Părerea criticului
Privit cu detasare, ca sa nu spun cu umor, zeul Maradona, cel putin asa cum il vedem in filmul pe care Emir Kusturica i l-a inchinat, este un Don Quijote al fotbalului, un saltimbanc al vietii, cum recunoaste chiar el, un om care s-a ucis pe sine, drogandu-se, care ar fi putut fi altul daca nu devenea dependent de cocaina, dar care a supravietuit datorita lui Dumnezeu, care a spus inca nu e momentul, trebuie sa traiesti, mai e nevoie de tine pe acest pamant. Normal, Kusturica n-a facut un personaj din Maradona, nici nu putea face, fiindca era facut gata, a fost chiar un miracol cand zeul a acceptat sa filmeze pentru el. Ceea ce a facut Kusturica a fost sa impaneze personajul cu tot felul de citate, de la Baudelaire pana la Borges, sa mai adauge efecte de desen animat cand era vorba de sarjele pamfletare ale personajului sau la adresa lui Bush, Margaret Thatcher sau Tony Blair, opunandu-le la tot pasul pe prietenul sau, Fidel Castro.
Evident, totul e exagerat, pe masura mitului maradonez. Filmarile au avut loc chiar in cartierul din Buenos Aires unde s-a nascut Maradona, dar si in Belgrad, Italia, Barcelona, Cuba si multe alte locatii. Filmul are sapte capitole, care corespund celor sapte pacate capitale, desi Maradona a avut mult mai multe. Fiecare fraza a lui e un pacat, limbajul lui fiind o permanenta invectiva, un paradoxal joc de cuvinte, in care umorul se imbina cu meditatii ivite dintr-o colosala experienta de viata. Deja se poate vorbi de un stil à la Maradona, cu fraze care l-au facut tot atat de cunoscut ca si golurile lui, cum ar fi cel dat cu mana... lui Dumnezeu!
Protagonisti sunt doua personaje, fotbalistul si regizorul. Maradona i-a marturisit lui Kusturica ca a inceput sa consume droguri inca de cand se afla la Barcelona, dar a fost „descoperit” mai tarziu, in Italia. Kusturica mai dezvaluie in documentar ca Maradona nu s-a dus la o intalnire cu Papa Ioan Paul al II-lea, fiindca in acea zi a consumat o mare doza de narcotice. Maradona descrie starea pe care o avea cand se afla sub droguri, care nu-l eliberau, nu-l faceau fericit, cum se spune, ci il inchistau, il plasau cu toata fiinta intr-o stare de coma. Devenise un monstru. Kusturica il urmareste de aproape ca sa ne arate cat e de excentric, in gesturi, goluri si declaratii. Ca si golurile sale nefiresti, "magice", asa i-a fost si viata, si opiniile. Extrem de incendiare. Fara perdea, fara menajamente. De ce il iubeste pe Fidel? Pentru ca il considera a fi singurul politician din lume care nu a furat, care nu s-a imbogatit pe spinarea poporului, asa cum se intampla cu toti ceilalti. Nu a facut politica, fiindca nu voia sa ajunga un exploatator. Spiritul maradonian este, desigur, marxist, in varianta Che Guevara, modelul noului Mesia, simbolul revolutionarului care lupta pentru libertate. Si Maradona joaca bine rolul omului revoltat, care s-a nascut cu acel curaj de a fi diferit, de care vorbeste Coelho. El este prototipul anarhiei care face diferenta fata de nedreptate.
Emir Kusturica a inceput filmul Maradona in 2005 si l-a terminat peste trei ani, ingloband cele mai diverse materiale live si de arhiva. Desigur, in multe privinte cei doi se aseamana, caci si Kusturica este un excentric. Evident, nu mai excentric decat Maradona, poate cel mai smintit personaj pe care l-a avut epoca moderna. Fiind argentinian, spaniol sanguin, maniera este un amestec de Borges si Dali, de tango si religia fotbalului. Fotbalul, care pentru noi e un joc, pentru el si argentinieni, pentru America Latina in general, inseamna viata. Inseamna lupta politica. Inseamna revolutie. Victoria Argentinei asupra Angliei la campionatul mondial din Mexic, 1986, prin cele doua goluri ale lui Maradona, ultimul numit „golul secolului”, a insemnat o victorie politica, emanciparea Americii Latine de sub despotismul englez, semnificat prin evenimentul Falkland. Maradona (2008) nu este un film despre fotbal, ci este un film politic. Sau, mai bine spus, fotbalul este un pretext pentru a ne vorbi despre putere, despre sferele de influenta, despre mafie, despre drog, despre religie, despre tango, despre familie si iubire. Este un film despre viata si moarte, despre ura sud-americanior impotriva americanilor, despre Fidel, pentru care Maradona si-ar da viata, despre Bush, impotriva caruia protesteaza toata America Latina, iar Maradona nu se sfiieste sa-si declare pe fata dezgustul, sa poarte tricouri cu liderul american numit „criminal de razboi”. Simpatia lui Kusturica merge spre sudisti, considerand ca tot raul planetei se trage de la nordisti, adica de la Statele Unite, care se afla in spatele crimelor din Afganistan sau din fosta Iugoslavie, fara sa uite sa-l condamne si pe Solana si socialismul spaniol, tot ceea ce inseamna agresiune si expansiune.
