L-am asteptat mult, dar dezamagirea a fost mare. Destul de plictisitor, vizual mai recastiga teren.
sabinalin
pe 25 Noiembrie 2024 22:33
,,The Godfather,, , ,,The Conversation,, , ,,The Godfather part II,, , ,,Apocalypse now,,. Suficiente ca sa ii asigure locul de cinste in istoria cinematografiei. Toate apartin de anii 1970, cei mai fructuosi ai sai. Apoi n-a mai fost la fel chiar daca in 1990 s-a intors in lumea personajelor create de Mario Puzo pentru un al treilea Nas. Mie unuia mi-au placut si Dracula dar si ,,Youth without youth,, chiar daca mai ales acesta din urma a fost blamat, e tare complicat sa-l ecranizezi fie si onorabil pe Eliade, din punctul meu de vedere a iesit destul de bine.
Prin urmare asteptarile au fost mari mai ales ca urma sa avem de-a face cu proiectul sau de suflet, cel care ar fi trebuit sa fie capodopera care incununeaza. Ecourile negative de dupa Cannes nu m-au descurajat. Numai ca de data asta ei au fost cei care au avut dreptate. Intentia e buna, premisele sunt interesante numai ca a iesit ceva confuz care ajunge sa plictiseasca ingrozitor. E de-a dreptul patetic sa ai la dispozitie actori cu posibilitati mari precum Jon Voight, Laurence Fisburne, Dustin Hoffman si sa-i transformi in anonimi. Nici macar Adam Driver nu reuseste sa salveze cat de cat spectacolul desi nu se poate spune ca nu se straduieste. Mai bine nu.
ionut_puiu444
pe 10 Noiembrie 2024 13:29
R_Afc, ai văzut filmul ? Sau dai comentarii doar așa să pari interesantă, pe când de fapt habar nu ai ce vorbești ?
R_Afc
pe 09 Noiembrie 2024 14:35
Un film inaccesibil la prima vedere, adesea derutant și neinteresat de publicul său, ceea ce este de apreciat. Creația nu trebuie să țină cont de public. Publicul vine, moflăie popcorn, bea lichidul carbogazos și pleacă.
Este plină industria de filme indulgente față de public, care caută doar să mulțumească legiuni de fani care au idei fixe despre ceea ce vor de la divertisment. Prefer oricînd un haos ordonat, o expansiune dezordonată și plină de imaginație în locul unei producții la ștanță pentru publicul în trening.
Megalopolis este cel mai recent proiect marca Francis Ford Coppola, proiect care dospește din 1977. Acțiunea este plasată în Noua Romă, care seamănă izbitor cu New York-ul, într-o Americă imperialistă, care arată precum Imperiul Roman extins în Lumea Nouă. Provenit din familii nobile de frunte, Cesar Catilina (Driver), președintele Autorității de Proiectare, intră în conflict cu primarul Franklyn Cicero (Esposito), un fost procuror care nu are încredere în adversarul său. Fiica lui, Julia Cicero (Nathalie Emmanuel) se desparte de prietenii ei după ce observă că Cesar poate sfida fizica, însă vărul lui Cesar, Clodio Pulcher (LaBeouf), consideră atracția ei ca fiind picătura care umple paharul unei ranchiuni din copilărie. Povestea în sine este simplă. Avem o dramă de familie, cu gelozie, lăcomie, adulter, trădare, dragoste, răzbunare și rivalitate între frați.
Se întîmplă multe în acest univers. Don Coppola a umplut pelicula cu multe idei, o gamă largă care lasă impresia de dezlînare, cu toate acestea trebuie să admitem că este cea mai fascinantă dezordine a acestui an. Sîntem în fața unei teze de doctorat a unui cineast care nu mai are nimic de pierdut, care pune totul pe masă, contemplînd nu numai viitorul cinematografiei, ci și lumea însăși. Megalopolis este dorința oricărui scriitor, adică aceea de scrie un roman în care să exprime totul într-o singură propoziție. Un deziderat sortit eșecului, dar pentru care merită să să stai o viață în peșteră doar pentru a gîndi cum să o realizezi. Cred că va fi și ultimul film în regia lui Don Coppola. O ieșire onorabilă, în care încearcă o confruntare la cea mai mare scară posibilă. Există o scînteie de nebunie în inima sa care este în același timp stridentă și glorioasă, o nebunie decadentă care va atrage în mod inevitabil comparații cu alți mari regizori.
