Părerea criticului
Un morman patologic
La fiecare dintre insanităţile post-duliste ale lui Danieluc te uiţi şi zici: "Mai rău de-atât nu se poate!" până vine următoarea, cu optimistul răspuns: "Ba se poate!" Vălmăşagul de întâmplări fără cap şi fără coadă de-aici începe cam aşa: o individă (numita Marilena), cu bărbatul (numitul Radu) plecat în Canada la produs, calcă-n străchini cu prietenul lui (numitul Sebi) cel mai bun (şi naşte), şi cu şeful ei (numitul Smântânică) de la serviciu (şi nu naşte). Bărbatul (zisul Radu) e expulzat înapoi spre patria-mumă, aşa că femeia (zisa Marilena) îşi lasă bebeluşul în grija şefului (zisul Smântânică) şi pe urmă se tot strofoacă să dreagă busuioacele.
Ca premisă de posibil "scenariu", în ideea că vreun profesionist ar fi acceptat să dezvolte însăilătura asta, e oricum subţire - ar mai fi fost mult de lucrat, pentru a articula un germene dramaturgic solid. Ceea ce urmează, însă, nu mai e nici subţire şi nici gros, nici solid dar nici schilod - e doar un haos repetitiv şi incoerent, axat abulic cam pe următoarele direcţii:
- Radu, soţul reîntors, se câcâie le nesfârşit cu nişte escrocherii confuze din care nimeni nu înţelege nimic (marfa în cauză e numită misterios "lână", şi apar nişte pungi cu dolari), pregătindu-se să plece iar în Canada, cu un ocol prin Africa de Sud. Se remarcă acelaşi analfabetism dramaturgic din recentul "Legiunea străină" (de orice bun-simţ) sau mai ales haoticul "Tanti", filmat până la urmă de Şerban Marinescu - aceleaşi bălmăjeli sclifosit-stereotipe care se cred "satiră socială", "atitudine morală", "simţ enorm şi văz monstruos", cum cu impetate îl citează ipochimenul pe Caragiale (în "Tanti", în loc de "lână" se tot zice d-a-mboulea "lovă"): omul habar n-are să construiască, el înşiră de-a valma întâmplări pe care i-ar plăcea să le filmeze, şi crede că scrie scenarii.
- Smântânică tot sună noaptea că copilul plânge; Marilena simulează tot felul de chestii ca să nu se prindă Radu; uneori, mai merge pe la Smântânică să vadă de copil. Atunci, Smântânică o regulează, iar ea se văicăreşte: "De ce-mi faci asta? De ce mă necăjeşti?"
- Sebi, cum o prinde, cum i-o trage şi el, iar ea se văicăreşte: "De ce-mi faci asta? De ce mă necăjeşti?"
- Radu, la rându-i, o tot eff-puncte-puncte şi el, iar ea se văicăreşte: "De ce-mi faci asta? De ce mă necăjeşti?"
- Sebi, o dată la două secvenţe când apare, ba se cacă, ba-l taie căcarea, ba tocmai s-a căcat, ba anunţă c-o să se cace, ba se plânge că-l doare burta de când nu s-a mai căcat, ba dă de veste că are diaree (adică, se cacă împrăştiat).
- Marilena contractează un fel de constipaţie urinară cu substrat exstenţial (nu m-ar mira ca autorele să-i fi înfipt un chist la prostată, că-ntr-o asemenea insanitate plină de inadvertenţe totul e posibil). În ce constă (la modul concret) şi în ce scop (la modul concret, la modul abstract - la orice mod), nu ştim, dar tot vedem c-o taie şi nu poate, aşa că-şi îndoaie picioarele-n X, se ţine de beşica udului şi chirăie. Asta pare să fie zona supratemei personajului.
- Diverse alte personaje, când trec şi ele prin cadru, profită şi sau se cacă, sau se pişă (prin tufe sau pe marginea drumului) - probabil ca s-o oftice pe Urilena, c-ar vrea şi ea, şi nu poate.
