Un film despre romancele care au ales sa munceasca in Italia ca badante.
Deceoare
pe 06 Mai 2020 20:57
Film documentar despre viața padante romene în anul 2006.
bizonul
pe 21 Septembrie 2016 07:35
Cand se vorbea in romana, aproape ca trebuia sa dai volumul la maxim, nu se intelegea mai nimic. Filmul te tine "treaz" dar la un moment , nu se mai intelege ce se vrea, nu are sens si parca ar mai avea o serie. Filmul pare ca nu-i terminat.
Vegetarian
pe 21 Aprilie 2016 00:31
Italianul din Florenta Federico Bondi la 34 de ani este regizorul unui film italienesc cu o menajera sau padanta din Romania , prietena ei , o batrana italianca acra , intrun bloc cu pensionari invidiosi pe menajera care ar obtine mai multi bani decat pensiile lor , nedeclarand la fisc ..
pst35
pe 21 Iunie 2012 22:50
Pe mine m-a "atins" un pic acest film, prezinta realitatea romancelot plecate afara la munca...ar putea sa se faca unul si pt ce se intampla prin Spania...
Pare un film facut (filmat) de romani...cine este "pe subiect" il va aprecia.
petru_cot
pe 11 Martie 2012 19:37
am avut ocazia sa-l vad in Italia intr-un cinema mic ....Reactia italienilor a fost : "nu-mi imaginam ca Romania ar fi asa in 2009"...
un subiect mult deviat insistind mai mult pe saracia din Romania pentru a crea contrastul cu Florenza...si probabil a atrage audienta..succesul..pana si bataia de la Revelion dintre barbatii romani nu a evitat a o transpune..ce sa spun..numai negativitate , saracie, barbatii romani necivilizati..si in concluzie un subiect deviat.
Dupa cum spunea si Margott mai sus: "Povestea mi se parea interesanta, dar pe parcurs ia o intorsatura ciudata, nu prea se mai intelege mare lucru.."
Imi pare rau de Maia Morgenstern ca a jucat intr-o pelicula asa penala..imi pare f. f rau..
am ramas socat si a doua zi m-am gandit tot la acelasi film si la faptul ca regizorul putea sa fie mai echidistant si sa transpuna si MACAR o imagine pozitiva la adresa romanilor si a Romaniei.....Doar gunoaie ,caini vagabonzi, tigani cu caruta care cara fier vechi,bataie intre romani,si saracie cat cuprinde ..nimic frumos cu toate ca Romania este si f.f FRUMOASA..
Imi pare rau ca am vazut acest film..
margott
pe 06 Februarie 2012 16:31
As defini filmul asta printr-un singur cuvant : amatorism. Povestea mi se parea interesanta, dar pe parcurs ia o intorsatura ciudata, nu prea se mai intelege mare lucru. Despre Vlad Ivanov ar fi mai corect sa spunem ca a facut figuratie, nu ca a interpretat un rol, iar Dorotheea Petre are aceeasi inexpresivitate pe care i-am remarcat-o si in "Ryna". Daca ar fi lucrat mai mult finalul, erau sanse sa iasa un film care sa merite vizionarea.
gabytza16xtm
pe 06 August 2011 01:42
un link cu downloadul...am vazut trailereul si pare interesant
wader2000
pe 18 Aprilie 2011 16:07
Un film care redă foarte bine viaţa românului plecat, foarte mult prin ochii italienilor, dar realist din punctul de vedere românesc. Nicio legătură cu sf-ul dramatic al lui Tornatore, La Sconosciuta
pe 20 Septembrie 2010 02:48
[...] data asta am văzut Mar Nero, un film în regia lui Federico Bondi, cu Ilaria Occhini şi Dorotheea Petre în rolurile [...]
Pitbull
pe 15 Septembrie 2010 01:11
"Mar Nero" - Un debut bine intenţionat...
