Părerea criticului
"Mănuşi roşii" - Un echilibru necesar
Între liniaritate şi forţă
După "Cocoşul decapitat", Radu Gabrea revine asupra prozei lui Eginald Schlattner, pentru a urmări destinul sinuos al saşilor transilvăneni în finalul "obsedantului deceniu" al şaselea din secolul trecut - perioada când teroarea politică şi genocidul din lagărele de concentrare ale gulagului de inspiraţie stalinistă atinseseră apogeul, mai ales în urma Revoluţiei Ungare din 1956. Se realizează, astfel, un echilibru necesar, după ocolul pe la răsărit din "Călătoria lui Gruber", viziune unilaterală asupra pogromului de la Iaşi destul de atacabilă, în lipsa unui context istoric cuprinzător (cu referire, mai ales, la evenimentele din anii 1940-41 în Basarabia, Bucovina şi Moldova). Povestea cvasibiografică a lui Felix Goldschmidt ne readuce nu numai spre vest, ci şi în decorul unor excese totalitare incomparabil mai mari, întipărite în istorie inclusiv prin exacerbarea turnătoriei, a trădării de aproape (şi chiar de sine), a unei mult mai meticuloase şi perverse anihilări a demnităţii decât în urmă cu cincisprezece-douăzeci şi cinci de ani - infamul "experiment Piteşti" îşi păstrează o tristă notorietate, iar dacă lărgim perspectiva, nu putem evita celebra trădare reciprocă a protagoniştilor din "1984" de George Orwell. Cam aici se situează tema "Mănuşilor roşii" - în mlaştina viciată a strategiei delaţiunii, cu efectele sale alienante asupra conştiinţei.
În primul rând, filmul aminteşte inevitabil de "Trahir", atât prin dezvoltarea subiectului cât şi prin paginarea cinematografică a acestuia - fără a uita, desigur, de transferul temporal: filmul lui Radu Mihăileanu aborda specificul regimului ceauşist. Pentru a rămâne totuşi într-un context auctorial unitar, se remarcă faptul că e mult mai puternic şi unitar decât "Cocoşul decapitat", dar nu la fel de expresiv în planul plasticii; în schimb, faţă de "Călătoria lui Gruber", unde scenariul lui Răzvan Rădulescu creştea echilibrat şi bine articulat până la inexplicabila şovăială din actul final, aici povestea îşi menţine permanent o temperatură dramatică ridicată, păcătuind în schimb prin neclaritate şi liniaritate. Cei patru scenarişti (Radu Gabrea, Bogdan Husanu, Wolfgang J. Ruf şi Gabriel Sîrbu) s-au înhămat la sarcina deloc uşoară de a organiza filmic substanţa epică a unui roman dens şi complex, stratificat pe planuri temporale multiple - iar procedeul izbuteşte în sens vizual (alternanţele între prezent şi trecut captează şi conotează), dar derutează pe linia narativă: setup-ul e expediat şi, ca atare, întreaga împletitură de subploturi rămâne destul de confuză. Ceea ce se poate urmări clar şi coerent e evoluţia personală a protagonistului, parcurgând arcul de la nedumerirea inocentă până la trădare - dar aici survin alte elemente discutabile. În primul rând, o asemenea poveste stă în mod definitoriu sub semnul alegerii, având în mod clar o componentă faustică: a semna sau a nu semna pactul cu Satana? Se ştie că dilemele, atât datorită caracterului lor potenţator, cât mai ales prin momentul rezolvării (pozitive sau negative), sunt unele dintre cele mai puternice propulsoare ale dramatismului filmic. Or, parcursul lui Felix e urmărit fluent şi gradual, fără nici o secvenţă-cheie sub aspect decizional - evident, locul ideal pentru această articulaţie centrală a poveştii ar fi fost mid-point-ul (nu degeaba i se mai spune şi "point of no return"). La fel de lin curge şi tranziţia spre punctul culminant: avem o secvenţă de confruntare directă (din perspectiva tehnicilor de interogatoriu), apoi, nu peste mult, momentul de vârf al procesului în care protagonistul îşi înfundă