Părerea criticului
Personajul principal din noul film al lui Ridley Scott nu e doar un profesionist de elita (profesia lui: sarlatania), ci si un nevrotic de talie mondiala. Cum pot unii sa le faca bine pe toate?
Gladiatorul, Hannibal si Elicopter la pamant erau filmele unui om chinuit de ambitie; nici n-am indraznit sa ma gandesc la durerile pe care Gladiatorul trebuie sa i le fi pricinuit regizorului Ridley Scott – mi-era de-ajuns durerea de cap pe care filmul mi-o pricinuise mie.
Din acest motiv, Sarlatanii merita salutat in primul rand ca o vacanta, de care Scott – cu mintea lui incinsa si estetismul lui turbat – avea nevoie demult. Sigur, nu e el omul care sa stea pe marginea unei piscine californiene si sa nu faca nimic; el e omul care sa stea pe marginea piscinei si sa faca o pasiune pentru umbrele frumos ondulate pe care piscina i le trimite in casa, sau pentru pulberea lichida pe care o tasnitoare o imprastie prin aer.
Nimic rau in asta; excitabilitatea lui Scott in fata frumosului e autentica (desi uneori ostentantiva). Mi-as dori sa pot vorbi despre autenticitate si in privinta personajului principal, un escroc pe nume Roy (Nicolas Cage), care, atunci cand nu lucreaza, nu se plictiseste, pentru ca e ocupat sa dea cu aspiratorul si sa se antreneze pentru campionatul mondial de ticuri nervoase; daca trisorii si mincinosii din viata reala ar fi ca Roy, daca si ei ar cobori garda la fel de repede cum o coboara el atunci cand isi cunoaste fiica de 14 ani (Alison Lohman), daca gheata din inimile lor ar fi atat de usor de topit, lumea ar fi un loc mai dragut. Dar Roy nu e un personaj plauzibil.
Sarlatanii e un produs sintetic, dar, cu dimensiunile lui modeste si cu rasul frumos al lui Alison Lohman, e un divertisment odihnitor – ceea ce, pentru Scott, e o performanta.
Gladiatorul, Hannibal si Elicopter la pamant erau filmele unui om chinuit de ambitie; nici n-am indraznit sa ma gandesc la durerile pe care Gladiatorul trebuie sa i le fi pricinuit regizorului Ridley Scott – mi-era de-ajuns durerea de cap pe care filmul mi-o pricinuise mie.
Din acest motiv, Sarlatanii merita salutat in primul rand ca o vacanta, de care Scott – cu mintea lui incinsa si estetismul lui turbat – avea nevoie demult. Sigur, nu e el omul care sa stea pe marginea unei piscine californiene si sa nu faca nimic; el e omul care sa stea pe marginea piscinei si sa faca o pasiune pentru umbrele frumos ondulate pe care piscina i le trimite in casa, sau pentru pulberea lichida pe care o tasnitoare o imprastie prin aer.
Nimic rau in asta; excitabilitatea lui Scott in fata frumosului e autentica (desi uneori ostentantiva). Mi-as dori sa pot vorbi despre autenticitate si in privinta personajului principal, un escroc pe nume Roy (Nicolas Cage), care, atunci cand nu lucreaza, nu se plictiseste, pentru ca e ocupat sa dea cu aspiratorul si sa se antreneze pentru campionatul mondial de ticuri nervoase; daca trisorii si mincinosii din viata reala ar fi ca Roy, daca si ei ar cobori garda la fel de repede cum o coboara el atunci cand isi cunoaste fiica de 14 ani (Alison Lohman), daca gheata din inimile lor ar fi atat de usor de topit, lumea ar fi un loc mai dragut. Dar Roy nu e un personaj plauzibil.
Sarlatanii e un produs sintetic, dar, cu dimensiunile lui modeste si cu rasul frumos al lui Alison Lohman, e un divertisment odihnitor – ceea ce, pentru Scott, e o performanta.