...dar împlinit doar parţial
Nu întâmplător, la conferinţa de presă a filmului "Marea Neagră" s-a insistat mai mult asupra aspectelor de ordin politico-social ale acestei coproducţii nu tocmai recente (premiera românească a aşteptat doi ani, producătoarea Ada Solomon dorind s-o facă numai când dispunea de toate resursele de timp, energie şi bani necesare unei lansări adecvate). Filmul de debut în zona de ficţiune al tânărului documentarist italian Federico Bondi porneşte de la o întâmplare adevărată (empatia şi solidaritatea dintre bunica lui şi tânăra ei îngrijitoare româncă), de sens totalmente opus valului de prejudecăţi antiromâneşti din Italia şi alte ţări vest-europene. Am vorbit pe larg despre aceste lucruri în articolul dedicat în principal vizionării cu presa, astfel încât acum mă pot ocupa şi de laturile profesionale şi artistice ale filmului - pe care criticii şi gazetarii, cu tact, au evitat să le abordeze prea insistent. Ca să fim cinstiţi, scuza tinereţii şi a lipsei de experienţă funcţionează în acest caz, de vreme ce majoritatea neîmplinirilor filmului fac parte din categoria notoriilor "stângăcii inerente debutului" - şi se remarcă încă de la conceptul originar.
Puternic impresionat de relaţia pozitivă atât de specială dintre bătrâna italiancă severă şi devotata ei angajată la domiciliu, Federico Bondi a ţinut s-o reprezinte cu cea mai mare fidelitate, concepând o poveste doldora de detalii biografice şi situaţionale autentice. Pe bună dreptate, colaboratorii săi Cosimo Calamini şi Ugo Chiti, dându-şi seama că, astfel, scenariul era pândit de un dublu risc - acela al unei prea accentuate individualizări, şi cel al încărcării cu mărunţişuri greu inteligibile pentru cineva din afară - au periat în mare parte toată această sarcină redundantă, dar din păcate au omis (sau poate n-au ştiut cum s-o facă) necesara reorganizare a materialului conform paradigmelor profesionale. Deşi porneşte de la o premisă cum nu se poate mai ofertantă (dacă o italiancă bătrână, bolnavă şi severă e nevoită să-şi angajeze ca îngrijitoare personală tocmai o fată din detestata etnie română? dar dacă acea tânără îi va cuceri inima până la făurirea unei legături de suflet mai strânse decât şi-ar fi putut imagina oricine?), încă de la primii paşi filmul îşi asumă ingratul rol de material didactic despre cum nu se scrie un scenariu. Peripeţiile culese din realitate curg liniar, monoton şi previzibil, fără nici un fel de articulaţii solide, pe formula unui conflict lipsit de orice vlagă. Între cele două femei nu există tensiuni dramatice viguroase, doar simpla asprime irascibilă a bătrânei Gemma (accentuată de văduvie şi de boala chinuitoare), căreia Angela îi opune un stoicism şi o bunătate infailibile; singurele "mici imperfecţiuni" trecătoare din această perioadă incipientă ţin de necunoaşterea limbii, de nişte probleme digestive ale Angelei şi de teama unei sarcini (dezamorsată curând). Păcat că nici unul dintre cei trei autori ai poveştii n-a ştiut nimic despre necesitatea construirii unor noduri tensionale şi răsturnări axate pe principiul elementar al distanţei dintre expectativă şi realizare, care să dinamizeze scenariul şi, totodată, să genereze sensuri substanţiale - propun un singur exemplu, la limita minimei rezistenţe: Angela s-ar fi străduit din răsputeri dar, din cauza unor cusururi ale ei (reale, nu mimate de scenarişti), nu reuşea decât s-o întărâte pe bătrână şi mai mult; lucrurile par să se îndrepte spre o criză iremediabilă; exact în punctul crucial, acel defect al Angelei determină riscul un dezastru iminent, pe care, în disperare de cauză, ea îl rezolvă prompt, fără să stea pe gânduri, printr-un sacrificiu imens - care va fi tocmai începutul redresării în ochii Gemmei. Evident, aceasta e o soluţie didactică şi formulaică - dar reprezintă minimumul necesar; aşteptam de la autori să procedeze nu "aşa", ci mai bine decât "aşa" - dar nu nici măcar "aşa". În absenţa unor asemenea plot point-uri, scenariul nu numai că nu reuşeşte să transmită nici un fel de sensuri majore (deşi îşi propusese cu prisosinţă acest lucru), ci se şi înscrie rapid pe panta unei plictiseli inexorabile.