- De câteva ori, maşinile unora au accidente uşoare - dintr-un singur motiv: ca să vedem şoferi care zbiară: "Du-te-n pula mea!" Atât. (Neica se pare că nu s-a prins că Nicu şi Coana Leanţa s-au dus în... complementara destinaţiei din replica de mai sus, cam de douăzeci de ani aproape fix, şi încă-i mai place să-i şocheze, gen: "Nie-nie-nie-nie, nieee-nieeeee, eu bag înjurături în filme şi voi o luaţi în mână că nu mai aveţi ce să-mi faceţi, sâc!")
...Până la urmă, nu se mai înţelege nimic - da' ştiţi ce-i aia, "nimic"? Nimic, adică NIMIC! Nici ce se-ntâmplă, nici ce credea Danieliuc că vrea el cu abjecţia asta, nici ce-o fi avut în cap Puiu Marinescu când s-a băgat producător, nici ce-au păţit ăia din juriu când i-au dat finanţare. La fel ca-n "Legiunea străină de orice logică" şi "Sistemul urinar", spre sfârşit toţi oamenii de pe ecran o iau razna de-a binelea, într-o fracturare a proceselor psiho-motorii de zici că, pe lângă ce-i aici, la "Dincolo de America", "Şi totul era nimic" şi "Azucena" parcă l-ar fi avut consultant pe Stanislavski. Apar ca de obicei nişte poliţişti de panaramă, caricaturizaţi la nivel de "Vacanţa mare" plus "Cântarea României" (că aşa crede Danleiuc că se face "satiră socială" - consultant de la interne nu şi-a luat, drept pentru care nici nu se mai pune problema corectitudinii procedurilor: toţi se poartă ca-n jocurile de-a hoţii şi vardiştii ale copiilor de grădiniţă). Un fel de urmărire cu maşini, neveridică dar ilogică şi fâsâită, terminată printr-un caft cu bâte şi pistoale, mai ridicol chiar şi decât în "Supravieţuitorul" (nu la nivel de "film de acţiune", că oricum nu s-ar fi pus problema; la nivelul celui mai elementar realism). Un flagrant delict, la fel de penibil. Şi cam atât.
E de la sine înţeles că fantoşele umblătoare din context n-au nici cea mai mică tangenţă cu conceptul de "personaje". Despre individa titulară se poate spune doar că-i o tută buimacă, de patruşcinci de ani brăzdaţi cu insistenţă da' care-şi dă treizeci, fără dram de umanitate, de care nici din greşeală nu i-ar putea păsa vreunui spectator - iar sărmana Cici, de când i s-a dus karma prin porumb, abia dacă mai aminteşte de actriţa subtilă, nuanţată şi amuzantă pe care-o zămislise Olga Tudorache acum douăzeci de ani... Radu e un bişniţar poncif pân-la Dumnezeu, plin de aurării groase şi tatuaje ostentative (inclusiv un Che Guevara pe umăr, ca să ştim noi că Daleniuc critică osârdios comunismul) - Serghei Mizil, în rol, măcar arată pitoresc, cu fizionomia pe care şi-a adus-o de la mama lui, şi recită acceptabil textul. La fel de credibil arată şi se comportă şi Cornel Palade, în Smântânică, precum şi Nicodim Ungureanu, ca Sebi, sau Anca Sigartău, în Aurica. Evident, în toate aceste cazuri, fărâmele de merit le revin actorilor, cu datele lor native, care umplu vag nişte contururi schematice, fără profunzime, fără evoluţie, fără dezvoltare în timp, încremenite în stanţe caricaturale grosiere - cu atât mai iritante şi din cauza replicilor de un fals realism, căutat cu orice preţ, care se chinuiesc să maimuţărească un fel de umor negru scrâşnit, reuşind doar să zgârie auzul.
