaPpa
pe 16 Noiembrie 2020 12:38
"I'll die because I no longer want to live."
Nu la fel de captivant ca prima parte (Jean de Florette) si parca prea fortat cu concluziile si cu rezolvarile, dar as minti sa zic ca nu m-a implicat emotional inspre final sau ca drama nu a fost construita asa cum trebuie incat sa fii mereu aproape de personaje. Mi-a placut ca isi pastreaza decorul rural care m-a fascinat si in prima parte si, bineinteles, frumoasa Emmanuelle Béart, pe care este o placere sa o urmaresc de fiecare data, chiar daca nu are cine stie ce prestatie aici.
Iulidesprefilme
pe 19 Iulie 2020 13:43
Un film bun, care demonstrează că egoismul, ura, invidia, lăcomia de bani, răzbunarea duc la tragedii...
alali
pe 11 Iunie 2016 14:29
Acest titlu poate fi motto-ul sub care se desfasuara intreaga pelicula.
Este unul dintre acele filme bune, la care, paradoxal, m-am plictisit, desi, asa cum am spus, filmul nu este rau, iar povestea, daca ar fi sa o citesti dintr-o carte, cu siguranta ca iti va placea. Atunci m-am pus sa caut si sa gasesc motivul pentru care a survenit aceasta interesanta contradictie intre calitate si placere. Si primul lucru care mi-a venit in minte a fost faptul ca nu are acel ceva care sa te atraga, nu are .... era sa zic "stralucire", dar tocmai de aceasta stralucire vroiam sa ma leg in primul rand.
Sentimentul predominant atunci cand am vizionat aceasta a doua parte a seriei Jean de Florette a fost ca imaginea, claritatea si luminozitatea ei nu ma trimit cu gandul la un timp trecut, la o poveste autentica, intamplata odinioara. Sa nu ma intelegeti gresit si sa va faceti impresia cum ca as fi asteptat ceva alb-negru, gen Aferim! (2015) sau poate ceva care sa fie alterat si invechit artificial cu tot felul de efecte care mai de care mai kitsch. Nicidecum! Nu sunt un specialist ca sa ma pronunt dand verdicte definitive, in care sa ii explic eu ce ar fi trebuit sa faca unui regizor sau unui cameraman. Departe de mine astfel de pretentii. Dar vroiam sa simt ca si privitor, din ambianta, (imagine, sunet, sau luminozitate si decor, mi-e indiferent), o patina a vremii in care filmul isi propune sa ne introduca. Iar din ce am vazut, filmul se percepe ca fiind extraordinar de nou si de recent. Iar toate astea in conditiile in care are deja 30 de ani de la data lansarii.
Al doilea impediment ar fi modul in care justitia se efectueaza prin mana tinerei Manon, (Emmanuelle Béart). E prea totalitara si prea transanta aceata incercare de restabilire a echitatii si a dreptatii. E meritata, nimic de zis, dar parca se schimba un pic prea fortat taberele. Acum Manon este in unele scene, odioasa, iar cei doi avari par ca sunt mai umani decat aceasta copila neprihanita de doar 18 ani. Feelingul asta se sesizeaza foarte rapid si da o senzatie foarte ciudata in economia acestei povesti-razbunare cum e aceasta a doua parte.
In primul film m-a frapat naivitatea si increderea prosteasca in semeni a lui Jean, aici in schimb, e dezarmanta duritatea si cat de haina putea sa fie aceasta frumusete de fata care e Manon. Se potrivesc acestea doua, caracterul si aspectul, ca nuca-n perete.
Inca un neajuns, ar fi lipsa unui protagonist bine-definit. Manon e clar ca nu e un personaj principal, drama ei fiind net diminuata in comparatie cu complexitatea trairilor celorlalti doi acompanianti. La fel as putea sa spun si de Ugolin, (Daniel Auteuil), care nici macar nu ridica pretentii de protagonist. Mai ramane Papet, (Yves Montand), dar nici el nu lasa impresia unui protagonist in adevaratul inteles. E mai mult un fel de narator-interpret decat un erou al acestei povesti. Confuzia si lipsa de coordonator al filmului par ca au facut sa ii creasca valoarea primei parti. Acolo macar simpaticul si mult prea bunul cocosat, (Gérard Depardieu), si-a asumat cu vitejie statutul de punct central al intamplarilor, pe cand aici, totul pare ca se intampla cu ajutorul unei forte exterioare, oarecum divine daca e sa fortam definitiile si sa credem ca divinitatea dorea moartea pacatosilor.