Ambasadorul Italiei la Bucureşti a lăudat "simplitatea" poveştii - şi, ca să fim drepţi, e scuzabil ca un profan al artei filmului să confunde uneori calitatea simplităţii cu defectul simplismului. De acest păcat se face vinovată şi regia lui Federico Bondi, în genere corectă, fără nici o sclipire sau vreun har deosebit, doar punctată pe alocuri de unele greşeli - în frunte cu schematismul celor două-trei secvenţe-şablon menite să dezvolte lumea imigranţilor români din peninsulă: clişeatice, nereprezentative, lipsite atât de imaginaţie, cât şi de funcţii dramatice (ba mai rău, vorbite sub nivelul de mult răposatei Cântarea României; bine bine, înţelegem că un regisor italian nu poate controla firescul rostirii într-o limbă străină, dar filmul era totuşi o coproducţie, iar pe generic figurează şi o anume Cristina Iliescu, ca asistent de regie; ce-a păzit?).
Ar mai fi de menţionat câteva zone cel puţin confuze sub aspect cronologic - dacă nu cumva tarate chiar de mari inadvertenţe şi pierderi de veridicitate, în frunte cu imensa gafă de a expedia inadmisibil de amatoriceşte tocmai momentul-cheie al filmului: decizia Gemmei de a o însoţi pe Angela în vizita acasă, la Sulina. Nu numai că acela ar fi trebuit să fie decisivul Mid-Point, sau "punctul fără întoarcere", care să propulseze porţiunea finală pe o linie tensională ascendentă, dar de acolo s-ar fi desprins cel mai puternic întregul evantai de semnificaţii ale filmului. Când colo, hodoronc-tronc, ne pomenim cu cele două femei la bordul vaporului, pe braţul Sulina, împingând în buimăceală neveridică tocmai actul trei, al necesarei "rezolvări". Şi, ca şi cum atâta n-ar fi fost de ajuns, pe ultima sută de metri se mai îngrămădeşte şi un mic incident năuc ce s-ar fi vrut probabil plot point 2-ul, din care mare lucru nu înţelegem, dar vedem imediat că s-a rezolvat cu bine (e vorba de acea figură de uite-popa-nu-e-popa asociată cu personajul Adrian).
Nu excelează nici directorul de imagine Gigi Martinucci, de la care se revendică vreo câteva bâlbe de sharff şi iluminare, iar muzica originală compusă de Enzo Casucci şi Guy Klucevsek, încercând pasă-mi-te nişte experimente şovăielnice prin mixajul lui Mirko Guerra, sună înnebunitor de dezagreabil. Restul compartimentelor, fără a se ilustra nici în bine, nici în rău, se cam pierd în peisajul amorf de ansamblu.