Aceeaşi discrepanţă se regăseşte în decorurile debutantei Mădălina Marinescu, în marea lor majoritate voit sordide - nu neapărat din vina scenografei, oricum complet lipsită de experienţă, ci mai ales prin faptul că nu au altă justificare decât obsesia lui Danelciuc că "să arătăm că-i naşpa". Nu lipsesc nici eternele maldăre de gunoi patriotic - aici, în ipostaza unui cimitir de maşini, pe care Ion Marinescu îl filmează chiar foarte interesant (ce-i drept, e drept; când uită de veleităţile producătoriceşti şi-şi aduce aminte că de fapt e operator, Puiu chiar poate să scoată din el nişte imagini splendide; merită să precizăm şi că, spre deosebire de "Legiunea străină de cinema", unde Dalenciuc batjocorise deliberat fotografia lui Gabi Kosuth, crezând că dacă arată fals e mai adevărat, de data asta nu i-a mai mers: aici avem de-a face cu o imagine curată, sharff, etalonată îngrjit şi cu lumina pusă bine.) La fel de corect e şi montajul Corinei Stavilă, care reuşeşte performanţa de a asambla coerent nişte secvenţe fără cap, fără coadă şi fără ritm.
Despre marile filme se spune că au principalul merit de "a te pune pe gânduri". Într-un cu totul alt sens, şi producţiile antitetice, astea cu semnul minus în faţă, au acelaşi efect - şi s-ar putea ca acesta să fie singurul motiv pentru care Dumnezeu permite asemenea orori abjecte. Ca să ne atragă atenţia ce ni se poate întâmpla dacă (vorba aforismului), hotărându-se să ne piardă, El ne-ar lua minţile.
Au băgat în haznaua asta sume enorme - ca-n orice producţie de lung-metraj. Nişte cetăţeni adunaţi într-un juriu, deşi vedeau clar că textul era o bălmăjeală de copil tâmpit, nici măcar interesant ca eventuală bizarerie retardată, i-au alocat o căruţă de bani. Ştiau bine al cui e - evident, toată lumea cunoaşte secretul lui Polichinelle de la C.N.C.: aşa-zisa "secretizare" a scenariilor e o gogoaşă care insultă orice inteligenţă cotată peste 79. De-a lungul lunilor de jurizare, membrii comisiei vorbesc cu concurenţii la telefon sau faţă-n faţă, află fără pic de dubiu fiecare scenariu al cui e (după titlu, după poveste, după personaje, după te miri ce), şi dacă vor să-l noteze pe pile, o fac fără nici o jenă - cine să-i oprească? În plus, cum bine spunea Andrei Gorzo recent, textele lui Dalenciuc se recunosc de la prima pagină - şi oricine ştie ce-i poate pielea.
Deci, atât producătorul Ion Marinescu, cât şi membrii comisiei C.N.C., ştiau că "Oroarilena" (sau "Urilena", sau cum i-o fi zicând) era din start o afacere falimentară, al cărei buget avea să se piardă într-o gaură neagră adevărată, nu ca ţeava de scurgere a veceurilor leit-motiv de pe ecran, care de bine de rău măcar se varsă-n Dâmboviţa.
Mai ştiau şi că proiectul e un avorton şi la nivel estetic şi de conţinut: departe de a avea cea mai mică şansă de acces printre filmele "bune, dar nu de public", nu putea decât să suscite câteva comentarii critice extrem de virulente, în mijlocul unui val de tăcere penibilă şi bârfe jenate pe la colţuri.
Şi atunci, de ce???
Spun gurile rele că aceste mizerii n-ar fi altceva decât nişte vehicule ale şpăgii, delapidării şi deturnării de fonduri. Că o mare parte din subvenţia C.N.C. se împarte între onorarii legale - dar complet nelegitime: al "scenaristului", al "regisorului" (aici, uniţi doi într-unul ca siamezii cu un singur sfert-de-lob cerebral), al producătorului, al nevestei regisorului, al fiicei producătorului, etc. - şi şpăgi pentru juraţi. Din ce rămâne, se încropeşte o peliculă neruşinată, ca acoperire. Şi toată lumea e mulţumită - halal!
Refuz să cred o asemenea calomnie antinaţională, şi antiromânească! Doar suntem cea mai cinstită naţie de pe glob, patria mumă şi poporul mum n-ar îngădui aşa ceva! Ar veni el, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei!
Aşa că, dragi membri ai comisiei, şi dragă Puiule, vă rog din suflet să răspundeţi - nu mie; colegilor, criticilor, publicului, lumii în general:
DE CE ???
