Părerea criticului
În ciuda impresionantului efort de producţie, Mary Poppins revine/Mary Poppins Returns nu a reuşit să mă încânte. Să fie durata nejustificat de mare? Interpretările prea teatrale? Faptul că scenariul face puţin în afara reambalării elementelor poveştii originale? Chiar şi aşa, pentru fanii primului film şi pentru familiile cu copii mici, sequelul ar putea sta în picioare, mai ales datorită mesajului ce ar trebui să ne însoţească întotdeauna: oricât de rău ne-ar fi, un pic de magie şi distracţie ne vor face să ne simţim mai bine.
Ar fi bine să nu revezi filmul original înainte de a merge la cinema, pentru că îţi vor sări în ochi prea multele asemănări dintre cele două producţii pe care le despart mai bine de şase decenii. Mary Poppins Returns poate fi inclus în elaboratul (dar nu şi lăudabilul) efort al Disney de a-şi reface succese din trecut, într-o actualizare a poveştilor pentru noile generaţii şi în încercarea de a-şi asigura profitul cu un efort artistic minim. După Cartea junglei, iat-o pe Mary Poppins. Urmează versiuni (mai mult sau mai puţin) live action ale lui The Lion King, Alladin şi Mica sirenă...
Acţiunea are loc în 1935, când Londra este afectată de Marea criză economică. Michael (Ben Whishaw) şi Jane (Emily Mortimer), copiii din primul film, au parte de o mulţime de probleme financiare, iar Michael trebuie să facă faţă şi trăsnăilor celor trei copii ai săi, provocare cu atât mai dificilă după moartea soţiei cu un an în urmă. Reapariţia dădacei Mary Poppins (Emily Blunt) pare să alunge norii din existenţa familiei, mai ales după ce banca pentru care lucrează Michael ameninţă cu executarea silită pentru un credit, executare ce ar lăsa familia fără căminul tradiţional.
Sequelul nu putea găsi un regizor mai potrivit decât Rob Marshall (Chicago, Nine), acest Zack Snyder al genului muzical. Efortul de creaţie este impresionant, scenografia extraordinară, coregrafiile, costumele şi aşa mai departe, dar în spatele tuturor acestor elemente vizuale Mary Poppins revine cam degeaba. Filmului îi lipseşte inima sau, mai bine zis, a luat inima producţiei originale şi i-a dat câteva palme ca s-o resusciteze scurt. Insuficient. Din punctul de vedere al creativităţii şi al originalităţii, chiar "abominabil": Mary Poppins revine este un adevărat Frankenstein creativ.
Trecând peste, sequelul compensează cu reciclarea mesajului original, mesaj ce promovează speranţa şi buna-dispoziţie chiar şi atunci când existenţa ne este dominată de probleme. Perseverenţa şi abnegaţia, tăria morală şi curajul în faţa schimbării sunt valori umane pe care nu trebuie să le uităm vreodată, iar Mary Poppins revine, chiar cu abordarea sa datată, trebuie apreciat pentru că ni le reaminteşte, mai ales într-o perioadă în care Hollywood-ul se zbate între blockbustere irelevante şi drame în care adesea spiritul uman şi speranţa au parte de înfrângeri.
Cu o Emily Blunt ţâfnos-detaşată, mai apropiată de severitatea personajului din cărţile lui P.L. Travers (printre multe alte obiecţii, autoarea a criticat îndelung filmul original pentru edulcorarea eroinei) şi cu o coloană sonoră fără cântece la fel de fredonabile sau uşor recognoscibile ca A Spoonfull of Sugar, Chim Chim Cher-ee sau Let's Go Fly a Kite, Mary Poppins Returns nu este nici pe departe la fel de "supercalifragilistic" ca filmul original, ajungând o nou exemplu în stiva de dovezi că Hollywood-ul (şi Disney în speciale) nu este decât o imensă corporaţie în care banul (şi nu povestea) este rege.
Ar fi bine să nu revezi filmul original înainte de a merge la cinema, pentru că îţi vor sări în ochi prea multele asemănări dintre cele două producţii pe care le despart mai bine de şase decenii. Mary Poppins Returns poate fi inclus în elaboratul (dar nu şi lăudabilul) efort al Disney de a-şi reface succese din trecut, într-o actualizare a poveştilor pentru noile generaţii şi în încercarea de a-şi asigura profitul cu un efort artistic minim. După Cartea junglei, iat-o pe Mary Poppins. Urmează versiuni (mai mult sau mai puţin) live action ale lui The Lion King, Alladin şi Mica sirenă...
Acţiunea are loc în 1935, când Londra este afectată de Marea criză economică. Michael (Ben Whishaw) şi Jane (Emily Mortimer), copiii din primul film, au parte de o mulţime de probleme financiare, iar Michael trebuie să facă faţă şi trăsnăilor celor trei copii ai săi, provocare cu atât mai dificilă după moartea soţiei cu un an în urmă. Reapariţia dădacei Mary Poppins (Emily Blunt) pare să alunge norii din existenţa familiei, mai ales după ce banca pentru care lucrează Michael ameninţă cu executarea silită pentru un credit, executare ce ar lăsa familia fără căminul tradiţional.
Sequelul nu putea găsi un regizor mai potrivit decât Rob Marshall (Chicago, Nine), acest Zack Snyder al genului muzical. Efortul de creaţie este impresionant, scenografia extraordinară, coregrafiile, costumele şi aşa mai departe, dar în spatele tuturor acestor elemente vizuale Mary Poppins revine cam degeaba. Filmului îi lipseşte inima sau, mai bine zis, a luat inima producţiei originale şi i-a dat câteva palme ca s-o resusciteze scurt. Insuficient. Din punctul de vedere al creativităţii şi al originalităţii, chiar "abominabil": Mary Poppins revine este un adevărat Frankenstein creativ.
Trecând peste, sequelul compensează cu reciclarea mesajului original, mesaj ce promovează speranţa şi buna-dispoziţie chiar şi atunci când existenţa ne este dominată de probleme. Perseverenţa şi abnegaţia, tăria morală şi curajul în faţa schimbării sunt valori umane pe care nu trebuie să le uităm vreodată, iar Mary Poppins revine, chiar cu abordarea sa datată, trebuie apreciat pentru că ni le reaminteşte, mai ales într-o perioadă în care Hollywood-ul se zbate între blockbustere irelevante şi drame în care adesea spiritul uman şi speranţa au parte de înfrângeri.
Cu o Emily Blunt ţâfnos-detaşată, mai apropiată de severitatea personajului din cărţile lui P.L. Travers (printre multe alte obiecţii, autoarea a criticat îndelung filmul original pentru edulcorarea eroinei) şi cu o coloană sonoră fără cântece la fel de fredonabile sau uşor recognoscibile ca A Spoonfull of Sugar, Chim Chim Cher-ee sau Let's Go Fly a Kite, Mary Poppins Returns nu este nici pe departe la fel de "supercalifragilistic" ca filmul original, ajungând o nou exemplu în stiva de dovezi că Hollywood-ul (şi Disney în speciale) nu este decât o imensă corporaţie în care banul (şi nu povestea) este rege.