Noroc cu actorii (actriţele mai bine zis), care salvează tot ce se mai putea salva. Dacă Dorotheea Petre nu numai că-şi confirmă talentul cunoscut din anii trecuţi, dar dovedeşte şi o frumoasă maturizare artistică, în schimb Ilaria Occhini e pentru noi, românii, o adevărată revelaţie, în materie de stăpânire cu mână sigură a unei întregi game expresive, de la cele mai detestabile scorpiisme până la unele vibraţii de o nebănuită căldură şi sensibilitate. Vlad Ivanov, în Adrian, e categoric subfolosit - chiar dacă actorul, cu marea sa modestie, a afirmat că anume şi-a atenuat la minimum prestaţia, pentru a nu lua faţa celor două partenere - iar Maia Morgenstern, deşi puţin mai prezentă, nu se justifică nici ea ca opţiune de casting pentru Mădălina. Theodor Danetti, însă, ca de obicei, pune nişte accente de umor caricatural fin perfect dozate pe schiţa de portret a bătrânului Nicolae. În rest, ceva actori italieni corecţi, în frunte cu regretatul Corso Salani, decedat anul trecut.
Din răspunsurile evazive pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, de la conferinţa de presă, am dedus că rolul părţii române a fost minim, astfel că cei ce au şansele cele mai mari de a învăţa din toate aceste greşeli proprii rămân colegii noştri italieni. Chiar le-o doresc din suflet, fiindcă Bondi pare totuşi să promită, cu condiţia de a şti să primească eficient criticile - şi, în orice caz, merită recunoştinţa noastră fie şi numai pentru că, prin acest film, se erijează în rolul de avocat pro-român în reţelele cinematografice apusene. Tot e ceva...
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
14-15 septembrie, 2010
Bucureşti, România
Maryana25
pe 04 Septembrie 2010 14:17
pare intersent filmu'??? ast sa apara,dak e frumos si pun nota////////
Pare un film facut (filmat) de romani...cine este "pe subiect" il va aprecia.
un subiect mult deviat insistind mai mult pe saracia din Romania pentru a crea contrastul cu Florenza...si probabil a atrage audienta..succesul..pana si bataia de la Revelion dintre barbatii romani nu a evitat a o transpune..ce sa spun..numai negativitate , saracie, barbatii romani necivilizati..si in concluzie un subiect deviat.
Dupa cum spunea si Margott mai sus: "Povestea mi se parea interesanta, dar pe parcurs ia o intorsatura ciudata, nu prea se mai intelege mare lucru.."
Imi pare rau de Maia Morgenstern ca a jucat intr-o pelicula asa penala..imi pare f. f rau..
am ramas socat si a doua zi m-am gandit tot la acelasi film si la faptul ca regizorul putea sa fie mai echidistant si sa transpuna si MACAR o imagine pozitiva la adresa romanilor si a Romaniei.....Doar gunoaie ,caini vagabonzi, tigani cu caruta care cara fier vechi,bataie intre romani,si saracie cat cuprinde ..nimic frumos cu toate ca Romania este si f.f FRUMOASA..
Imi pare rau ca am vazut acest film..
...dar împlinit doar parţial
Nu întâmplător, la conferinţa de presă a filmului "Marea Neagră" s-a insistat mai mult asupra aspectelor de ordin politico-social ale acestei coproducţii nu tocmai recente (premiera românească a aşteptat doi ani, producătoarea Ada Solomon dorind s-o facă numai când dispunea de toate resursele de timp, energie şi bani necesare unei lansări adecvate). Filmul de debut în zona de ficţiune al tânărului documentarist italian Federico Bondi porneşte de la o întâmplare adevărată (empatia şi solidaritatea dintre bunica lui şi tânăra ei îngrijitoare româncă), de sens totalmente opus valului de prejudecăţi antiromâneşti din Italia şi alte ţări vest-europene. Am vorbit pe larg despre aceste lucruri în articolul dedicat în principal vizionării cu presa, astfel încât acum mă pot ocupa şi de laturile profesionale şi artistice ale filmului - pe care criticii şi gazetarii, cu tact, au evitat să le abordeze prea insistent. Ca să fim cinstiţi, scuza tinereţii şi a lipsei de experienţă funcţionează în acest caz, de vreme ce majoritatea neîmplinirilor filmului fac parte din categoria notoriilor "stângăcii inerente debutului" - şi se remarcă încă de la conceptul originar.