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 martie, 28 martie, 2009,
Bucureşti, România
La fiecare dintre insanităţile post-duliste ale lui Danieluc te uiţi şi zici: "Mai rău de-atât nu se poate!" până vine următoarea, cu optimistul răspuns: "Ba se poate!" Vălmăşagul de întâmplări fără cap şi fără coadă de-aici începe cam aşa: o individă (numita Marilena), cu bărbatul (numitul Radu) plecat în Canada la produs, calcă-n străchini cu prietenul lui (numitul Sebi) cel mai bun (şi naşte), şi cu şeful ei (numitul Smântânică) de la serviciu (şi nu naşte). Bărbatul (zisul Radu) e expulzat înapoi spre patria-mumă, aşa că femeia (zisa Marilena) îşi lasă bebeluşul în grija şefului (zisul Smântânică) şi pe urmă se tot strofoacă să dreagă busuioacele.
Ca premisă de posibil "scenariu", în ideea că vreun profesionist ar fi acceptat să dezvolte însăilătura asta, e oricum subţire - ar mai fi fost mult de lucrat, pentru a articula un germene dramaturgic solid. Ceea ce urmează, însă, nu mai e nici subţire şi nici gros, nici solid dar nici schilod - e doar un haos repetitiv şi incoerent, axat abulic cam pe următoarele direcţii:
- Radu, soţul reîntors, se câcâie le nesfârşit cu nişte escrocherii confuze din care nimeni nu înţelege nimic (marfa în cauză e numită misterios "lână", şi apar nişte pungi cu dolari), pregătindu-se să plece iar în Canada, cu un ocol prin Africa de Sud. Se remarcă acelaşi analfabetism dramaturgic din recentul "Legiunea străină" (de orice bun-simţ) sau mai ales haoticul "Tanti", filmat până la urmă de Şerban Marinescu - aceleaşi bălmăjeli sclifosit-stereotipe care se cred "satiră socială", "atitudine morală", "simţ enorm şi văz monstruos", cum cu impetate îl citează ipochimenul pe Caragiale (în "Tanti", în loc de "lână" se tot zice d-a-mboulea "lovă"): omul habar n-are să construiască, el înşiră de-a valma întâmplări pe care i-ar plăcea să le filmeze, şi crede că scrie scenarii.
- Smântânică tot sună noaptea că copilul plânge; Marilena simulează tot felul de chestii ca să nu se prindă Radu; uneori, mai merge pe la Smântânică să vadă de copil. Atunci, Smântânică o regulează, iar ea se văicăreşte: "De ce-mi faci asta? De ce mă necăjeşti?"
- Sebi, cum o prinde, cum i-o trage şi el, iar ea se văicăreşte: "De ce-mi faci asta? De ce mă necăjeşti?"
- Radu, la rându-i, o tot eff-puncte-puncte şi el, iar ea se văicăreşte: "De ce-mi faci asta? De ce mă necăjeşti?"
- Sebi, o dată la două secvenţe când apare, ba se cacă, ba-l taie căcarea, ba tocmai s-a căcat, ba anunţă c-o să se cace, ba se plânge că-l doare burta de când nu s-a mai căcat, ba dă de veste că are diaree (adică, se cacă împrăştiat).
- Marilena contractează un fel de constipaţie urinară cu substrat exstenţial (nu m-ar mira ca autorele să-i fi înfipt un chist la prostată, că-ntr-o asemenea insanitate plină de inadvertenţe totul e posibil). În ce constă (la modul concret) şi în ce scop (la modul concret, la modul abstract - la orice mod), nu ştim, dar tot vedem c-o taie şi nu poate, aşa că-şi îndoaie picioarele-n X, se ţine de beşica udului şi chirăie. Asta pare să fie zona supratemei personajului.
- Diverse alte personaje, când trec şi ele prin cadru, profită şi sau se cacă, sau se pişă (prin tufe sau pe marginea drumului) - probabil ca s-o oftice pe Urilena, c-ar vrea şi ea, şi nu poate.