apropiaţii (inclusiv unele personaje care apar acum pentru prima şi ultima oară). Din păcate, contribuie în acest sens şi interpretul rolului principal, tânărul Alexandru Mihăescu, aflat la debut în lung-metraj (după un rolişor în serialul TV "La urgenţă" şi încă unul, în scurt-metrajul experimental "Oblique", de Knut Asdam). Alex Mihăescu nu e un actor slab, dar se vădeşte complet nepregătit pentru un rol de o asemenea anvergură şi profunzime: jocul său, remarcabil de dezinvolt ce-i drept, se menţine totuşi în planul superficial al oscilaţiilor între zâmbete politicoase şi chinuri tratate încheia minimei rezistenţe - astfel încât, din victimă torsionată a unei dezumanizări crâncene, Felix al său lasă doar impresia unui colaboraţionist oarecare. Îl dezavantajează în acest sens şi tandemul cu Andi Vasluianu (incomparabil mai colorat şi subtil în partitura nu tot atât de dezvoltată a tovarăşului de celulă Vlad Urseanu) şi, mai ales, momentul median, când li se alătură şi Marcel Iureş (un dr. Ghiosdan care-i pune pe deplin în drepturi talentul, mult mai bogat şi consistent decât o făcuse Gruber - rămân de neuitat strigătele sale sfidătoare la adresa gardienilor, din postura omului care-şi aşteaptă moartea, nemaiavând aşadar nici un motiv de teamă, şi mai ales hohotele de râs ale plecării spre execuţie). Mai ies în evidenţă Mircea Rusu, într-un locotenent-colonel Alexandrescu plin de cruzimi blând-condescendente, Dan Aştilean, modelându-şi cu noi nuanţe robusteţea interpretativă pe care i-o cunoaştem, Ion Grosu, reuşind ca din câteva accente atent ponderate să dizolve posibila stereotipie a anchetatorului caricatural, înzestrându-l cu substanţă şi culoare, şi mai ales Udo Schenk, polivalent, alunecos şi vulnerabil în rolul maiorului Blau - securistul intelectual care va sfârşi la rândul lui în faţa anchetatorilor. Victoria Cociaş nu prea are prilejul de a-şi reafirma măsura talentului, aşa că rămâne doar la statutul unei abile schiţe de personaj, iar Alexandra Pirici compune o Elke corectă şi atât.
Se remarcă frumuseţea cu totul aparte a muzicii lui Thomas Osterhoff - atâta vreme cât e folosită adecvat, şi anume pentru a intensifica starea emoţională a secvenţelor romantice din amintire, în contrast cu oroarea vieţii de detenţie (şi mai bine ar fi fost dacă era mai discretă, sau chiar absentă, în acele momente din prima parte a filmului unde, contextul narativ fiind încă neconsolidat, efectul devine cam pleonastic - fenomen semnalat şi în "Der geköpfte Hahn", acum trei ani). De asemenea, nu e de mirare că Radu Gabrea, cu deosebitul său simţ pictural, colaborează excelent cu Ion Marinescu, un incontestabil maestru al aparatului de filmat - fotografia pendulează între realismul crud, aproape naturalist (dar nu tocmai) al universului carceral, şi compoziţiile poetice din amintire, în armonii de lumini, umbre şi culori dozate sensibil. La masa de montaj, Melania Oproiu îşi face datoria impecabil ca de obicei - şi m-aş aştepta să regrete că nu i s-a oferit ocazia unor racorduri mai creative între secvenţele din trecut şi cele din prezent, care ar fi avut atât un efect de dinamizare a filmului, cât şi de relevare semnificativă a sensurilor de conţinut. De altfel, nu încape nici o îndoială că, dincolo de rotunjirea atitudinilor politice şi istorice, "Mănuşi roşii" constituie şi o confirmare a faptului că, dintre reprezentanţii generaţiei vârstnice a regiei române de film, Radu Gabrea e singurul care-şi mai păstrează o anume prospeţime - şi, în genere, care mai are un cuvânt de spus pe ecran, precum şi un stil valid de a-şi spune acel cuvânt.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
10 Mai, 2011, 18:45-20:24