Puternic impresionat de relaţia pozitivă atât de specială dintre bătrâna italiancă severă şi devotata ei angajată la domiciliu, Federico Bondi a ţinut s-o reprezinte cu cea mai mare fidelitate, concepând o poveste doldora de detalii biografice şi situaţionale autentice. Pe bună dreptate, colaboratorii săi Cosimo Calamini şi Ugo Chiti, dându-şi seama că, astfel, scenariul era pândit de un dublu risc - acela al unei prea accentuate individualizări, şi cel al încărcării cu mărunţişuri greu inteligibile pentru cineva din afară - au periat în mare parte toată această sarcină redundantă, dar din păcate au omis (sau poate n-au ştiut cum s-o facă) necesara reorganizare a materialului conform paradigmelor profesionale. Deşi porneşte de la o premisă cum nu se poate mai ofertantă (dacă o italiancă bătrână, bolnavă şi severă e nevoită să-şi angajeze ca îngrijitoare personală tocmai o fată din detestata etnie română? dar dacă acea tânără îi va cuceri inima până la făurirea unei legături de suflet mai strânse decât şi-ar fi putut imagina oricine?), încă de la primii paşi filmul îşi asumă ingratul rol de material didactic despre cum nu se scrie un scenariu. Peripeţiile culese din realitate curg liniar, monoton şi previzibil, fără nici un fel de articulaţii solide, pe formula unui conflict lipsit de orice vlagă. Între cele două femei nu există tensiuni dramatice viguroase, doar simpla asprime irascibilă a bătrânei Gemma (accentuată de văduvie şi de boala chinuitoare), căreia Angela îi opune un stoicism şi o bunătate infailibile; singurele "mici imperfecţiuni" trecătoare din această perioadă incipientă ţin de necunoaşterea limbii, de nişte probleme digestive ale Angelei şi de teama unei sarcini (dezamorsată curând). Păcat că nici unul dintre cei trei autori ai poveştii n-a ştiut nimic despre necesitatea construirii unor noduri tensionale şi răsturnări axate pe principiul elementar al distanţei dintre expectativă şi realizare, care să dinamizeze scenariul şi, totodată, să genereze sensuri substanţiale - propun un singur exemplu, la limita minimei rezistenţe: Angela s-ar fi străduit din răsputeri dar, din cauza unor cusururi ale ei (reale, nu mimate de scenarişti), nu reuşea decât s-o întărâte pe bătrână şi mai mult; lucrurile par să se îndrepte spre o criză iremediabilă; exact în punctul crucial, acel defect al Angelei determină riscul un dezastru iminent, pe care, în disperare de cauză, ea îl rezolvă prompt, fără să stea pe gânduri, printr-un sacrificiu imens - care va fi tocmai începutul redresării în ochii Gemmei. Evident, aceasta e o soluţie didactică şi formulaică - dar reprezintă minimumul necesar; aşteptam de la autori să procedeze nu "aşa", ci mai bine decât "aşa" - dar nu nici măcar "aşa". În absenţa unor asemenea plot point-uri, scenariul nu numai că nu reuşeşte să transmită nici un fel de sensuri majore (deşi îşi propusese cu prisosinţă acest lucru), ci se şi înscrie rapid pe panta unei plictiseli inexorabile.
Ambasadorul Italiei la Bucureşti a lăudat "simplitatea" poveştii - şi, ca să fim drepţi, e scuzabil ca un profan al artei filmului să confunde uneori calitatea simplităţii cu defectul simplismului. De acest păcat se face vinovată şi regia lui Federico Bondi, în genere corectă, fără nici o sclipire sau vreun har deosebit, doar punctată pe alocuri de unele greşeli - în frunte cu schematismul celor două-trei secvenţe-şablon menite să dezvolte lumea imigranţilor români din peninsulă: clişeatice, nereprezentative, lipsite atât de imaginaţie, cât şi de funcţii dramatice (ba mai rău, vorbite sub nivelul de mult răposatei Cântarea României; bine bine, înţelegem că un regisor italian nu poate controla firescul rostirii într-o limbă străină, dar filmul era totuşi o coproducţie, iar pe generic figurează şi o anume Cristina Iliescu, ca asistent de regie; ce-a păzit?).
