Documentarul reconstruiește universul Mariei Tănase prin imagini încărcate de poezie și melancolie, începând cu casa ei natală din mahalalele Bucureștiului, un spațiu intim și cald care evocă rădăcinile artistice ale interpretei. Filmul surprinde contrastele dintre Bucureștiul de altădată și cel al anilor ’80, folosind imagini de arhivă din Obor și Târgul Moșilor, puse în opoziție cu realitatea cenușie a epocii comuniste, pentru a sublinia pierderea unei lumi vii, populare și autentice.
Un element central al filmului îl constituie mărturiile celor care au cunoscut-o pe Maria Tănase: artiști, muzicieni, prieteni și colaboratori, printre care Harry Brauner, Gică Petrescu, Ioana Radu și Aurora Șotropa. Prin vocile lor se conturează portretul unei femei de o distincție rară, cu o voce gravă, o dicție impecabilă, o eleganță scenică aparte și o generozitate profundă. Documentarul atrage atenția și asupra lipsei dramatice de înregistrări care să fi conservat pe deplin fenomenul artistic Maria Tănase.
Finalul filmului capătă o forță simbolică aparte, îmbinând imagini religioase, neobișnuite pentru cinemaul oficial al comunismului ateu, cu secvențe-document de la funeraliile artistei. Imensa mulțime care o conduce pe ultimul drum devine dovada vie a locului unic pe care Maria Tănase l-a ocupat în conștiința colectivă. Filmul afirmă astfel ideea că artista nu a dispărut, ci continuă să trăiască prin cântecele și memoria sa, într-un adevărat „non omnis moriar”.
Scrisoarea Mariei Tănase, realizat la Studioul Sahia de Laurențiu Damian, a fost interzis de cenzură timp de patru ani, dar a fost ulterior recunoscut ca o operă de referință, fiind recompensat cu Premiul UCIN și cu Premiul pentru cel mai bun film documentar la Festivalul de la Costinești.