Bucureşti, România
Între liniaritate şi forţă
După "Cocoşul decapitat", Radu Gabrea revine asupra prozei lui Eginald Schlattner, pentru a urmări destinul sinuos al saşilor transilvăneni în finalul "obsedantului deceniu" al şaselea din secolul trecut - perioada când teroarea politică şi genocidul din lagărele de concentrare ale gulagului de inspiraţie stalinistă atinseseră apogeul, mai ales în urma Revoluţiei Ungare din 1956. Se realizează, astfel, un echilibru necesar, după ocolul pe la răsărit din "Călătoria lui Gruber", viziune unilaterală asupra pogromului de la Iaşi destul de atacabilă, în lipsa unui context istoric cuprinzător (cu referire, mai ales, la evenimentele din anii 1940-41 în Basarabia, Bucovina şi Moldova). Povestea cvasibiografică a lui Felix Goldschmidt ne readuce nu numai spre vest, ci şi în decorul unor excese totalitare incomparabil mai mari, întipărite în istorie inclusiv prin exacerbarea turnătoriei, a trădării de aproape (şi chiar de sine), a unei mult mai meticuloase şi perverse anihilări a demnităţii decât în urmă cu cincisprezece-douăzeci şi cinci de ani - infamul "experiment Piteşti" îşi păstrează o tristă notorietate, iar dacă lărgim perspectiva, nu putem evita celebra trădare reciprocă a protagoniştilor din "1984" de George Orwell. Cam aici se situează tema "Mănuşilor roşii" - în mlaştina viciată a strategiei delaţiunii, cu efectele sale alienante asupra conştiinţei.
În primul rând, filmul aminteşte inevitabil de "Trahir", atât prin dezvoltarea subiectului cât şi prin paginarea cinematografică a acestuia - fără a uita, desigur, de transferul temporal: filmul lui Radu Mihăileanu aborda specificul regimului ceauşist. Pentru a rămâne totuşi într-un context auctorial unitar, se remarcă faptul că e mult mai puternic şi unitar decât "Cocoşul decapitat", dar nu la fel de expresiv în planul plasticii; în schimb, faţă de "Călătoria lui Gruber", unde scenariul lui Răzvan Rădulescu creştea echilibrat şi bine articulat până la inexplicabila şovăială din actul final, aici povestea îşi menţine permanent o temperatură dramatică ridicată, păcătuind în schimb prin neclaritate şi liniaritate. Cei patru scenarişti (Radu Gabrea, Bogdan Husanu, Wolfgang J. Ruf şi Gabriel Sîrbu) s-au înhămat la sarcina deloc uşoară de a organiza filmic substanţa epică a unui roman dens şi complex, stratificat pe planuri temporale multiple - iar procedeul izbuteşte în sens vizual (alternanţele între prezent şi trecut captează şi conotează), dar derutează pe linia narativă: setup-ul e expediat şi, ca atare, întreaga împletitură de subploturi rămâne destul de confuză. Ceea ce se poate urmări clar şi coerent e evoluţia personală a protagonistului, parcurgând arcul de la nedumerirea inocentă până la trădare - dar aici survin alte elemente discutabile. În primul rând, o asemenea poveste stă în mod definitoriu sub semnul alegerii, având în mod clar o componentă faustică: a semna sau a nu semna pactul cu Satana? Se ştie că dilemele, atât datorită caracterului lor potenţator, cât mai ales prin momentul rezolvării (pozitive sau negative), sunt unele dintre cele mai puternice propulsoare ale dramatismului filmic. Or, parcursul lui Felix e urmărit fluent şi gradual, fără nici o secvenţă-cheie sub aspect decizional - evident, locul ideal pentru această articulaţie centrală a poveştii ar fi fost mid-point-ul (nu degeaba i se mai spune şi "point of no return"). La fel de lin curge şi tranziţia spre punctul culminant: avem o secvenţă de confruntare directă (din perspectiva tehnicilor de interogatoriu), apoi, nu peste mult, momentul de vârf al procesului în care protagonistul îşi înfundă apropiaţii (inclusiv unele