- De câteva ori, maşinile unora au accidente uşoare - dintr-un singur motiv: ca să vedem şoferi care zbiară: "Du-te-n pula mea!" Atât. (Neica se pare că nu s-a prins că Nicu şi Coana Leanţa s-au dus în... complementara destinaţiei din replica de mai sus, cam de douăzeci de ani aproape fix, şi încă-i mai place să-i şocheze, gen: "Nie-nie-nie-nie, nieee-nieeeee, eu bag înjurături în filme şi voi o luaţi în mână că nu mai aveţi ce să-mi faceţi, sâc!")
...Până la urmă, nu se mai înţelege nimic - da' ştiţi ce-i aia, "nimic"? Nimic, adică NIMIC! Nici ce se-ntâmplă, nici ce credea Danieliuc că vrea el cu abjecţia asta, nici ce-o fi avut în cap Puiu Marinescu când s-a băgat producător, nici ce-au păţit ăia din juriu când i-au dat finanţare. La fel ca-n "Legiunea străină de orice logică" şi "Sistemul urinar", spre sfârşit toţi oamenii de pe ecran o iau razna de-a binelea, într-o fracturare a proceselor psiho-motorii de zici că, pe lângă ce-i aici, la "Dincolo de America", "Şi totul era nimic" şi "Azucena" parcă l-ar fi avut consultant pe Stanislavski. Apar ca de obicei nişte poliţişti de panaramă, caricaturizaţi la nivel de "Vacanţa mare" plus "Cântarea României" (că aşa crede Danleiuc că se face "satiră socială" - consultant de la interne nu şi-a luat, drept pentru care nici nu se mai pune problema corectitudinii procedurilor: toţi se poartă ca-n jocurile de-a hoţii şi vardiştii ale copiilor de grădiniţă). Un fel de urmărire cu maşini, neveridică dar ilogică şi fâsâită, terminată printr-un caft cu bâte şi pistoale, mai ridicol chiar şi decât în "Supravieţuitorul" (nu la nivel de "film de acţiune", că oricum nu s-ar fi pus problema; la nivelul celui mai elementar realism). Un flagrant delict, la fel de penibil. Şi cam atât.
E de la sine înţeles că fantoşele umblătoare din context n-au nici cea mai mică tangenţă cu conceptul de "personaje". Despre individa titulară se poate spune doar că-i o tută buimacă, de patruşcinci de ani brăzdaţi cu insistenţă da' care-şi dă treizeci, fără dram de umanitate, de care nici din greşeală nu i-ar putea păsa vreunui spectator - iar sărmana Cici, de când i s-a dus karma prin porumb, abia dacă mai aminteşte de actriţa subtilă, nuanţată şi amuzantă pe care-o zămislise Olga Tudorache acum douăzeci de ani... Radu e un bişniţar poncif pân-la Dumnezeu, plin de aurării groase şi tatuaje ostentative (inclusiv un Che Guevara pe umăr, ca să ştim noi că Daleniuc critică osârdios comunismul) - Serghei Mizil, în rol, măcar arată pitoresc, cu fizionomia pe care şi-a adus-o de la mama lui, şi recită acceptabil textul. La fel de credibil arată şi se comportă şi Cornel Palade, în Smântânică, precum şi Nicodim Ungureanu, ca Sebi, sau Anca Sigartău, în Aurica. Evident, în toate aceste cazuri, fărâmele de merit le revin actorilor, cu datele lor native, care umplu vag nişte contururi schematice, fără profunzime, fără evoluţie, fără dezvoltare în timp, încremenite în stanţe caricaturale grosiere - cu atât mai iritante şi din cauza replicilor de un fals realism, căutat cu orice preţ, care se chinuiesc să maimuţărească un fel de umor negru scrâşnit, reuşind doar să zgârie auzul.