Varful de lance este indreptat, deci, numai spre imperialismul american, iar drept solutie este oferita biserica maradoniana, o noua religie in numele careia se fac casatorii si se jura credinta celui mai mare fotbalist al tuturor timpurilor, zeului Maradona, comparat cu un nou Mesia. Nu stii daca e de ras sau de plans toata aceasta mascarada, ridicata pe principiul „mingea nu trebuie murdarita”. Si e antologic momentul cand Maradona povesteste care e secretul vitezei cu care juca, fiind numit „butoiasul atomic”: „Noi, cand eram mici, bateam mingea noaptea, pe intuneric, si ne imaginam poarta, de aceea pe lumina, cand deschideam ochii si vedeam tinta, viteza devenea de neoprit”. In acest cult, totul e posibil. Ar fi, sa zicem, o noua distractie daca nu am cunoaste ce inseamna fanatismul religios, de orice natura ar fi el, mai ales cand se amesteca si cu un mit atat de popular ca fotbalul. Insusi Maradona se compara cu Iisus cand spune ca nu a vrut niciodata puterea. Singurul care are puterea si care poate fi stapan fara sa existe, cum spunea Baudelaire, este Dumnezeu. La tot pasul, faptele lui Maradona sunt asociate cu diferite mesaje mistice.
Filmul mai este un pretext pentru regizorul bosniac ca sa faca o trecere in revista a filmelor sale, gasind legaturi fortate intre ele si biografia lui Maradona. Imaginea cu care ramai este aceea ca ai asistat la o infioratoare mascarada, in care cobaiul principal este un smintit absolut, oferit drept un nou Mesia, ca o alternativa la problemele lumii. Dovada ca una dintre ideile filmului se refera la starea de normalitate. Ce mai e normal si ce nu? Kusturica zice ca in zilele noastre normalitatea nu mai e un reper. E prea putin pentru oamenii acestor timpuri, care vor mai mult, vor alte repere. De aceea, Maradona este simbolul firesc al anormalitatii, al celui care il are tatuat pe un picior pe Fidel si pe un umar pe Che Guevara. Dincolo de toate acestea, el ne ofera imaginea unui om liber, neinregimentat, care e mai bun decat un actor, fiindca el nu joaca dupa un text, el isi creeaza singur rolul si-l traieste. Este un elogiu al vietii, al excentrismului, al dementei, al fericirii de a te bucura ca esti om si ca existi.
Grid Modorcea
de Verdict:
Evident, totul e exagerat, pe masura mitului maradonez. Filmarile au avut loc chiar in cartierul din Buenos Aires unde s-a nascut Maradona, dar si in Belgrad, Italia, Barcelona, Cuba si multe alte locatii. Filmul are sapte capitole, care corespund celor sapte pacate capitale, desi Maradona a avut mult mai multe. Fiecare fraza a lui e un pacat, limbajul lui fiind o permanenta invectiva, un paradoxal joc de cuvinte, in care umorul se imbina cu meditatii ivite dintr-o colosala experienta de viata. Deja se poate vorbi de un stil à la Maradona, cu fraze care l-au facut tot atat de cunoscut ca si golurile lui, cum ar fi cel dat cu mana... lui Dumnezeu!
Protagonisti sunt doua personaje, fotbalistul si regizorul. Maradona i-a marturisit lui Kusturica ca a inceput sa consume droguri inca de cand se afla la Barcelona, dar a fost „descoperit” mai tarziu, in Italia. Kusturica mai dezvaluie in documentar ca Maradona nu s-a dus la o intalnire cu Papa Ioan Paul al II-lea, fiindca in acea zi a consumat o mare doza de narcotice. Maradona descrie starea pe care o avea cand se afla sub droguri, care nu-l eliberau, nu-l faceau fericit, cum se spune, ci il inchistau, il plasau cu toata fiinta intr-o stare de coma. Devenise un monstru. Kusturica il urmareste de aproape ca sa ne arate cat e de excentric, in gesturi, goluri si declaratii. Ca si golurile sale nefiresti, "magice", asa i-a fost si viata, si opiniile. Extrem de incendiare. Fara perdea, fara menajamente. De ce il iubeste pe Fidel? Pentru ca il considera a fi singurul politician din lume care nu a furat, care nu s-a imbogatit pe spinarea poporului, asa cum se intampla cu toti ceilalti. Nu a facut politica, fiindca nu voia sa ajunga un exploatator. Spiritul maradonian este, desigur, marxist, in varianta Che Guevara, modelul noului Mesia, simbolul revolutionarului care lupta pentru libertate. Si Maradona joaca bine rolul omului revoltat, care s-a nascut cu acel curaj de a fi diferit, de care vorbeste Coelho. El este prototipul anarhiei care face diferenta fata de nedreptate.