Concluzionand, pot spune ca filmul e ok daca nu avem prea mari asteptari. E politically correct tot ce se intampla acolo, dar nu impresioneaza decat la nivel de pedeapsa, de razbunare.
Tot filmul suna in cheia in care e si discursul final rostit de Papet. El se declara deloc rusinat de fapte si nici nu se considera macar vinovat de cele intamplate. Ba chiar crede ca Jean se va bucura ca il vede acolo unde se va duce curand si el si ii va lua cu siguranta si apararea, ca doar e un Soubeyran. Deci, gandeste la fel ca el. Nota 7,06. Aveam asteptari mult prea mari ca sa ma poata multumi doar ceea ce am vazut.
lili22
pe 22 Martie 2016 21:41
era sa mi se faca rau de plictiseala, e pentru gospodine.....
Continuare dramatica a primei parti,:,Jean de Florette",filmul surprinde trairi omenesti,drame sentimentale,nevoi prozaice dar atat de stringente...un roman grafic exceptional,cu un final pe masura...Cine stie cate actiuni mai putin ortodoxe ale noastre se vor intoarce impotriva noastra mai tarziu...
Mi-a placut enorm filmul,chiar daca eroina Manon nu s-a lipit de sufletul meu nici macar o secunda...
Marturisesc ca am avut un nod in gat privind personajul Papeto interpretat magnific de catre Yves Montand,privindu-si unicul mostenitor...cine vede finalul o sa stie ce vreau sa zic...
Yves Montand mi l-a evocat pe Victor Rebengiuc in rolul Moromete...
Recomand aceste doua filme iubitorilor de ecranizari dupa romane reusite!!!
pst35
pe 12 Mai 2013 21:10
De obicei primele parti din filme sunt mai bune, dar din pctul meu de vedere aceste doua filme sunt la acelasi nivel, Manon des sources (1986) este, repet din pct meu de vedere mult mai emotionant ca Jean de Florette (1986), ar fi putut foarte bine sa fie un singur film de nota 20 si cu niste chestii la final (nu numai finalul propriu zis) care iti ridica parul pe maini. Nu mai zic de jocul actorilor, muzica...poveste...de vis. Emmanuelle Béart - Manon in film super frumoasa...
Bulldogul
pe 11 Iunie 2012 11:12
Un pic mai slabut ca prima parte. Idila dintre Manon si profesor cam stearsa.
In schimb finalul este deosebit.
DPMDV un film de nota 8. Merita vazut ( obligatoriu pentru cine a vazut prima parte ).
cosmin742000
pe 25 Mai 2012 10:10
Continuarea lui Jean de Florette care se ridica la nivelul acesteia
portofel
pe 24 Ianuarie 2011 19:53
genul acesta de film ma captiveaza oricand, iar daca tinem cont de ora tarzie la care l-am vazut, sa fi fost altul pun pariu ca m-ar fi furat somnul. il recomand!
Nu la fel de captivant ca prima parte (Jean de Florette) si parca prea fortat cu concluziile si cu rezolvarile, dar as minti sa zic ca nu m-a implicat emotional inspre final sau ca drama nu a fost construita asa cum trebuie incat sa fii mereu aproape de personaje. Mi-a placut ca isi pastreaza decorul rural care m-a fascinat si in prima parte si, bineinteles, frumoasa Emmanuelle Béart, pe care este o placere sa o urmaresc de fiecare data, chiar daca nu are cine stie ce prestatie aici.
Este unul dintre acele filme bune, la care, paradoxal, m-am plictisit, desi, asa cum am spus, filmul nu este rau, iar povestea, daca ar fi sa o citesti dintr-o carte, cu siguranta ca iti va placea. Atunci m-am pus sa caut si sa gasesc motivul pentru care a survenit aceasta interesanta contradictie intre calitate si placere. Si primul lucru care mi-a venit in minte a fost faptul ca nu are acel ceva care sa te atraga, nu are .... era sa zic "stralucire", dar tocmai de aceasta stralucire vroiam sa ma leg in primul rand.
