Părerea criticului
Titlul nu este deloc atrăgător. Însă debutul în lungmetraj al Alexandrei Gulea într-o coproducţie româno-franco-germană aduce o perspectivă nouă asupra unor realităţi româneşti incontestabile: moartea mineritului pe Valea Jiului şi copiii lăsaţi acasă de părinţii nevoiţi să lucreze în străinătate. De la Marilena de la P7 (2006, regia Cristian Nemescu) nu am mai avut în filmul românesc o asemenea perspectivă.
Dacă la Nemescu perspectiva copilului permitea insinuarea oniricului şi a fantasticului în cotidian, la Alexandra Gulea perspectiva lui Matei (Alexandru Czuli), a unui copil de clasa a şasea, ne emoţionează şi ne ajută să vedem lângă Uricani, un oraş minier deprimant, şi frumuseţea Munţilor Parâng care se văd în zare. Alegerea copilului şi a bunicului (Remus Mărginean) constituie un prim merit al filmului: copilul are ochii trişti iar interpretul bunicului îi seamănă. După un incident Matei este exmatriculat din şcoală şi după corecţia încasată de la bunicul său fuge de acasă. Ajunge la o stână şi apoi în Bucureşti la Muzeul Antipa noaptea. La întoarcere se confruntă cu moartea persoanei cele mai apropiate, bunicul, şi reîntâlnirea cu mama de care s-a înstrăinat şi cu un frate mai mic care vorbeşte în italiană. Copilul se ascunde pentru a nu pleca în Italia iar din epilog aflăm că îşi continuă preocupările legate de entomologie şi are grijă de merii bunicului. Este interesant şi verosimil că ştim problemele care îl frământă pe copil dar multă vreme nu ştim ce gândeşte şi abia psiholoaga îl va face să rostească lucruri la care poate a refuzat până atunci să se gândească. În plus, scenele din livadă şi de la Muzeul Antipa sunt foarte inspirate.
Matei copil miner este un film la graniţa dintre un film pentru copii şi o dramă pentru adulţi. De data aceasta faptul că este şi un film pentru copii nu e ceva rău precum în cazul filmului Condamnat la viaţă (2013, regia Bogdan Dreyer) unde excelentei nuvele a lui Titus Popovici “Moartea lui Ipu” i se extirpă tragismul şi culoarea locală pentru a face un film pentru copii. Cred că filmul va plăcea copiilor însă adulţii vor avea şi obiecţii. Fuga de acasă devine o călătorie iniţiatică iar evenimentele din final vor maturiza precoce copilul.
Perspectiva subiectivă poate motiva o poveste cu câteva elipse însă spre final se simte o anumită grabă după scenele mai lungi de la început (poate episodul cu stâna ar fi putut fi omis pentru a putea insera scene mai lungi cu mama). Muzica inspirată contribuie la crearea atmosferei. Filmul se încadrează în tiparele noului cinema românesc însă se distinge prin emoţie şi empatia regizoarei astfel încât în ciuda stângăciilor de la debut avem speranţe de la această regizoare.
Dacă la Nemescu perspectiva copilului permitea insinuarea oniricului şi a fantasticului în cotidian, la Alexandra Gulea perspectiva lui Matei (Alexandru Czuli), a unui copil de clasa a şasea, ne emoţionează şi ne ajută să vedem lângă Uricani, un oraş minier deprimant, şi frumuseţea Munţilor Parâng care se văd în zare. Alegerea copilului şi a bunicului (Remus Mărginean) constituie un prim merit al filmului: copilul are ochii trişti iar interpretul bunicului îi seamănă. După un incident Matei este exmatriculat din şcoală şi după corecţia încasată de la bunicul său fuge de acasă. Ajunge la o stână şi apoi în Bucureşti la Muzeul Antipa noaptea. La întoarcere se confruntă cu moartea persoanei cele mai apropiate, bunicul, şi reîntâlnirea cu mama de care s-a înstrăinat şi cu un frate mai mic care vorbeşte în italiană. Copilul se ascunde pentru a nu pleca în Italia iar din epilog aflăm că îşi continuă preocupările legate de entomologie şi are grijă de merii bunicului. Este interesant şi verosimil că ştim problemele care îl frământă pe copil dar multă vreme nu ştim ce gândeşte şi abia psiholoaga îl va face să rostească lucruri la care poate a refuzat până atunci să se gândească. În plus, scenele din livadă şi de la Muzeul Antipa sunt foarte inspirate.
Matei copil miner este un film la graniţa dintre un film pentru copii şi o dramă pentru adulţi. De data aceasta faptul că este şi un film pentru copii nu e ceva rău precum în cazul filmului Condamnat la viaţă (2013, regia Bogdan Dreyer) unde excelentei nuvele a lui Titus Popovici “Moartea lui Ipu” i se extirpă tragismul şi culoarea locală pentru a face un film pentru copii. Cred că filmul va plăcea copiilor însă adulţii vor avea şi obiecţii. Fuga de acasă devine o călătorie iniţiatică iar evenimentele din final vor maturiza precoce copilul.
Perspectiva subiectivă poate motiva o poveste cu câteva elipse însă spre final se simte o anumită grabă după scenele mai lungi de la început (poate episodul cu stâna ar fi putut fi omis pentru a putea insera scene mai lungi cu mama). Muzica inspirată contribuie la crearea atmosferei. Filmul se încadrează în tiparele noului cinema românesc însă se distinge prin emoţie şi empatia regizoarei astfel încât în ciuda stângăciilor de la debut avem speranţe de la această regizoare.