Aceeaşi discrepanţă se regăseşte în decorurile debutantei Mădălina Marinescu, în marea lor majoritate voit sordide - nu neapărat din vina scenografei, oricum complet lipsită de experienţă, ci mai ales prin faptul că nu au altă justificare decât obsesia lui Danelciuc că "să arătăm că-i naşpa". Nu lipsesc nici eternele maldăre de gunoi patriotic - aici, în ipostaza unui cimitir de maşini, pe care Ion Marinescu îl filmează chiar foarte interesant (ce-i drept, e drept; când uită de veleităţile producătoriceşti şi-şi aduce aminte că de fapt e operator, Puiu chiar poate să scoată din el nişte imagini splendide; merită să precizăm şi că, spre deosebire de "Legiunea străină de cinema", unde Dalenciuc batjocorise deliberat fotografia lui Gabi Kosuth, crezând că dacă arată fals e mai adevărat, de data asta nu i-a mai mers: aici avem de-a face cu o imagine curată, sharff, etalonată îngrjit şi cu lumina pusă bine.) La fel de corect e şi montajul Corinei Stavilă, care reuşeşte performanţa de a asambla coerent nişte secvenţe fără cap, fără coadă şi fără ritm.
Despre marile filme se spune că au principalul merit de "a te pune pe gânduri". Într-un cu totul alt sens, şi producţiile antitetice, astea cu semnul minus în faţă, au acelaşi efect - şi s-ar putea ca acesta să fie singurul motiv pentru care Dumnezeu permite asemenea orori abjecte. Ca să ne atragă atenţia ce ni se poate întâmpla dacă (vorba aforismului), hotărându-se să ne piardă, El ne-ar lua minţile.
Au băgat în haznaua asta sume enorme - ca-n orice producţie de lung-metraj. Nişte cetăţeni adunaţi într-un juriu, deşi vedeau clar că textul era o bălmăjeală de copil tâmpit, nici măcar interesant ca eventuală bizarerie retardată, i-au alocat o căruţă de bani. Ştiau bine al cui e - evident, toată lumea cunoaşte secretul lui Polichinelle de la C.N.C.: aşa-zisa "secretizare" a scenariilor e o gogoaşă care insultă orice inteligenţă cotată peste 79. De-a lungul lunilor de jurizare, membrii comisiei vorbesc cu concurenţii la telefon sau faţă-n faţă, află fără pic de dubiu fiecare scenariu al cui e (după titlu, după poveste, după personaje, după te miri ce), şi dacă vor să-l noteze pe pile, o fac fără nici o jenă - cine să-i oprească? În plus, cum bine spunea Andrei Gorzo recent, textele lui Dalenciuc se recunosc de la prima pagină - şi oricine ştie ce-i poate pielea.
Deci, atât producătorul Ion Marinescu, cât şi membrii comisiei C.N.C., ştiau că "Oroarilena" (sau "Urilena", sau cum i-o fi zicând) era din start o afacere falimentară, al cărei buget avea să se piardă într-o gaură neagră adevărată, nu ca ţeava de scurgere a veceurilor leit-motiv de pe ecran, care de bine de rău măcar se varsă-n Dâmboviţa.
Mai ştiau şi că proiectul e un avorton şi la nivel estetic şi de conţinut: departe de a avea cea mai mică şansă de acces printre filmele "bune, dar nu de public", nu putea decât să suscite câteva comentarii critice extrem de virulente, în mijlocul unui val de tăcere penibilă şi bârfe jenate pe la colţuri.
Şi atunci, de ce???
Spun gurile rele că aceste mizerii n-ar fi altceva decât nişte vehicule ale şpăgii, delapidării şi deturnării de fonduri. Că o mare parte din subvenţia C.N.C. se împarte între onorarii legale - dar complet nelegitime: al "scenaristului", al "regisorului" (aici, uniţi doi într-unul ca siamezii cu un singur sfert-de-lob cerebral), al producătorului, al nevestei regisorului, al fiicei producătorului, etc. - şi şpăgi pentru juraţi. Din ce rămâne, se încropeşte o peliculă neruşinată, ca acoperire. Şi toată lumea e mulţumită - halal!
Refuz să cred o asemenea calomnie antinaţională, şi antiromânească! Doar suntem cea mai cinstită naţie de pe glob, patria mumă şi poporul mum n-ar îngădui aşa ceva! Ar veni el, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei!
Aşa că, dragi membri ai comisiei, şi dragă Puiule, vă rog din suflet să răspundeţi - nu mie; colegilor, criticilor, publicului, lumii în general:
DE CE ???
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 martie, 28 martie, 2009,
Bucureşti, România