Emir Kusturica a inceput filmul Maradona in 2005 si l-a terminat peste trei ani, ingloband cele mai diverse materiale live si de arhiva. Desigur, in multe privinte cei doi se aseamana, caci si Kusturica este un excentric. Evident, nu mai excentric decat Maradona, poate cel mai smintit personaj pe care l-a avut epoca moderna. Fiind argentinian, spaniol sanguin, maniera este un amestec de Borges si Dali, de tango si religia fotbalului. Fotbalul, care pentru noi e un joc, pentru el si argentinieni, pentru America Latina in general, inseamna viata. Inseamna lupta politica. Inseamna revolutie. Victoria Argentinei asupra Angliei la campionatul mondial din Mexic, 1986, prin cele doua goluri ale lui Maradona, ultimul numit „golul secolului”, a insemnat o victorie politica, emanciparea Americii Latine de sub despotismul englez, semnificat prin evenimentul Falkland. Maradona (2008) nu este un film despre fotbal, ci este un film politic. Sau, mai bine spus, fotbalul este un pretext pentru a ne vorbi despre putere, despre sferele de influenta, despre mafie, despre drog, despre religie, despre tango, despre familie si iubire. Este un film despre viata si moarte, despre ura sud-americanior impotriva americanilor, despre Fidel, pentru care Maradona si-ar da viata, despre Bush, impotriva caruia protesteaza toata America Latina, iar Maradona nu se sfiieste sa-si declare pe fata dezgustul, sa poarte tricouri cu liderul american numit „criminal de razboi”. Simpatia lui Kusturica merge spre sudisti, considerand ca tot raul planetei se trage de la nordisti, adica de la Statele Unite, care se afla in spatele crimelor din Afganistan sau din fosta Iugoslavie, fara sa uite sa-l condamne si pe Solana si socialismul spaniol, tot ceea ce inseamna agresiune si expansiune.
Varful de lance este indreptat, deci, numai spre imperialismul american, iar drept solutie este oferita biserica maradoniana, o noua religie in numele careia se fac casatorii si se jura credinta celui mai mare fotbalist al tuturor timpurilor, zeului Maradona, comparat cu un nou Mesia. Nu stii daca e de ras sau de plans toata aceasta mascarada, ridicata pe principiul „mingea nu trebuie murdarita”. Si e antologic momentul cand Maradona povesteste care e secretul vitezei cu care juca, fiind numit „butoiasul atomic”: „Noi, cand eram mici, bateam mingea noaptea, pe intuneric, si ne imaginam poarta, de aceea pe lumina, cand deschideam ochii si vedeam tinta, viteza devenea de neoprit”. In acest cult, totul e posibil. Ar fi, sa zicem, o noua distractie daca nu am cunoaste ce inseamna fanatismul religios, de orice natura ar fi el, mai ales cand se amesteca si cu un mit atat de popular ca fotbalul. Insusi Maradona se compara cu Iisus cand spune ca nu a vrut niciodata puterea. Singurul care are puterea si care poate fi stapan fara sa existe, cum spunea Baudelaire, este Dumnezeu. La tot pasul, faptele lui Maradona sunt asociate cu diferite mesaje mistice.
Filmul mai este un pretext pentru regizorul bosniac ca sa faca o trecere in revista a filmelor sale, gasind legaturi fortate intre ele si biografia lui Maradona. Imaginea cu care ramai este aceea ca ai asistat la o infioratoare mascarada, in care cobaiul principal este un smintit absolut, oferit drept un nou Mesia, ca o alternativa la problemele lumii. Dovada ca una dintre ideile filmului se refera la starea de normalitate. Ce mai e normal si ce nu? Kusturica zice ca in zilele noastre normalitatea nu mai e un reper. E prea putin pentru oamenii acestor timpuri, care vor mai mult, vor alte repere. De aceea, Maradona este simbolul firesc al anormalitatii, al celui care il are tatuat pe un picior pe Fidel si pe un umar pe Che Guevara. Dincolo de toate acestea, el ne ofera imaginea unui om liber, neinregimentat, care e mai bun decat un actor, fiindca el nu joaca dupa un text, el isi creeaza singur rolul si-l traieste. Este un elogiu al vietii, al excentrismului, al dementei, al fericirii de a te bucura ca esti om si ca existi.
Grid Modorcea
de Verdict:
