Părerea criticului
Fără să fie primul film care ilustrează evenimentele Biblice, Maria Magdalena - film cu premiera pe 30 martie - aruncă o alta perspectivă, una care poate fi controversată, punând accentul pe figura Mariei Magdalena, văzută prin raport la figurile celor 12 apostoli.
Ştim că religia creştină a fost deseori acuzată că a creat premisele inegalităţii între genuri, manifest sau tacit: iată însă o perspectivă prin care Magdalena este egală cu Petru sau cu Ioan. Persoană controversată în accepţiunea creştinismului (perspectiva a variat de la desfrânată la sfântă), Maria Magdalena apare, într-adevăr, aşa cum ne-am aştepta să o vedem: tânără, curată, cu trăsături fine. Şi totuşi, în pofida imaginii, Magdalena apare ca cel mai inteligent discipol: o femeie sigură pe sine dar cuminte, sensibilă și inteligentă. Rooney Mara e o prezență aproape eterică.
Ne-a bucurat că filmul nu dă credibilitate unor teorii ale unei relaţii erotice între Magdalena şi persoana Mântuitorului (Martin Scorsese regiza controversatul The Last Temptation of Christ) - vorbim doar de o dragoste dintre Învăţător şi discipol, la fel ca şi între Mântuitor şi apostoli.
Magdalena e o femeie puternică şi cu siguranţă una care aparţine mai puţin vremii ei şi mai mult zilei de astăzi. Pare că doar ea, în primă instanţă, înţelege corect învăţătura Noului Testament, în timp ce apostolii înclină adeseori spre eliberare prin violenţă.
Perspectiva filmului este cea mai degrabă iudaică - personajele sunt evrei care vorbesc despre asuprirea lor de către romani, aşteptând un Mesia mai apropiat de regele David decât de Hristos. Este interesantă şi poate mai autentică, ţinând cont că în numeroase producţii de Hollywood perspectiva este cea a romanilor (creştinaţi), evreii fiind descrişi aproape ca un popor de barbari, poate nu în ultimul rând din raţiuni de propagandă.
Datorită subiectului biblic, filmul nu poate avea centrul de greutate decât pe figura Mântuitorului: Joaquin Phoenix îl ilustrează pe Iisus ca fiind mai chinuit de gândurile interioare, aspru dar și mai uman, un personaj care, deși de factură divină, suferă și își anticipează moartea pe cruce. O scenă în care are viziunea propriei morți înfioară.
Un Petru de culoare poate fi o reprezentare greşită pentru unii, dar să nu uităm originea mediteraneană a personajelor biblice (în orice caz este politically correct).
Imaginea, cu tonuri de griuri, de verde, care evită lumini si umbre puternice ne-a impresionat într-un mod discret: la fel cum invaţăturile Mântuitorului îndeamnă la iertare şi taie elanul celor gata de vărsare de sânge, culorile se văd în nuanţe şi nu în tonuri tari
Ştim că religia creştină a fost deseori acuzată că a creat premisele inegalităţii între genuri, manifest sau tacit: iată însă o perspectivă prin care Magdalena este egală cu Petru sau cu Ioan. Persoană controversată în accepţiunea creştinismului (perspectiva a variat de la desfrânată la sfântă), Maria Magdalena apare, într-adevăr, aşa cum ne-am aştepta să o vedem: tânără, curată, cu trăsături fine. Şi totuşi, în pofida imaginii, Magdalena apare ca cel mai inteligent discipol: o femeie sigură pe sine dar cuminte, sensibilă și inteligentă. Rooney Mara e o prezență aproape eterică.
Ne-a bucurat că filmul nu dă credibilitate unor teorii ale unei relaţii erotice între Magdalena şi persoana Mântuitorului (Martin Scorsese regiza controversatul The Last Temptation of Christ) - vorbim doar de o dragoste dintre Învăţător şi discipol, la fel ca şi între Mântuitor şi apostoli.
Magdalena e o femeie puternică şi cu siguranţă una care aparţine mai puţin vremii ei şi mai mult zilei de astăzi. Pare că doar ea, în primă instanţă, înţelege corect învăţătura Noului Testament, în timp ce apostolii înclină adeseori spre eliberare prin violenţă.
Perspectiva filmului este cea mai degrabă iudaică - personajele sunt evrei care vorbesc despre asuprirea lor de către romani, aşteptând un Mesia mai apropiat de regele David decât de Hristos. Este interesantă şi poate mai autentică, ţinând cont că în numeroase producţii de Hollywood perspectiva este cea a romanilor (creştinaţi), evreii fiind descrişi aproape ca un popor de barbari, poate nu în ultimul rând din raţiuni de propagandă.
Datorită subiectului biblic, filmul nu poate avea centrul de greutate decât pe figura Mântuitorului: Joaquin Phoenix îl ilustrează pe Iisus ca fiind mai chinuit de gândurile interioare, aspru dar și mai uman, un personaj care, deși de factură divină, suferă și își anticipează moartea pe cruce. O scenă în care are viziunea propriei morți înfioară.
Un Petru de culoare poate fi o reprezentare greşită pentru unii, dar să nu uităm originea mediteraneană a personajelor biblice (în orice caz este politically correct).
Imaginea, cu tonuri de griuri, de verde, care evită lumini si umbre puternice ne-a impresionat într-un mod discret: la fel cum invaţăturile Mântuitorului îndeamnă la iertare şi taie elanul celor gata de vărsare de sânge, culorile se văd în nuanţe şi nu în tonuri tari