Sentimentul predominant atunci cand am vizionat aceasta a doua parte a seriei Jean de Florette a fost ca imaginea, claritatea si luminozitatea ei nu ma trimit cu gandul la un timp trecut, la o poveste autentica, intamplata odinioara. Sa nu ma intelegeti gresit si sa va faceti impresia cum ca as fi asteptat ceva alb-negru, gen Aferim! (2015) sau poate ceva care sa fie alterat si invechit artificial cu tot felul de efecte care mai de care mai kitsch. Nicidecum! Nu sunt un specialist ca sa ma pronunt dand verdicte definitive, in care sa ii explic eu ce ar fi trebuit sa faca unui regizor sau unui cameraman. Departe de mine astfel de pretentii. Dar vroiam sa simt ca si privitor, din ambianta, (imagine, sunet, sau luminozitate si decor, mi-e indiferent), o patina a vremii in care filmul isi propune sa ne introduca. Iar din ce am vazut, filmul se percepe ca fiind extraordinar de nou si de recent. Iar toate astea in conditiile in care are deja 30 de ani de la data lansarii.
Al doilea impediment ar fi modul in care justitia se efectueaza prin mana tinerei Manon, (Emmanuelle Béart). E prea totalitara si prea transanta aceata incercare de restabilire a echitatii si a dreptatii. E meritata, nimic de zis, dar parca se schimba un pic prea fortat taberele. Acum Manon este in unele scene, odioasa, iar cei doi avari par ca sunt mai umani decat aceasta copila neprihanita de doar 18 ani. Feelingul asta se sesizeaza foarte rapid si da o senzatie foarte ciudata in economia acestei povesti-razbunare cum e aceasta a doua parte.
In primul film m-a frapat naivitatea si increderea prosteasca in semeni a lui Jean, aici in schimb, e dezarmanta duritatea si cat de haina putea sa fie aceasta frumusete de fata care e Manon. Se potrivesc acestea doua, caracterul si aspectul, ca nuca-n perete.
Inca un neajuns, ar fi lipsa unui protagonist bine-definit. Manon e clar ca nu e un personaj principal, drama ei fiind net diminuata in comparatie cu complexitatea trairilor celorlalti doi acompanianti. La fel as putea sa spun si de Ugolin, (Daniel Auteuil), care nici macar nu ridica pretentii de protagonist. Mai ramane Papet, (Yves Montand), dar nici el nu lasa impresia unui protagonist in adevaratul inteles. E mai mult un fel de narator-interpret decat un erou al acestei povesti. Confuzia si lipsa de coordonator al filmului par ca au facut sa ii creasca valoarea primei parti. Acolo macar simpaticul si mult prea bunul cocosat, (Gérard Depardieu), si-a asumat cu vitejie statutul de punct central al intamplarilor, pe cand aici, totul pare ca se intampla cu ajutorul unei forte exterioare, oarecum divine daca e sa fortam definitiile si sa credem ca divinitatea dorea moartea pacatosilor.
Concluzionand, pot spune ca filmul e ok daca nu avem prea mari asteptari. E politically correct tot ce se intampla acolo, dar nu impresioneaza decat la nivel de pedeapsa, de razbunare.
Tot filmul suna in cheia in care e si discursul final rostit de Papet. El se declara deloc rusinat de fapte si nici nu se considera macar vinovat de cele intamplate. Ba chiar crede ca Jean se va bucura ca il vede acolo unde se va duce curand si el si ii va lua cu siguranta si apararea, ca doar e un Soubeyran. Deci, gandeste la fel ca el. Nota 7,06. Aveam asteptari mult prea mari ca sa ma poata multumi doar ceea ce am vazut.
Mi-a placut enorm filmul,chiar daca eroina Manon nu s-a lipit de sufletul meu nici macar o secunda...
Marturisesc ca am avut un nod in gat privind personajul Papeto interpretat magnific de catre Yves Montand,privindu-si unicul mostenitor...cine vede finalul o sa stie ce vreau sa zic...
Yves Montand mi l-a evocat pe Victor Rebengiuc in rolul Moromete...
Recomand aceste doua filme iubitorilor de ecranizari dupa romane reusite!!!
In schimb finalul este deosebit.
DPMDV un film de nota 8. Merita vazut ( obligatoriu pentru cine a vazut prima parte ).