personaje care apar acum pentru prima şi ultima oară). Din păcate, contribuie în acest sens şi interpretul rolului principal, tânărul Alexandru Mihăescu, aflat la debut în lung-metraj (după un rolişor în serialul TV "La urgenţă" şi încă unul, în scurt-metrajul experimental "Oblique", de Knut Asdam). Alex Mihăescu nu e un actor slab, dar se vădeşte complet nepregătit pentru un rol de o asemenea anvergură şi profunzime: jocul său, remarcabil de dezinvolt ce-i drept, se menţine totuşi în planul superficial al oscilaţiilor între zâmbete politicoase şi chinuri tratate încheia minimei rezistenţe - astfel încât, din victimă torsionată a unei dezumanizări crâncene, Felix al său lasă doar impresia unui colaboraţionist oarecare. Îl dezavantajează în acest sens şi tandemul cu Andi Vasluianu (incomparabil mai colorat şi subtil în partitura nu tot atât de dezvoltată a tovarăşului de celulă Vlad Urseanu) şi, mai ales, momentul median, când li se alătură şi Marcel Iureş (un dr. Ghiosdan care-i pune pe deplin în drepturi talentul, mult mai bogat şi consistent decât o făcuse Gruber - rămân de neuitat strigătele sale sfidătoare la adresa gardienilor, din postura omului care-şi aşteaptă moartea, nemaiavând aşadar nici un motiv de teamă, şi mai ales hohotele de râs ale plecării spre execuţie). Mai ies în evidenţă Mircea Rusu, într-un locotenent-colonel Alexandrescu plin de cruzimi blând-condescendente, Dan Aştilean, modelându-şi cu noi nuanţe robusteţea interpretativă pe care i-o cunoaştem, Ion Grosu, reuşind ca din câteva accente atent ponderate să dizolve posibila stereotipie a anchetatorului caricatural, înzestrându-l cu substanţă şi culoare, şi mai ales Udo Schenk, polivalent, alunecos şi vulnerabil în rolul maiorului Blau - securistul intelectual care va sfârşi la rândul lui în faţa anchetatorilor. Victoria Cociaş nu prea are prilejul de a-şi reafirma măsura talentului, aşa că rămâne doar la statutul unei abile schiţe de personaj, iar Alexandra Pirici compune o Elke corectă şi atât.
Se remarcă frumuseţea cu totul aparte a muzicii lui Thomas Osterhoff - atâta vreme cât e folosită adecvat, şi anume pentru a intensifica starea emoţională a secvenţelor romantice din amintire, în contrast cu oroarea vieţii de detenţie (şi mai bine ar fi fost dacă era mai discretă, sau chiar absentă, în acele momente din prima parte a filmului unde, contextul narativ fiind încă neconsolidat, efectul devine cam pleonastic - fenomen semnalat şi în "Der geköpfte Hahn", acum trei ani). De asemenea, nu e de mirare că Radu Gabrea, cu deosebitul său simţ pictural, colaborează excelent cu Ion Marinescu, un incontestabil maestru al aparatului de filmat - fotografia pendulează între realismul crud, aproape naturalist (dar nu tocmai) al universului carceral, şi compoziţiile poetice din amintire, în armonii de lumini, umbre şi culori dozate sensibil. La masa de montaj, Melania Oproiu îşi face datoria impecabil ca de obicei - şi m-aş aştepta să regrete că nu i s-a oferit ocazia unor racorduri mai creative între secvenţele din trecut şi cele din prezent, care ar fi avut atât un efect de dinamizare a filmului, cât şi de relevare semnificativă a sensurilor de conţinut. De altfel, nu încape nici o îndoială că, dincolo de rotunjirea atitudinilor politice şi istorice, "Mănuşi roşii" constituie şi o confirmare a faptului că, dintre reprezentanţii generaţiei vârstnice a regiei române de film, Radu Gabrea e singurul care-şi mai păstrează o anume prospeţime - şi, în genere, care mai are un cuvânt de spus pe ecran, precum şi un stil valid de a-şi spune acel cuvânt.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
10 Mai, 2011, 18:45-20:24
Bucureşti, România