Ar mai fi de menţionat câteva zone cel puţin confuze sub aspect cronologic - dacă nu cumva tarate chiar de mari inadvertenţe şi pierderi de veridicitate, în frunte cu imensa gafă de a expedia inadmisibil de amatoriceşte tocmai momentul-cheie al filmului: decizia Gemmei de a o însoţi pe Angela în vizita acasă, la Sulina. Nu numai că acela ar fi trebuit să fie decisivul Mid-Point, sau "punctul fără întoarcere", care să propulseze porţiunea finală pe o linie tensională ascendentă, dar de acolo s-ar fi desprins cel mai puternic întregul evantai de semnificaţii ale filmului. Când colo, hodoronc-tronc, ne pomenim cu cele două femei la bordul vaporului, pe braţul Sulina, împingând în buimăceală neveridică tocmai actul trei, al necesarei "rezolvări". Şi, ca şi cum atâta n-ar fi fost de ajuns, pe ultima sută de metri se mai îngrămădeşte şi un mic incident năuc ce s-ar fi vrut probabil plot point 2-ul, din care mare lucru nu înţelegem, dar vedem imediat că s-a rezolvat cu bine (e vorba de acea figură de uite-popa-nu-e-popa asociată cu personajul Adrian).
Nu excelează nici directorul de imagine Gigi Martinucci, de la care se revendică vreo câteva bâlbe de sharff şi iluminare, iar muzica originală compusă de Enzo Casucci şi Guy Klucevsek, încercând pasă-mi-te nişte experimente şovăielnice prin mixajul lui Mirko Guerra, sună înnebunitor de dezagreabil. Restul compartimentelor, fără a se ilustra nici în bine, nici în rău, se cam pierd în peisajul amorf de ansamblu.
Noroc cu actorii (actriţele mai bine zis), care salvează tot ce se mai putea salva. Dacă Dorotheea Petre nu numai că-şi confirmă talentul cunoscut din anii trecuţi, dar dovedeşte şi o frumoasă maturizare artistică, în schimb Ilaria Occhini e pentru noi, românii, o adevărată revelaţie, în materie de stăpânire cu mână sigură a unei întregi game expresive, de la cele mai detestabile scorpiisme până la unele vibraţii de o nebănuită căldură şi sensibilitate. Vlad Ivanov, în Adrian, e categoric subfolosit - chiar dacă actorul, cu marea sa modestie, a afirmat că anume şi-a atenuat la minimum prestaţia, pentru a nu lua faţa celor două partenere - iar Maia Morgenstern, deşi puţin mai prezentă, nu se justifică nici ea ca opţiune de casting pentru Mădălina. Theodor Danetti, însă, ca de obicei, pune nişte accente de umor caricatural fin perfect dozate pe schiţa de portret a bătrânului Nicolae. În rest, ceva actori italieni corecţi, în frunte cu regretatul Corso Salani, decedat anul trecut.
Din răspunsurile evazive pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, de la conferinţa de presă, am dedus că rolul părţii române a fost minim, astfel că cei ce au şansele cele mai mari de a învăţa din toate aceste greşeli proprii rămân colegii noştri italieni. Chiar le-o doresc din suflet, fiindcă Bondi pare totuşi să promită, cu condiţia de a şti să primească eficient criticile - şi, în orice caz, merită recunoştinţa noastră fie şi numai pentru că, prin acest film, se erijează în rolul de avocat pro-român în reţelele cinematografice apusene. Tot e ceva...
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
14-15 septembrie, 2010
Bucureşti, România