Nu veți ieși pe deplin satisfăcuți din sala de cinema, dar vă va urmări sentimentul că ați fost martorul unui realizări îndrăznețe, chiar dacă nu a funcționat complet. Un mozaic de idei care nu se potrivesc niciodată, ca și cum am asista la procesul creativ al unui autor perfecționist în timp real, mai degrabă decît la un produs finit. Credința finală a lui Don Coppola în potențialul creativ al umanității de a salva lumea este destul de emoționantă, chiar dacă acea scînteie prometeică se află în primul rînd în Cezar și în el însuși, în timp ce revizitează zorii cinematografiei pentru a crea o magie nouă.
La fel cum Cezar se concentrează atît de intens întru demolarea vechiului pentru a face loc noului, Francis Ford Coppola se distruge pe sine pentru a face loc altcuiva care să preia viziunea sa fără compromisuri. Ar trebui să ne bucurăm cu toții că a găsit o modalitate de a opri timpul.
arolf_z
pe 27 Octombrie 2024 18:59
Nu am inteles de ce personajele din film poarta nume celebre din realitatea istorica a Romei antice cum ar fi Catilina, Cicero samd. Fiindca chiar nu au nicio legatura cu ele.Numai din ideea ca USA, de azi si din viitor,, ar reprezenta o noua Roma, imi pare o gluma. Intriga din filmeste nebuloasa, nu fiindca as respinge SF-ul, ci scopul personajelor este prea confuz, parca fara a avea timpul scenic sa se dezvolte. In film abunda extrase din Shakespeare, stoicii antici, dar ele nu fac actiunea si nici personajele mai credibile. Finalul cu imaginea pruncului imi pare o gaselnita rasuflata si gresita - pruncul reprezinta mai putin speranta, ci mai mult nestiinta, .Dar astept cu nerabdare sa fie afisat curent pe ecrane ca sa il revad.
Prin urmare asteptarile au fost mari mai ales ca urma sa avem de-a face cu proiectul sau de suflet, cel care ar fi trebuit sa fie capodopera care incununeaza. Ecourile negative de dupa Cannes nu m-au descurajat. Numai ca de data asta ei au fost cei care au avut dreptate. Intentia e buna, premisele sunt interesante numai ca a iesit ceva confuz care ajunge sa plictiseasca ingrozitor. E de-a dreptul patetic sa ai la dispozitie actori cu posibilitati mari precum Jon Voight, Laurence Fisburne, Dustin Hoffman si sa-i transformi in anonimi. Nici macar Adam Driver nu reuseste sa salveze cat de cat spectacolul desi nu se poate spune ca nu se straduieste. Mai bine nu.
Este plină industria de filme indulgente față de public, care caută doar să mulțumească legiuni de fani care au idei fixe despre ceea ce vor de la divertisment. Prefer oricînd un haos ordonat, o expansiune dezordonată și plină de imaginație în locul unei producții la ștanță pentru publicul în trening.
Megalopolis este cel mai recent proiect marca Francis Ford Coppola, proiect care dospește din 1977. Acțiunea este plasată în Noua Romă, care seamănă izbitor cu New York-ul, într-o Americă imperialistă, care arată precum Imperiul Roman extins în Lumea Nouă. Provenit din familii nobile de frunte, Cesar Catilina (Driver), președintele Autorității de Proiectare, intră în conflict cu primarul Franklyn Cicero (Esposito), un fost procuror care nu are încredere în adversarul său. Fiica lui, Julia Cicero (Nathalie Emmanuel) se desparte de prietenii ei după ce observă că Cesar poate sfida fizica, însă vărul lui Cesar, Clodio Pulcher (LaBeouf), consideră atracția ei ca fiind picătura care umple paharul unei ranchiuni din copilărie. Povestea în sine este simplă. Avem o dramă de familie, cu gelozie, lăcomie, adulter, trădare, dragoste, răzbunare și rivalitate între frați.
Se întîmplă multe în acest univers. Don Coppola a umplut pelicula cu multe idei, o gamă largă care lasă impresia de dezlînare, cu toate acestea trebuie să admitem că este cea mai fascinantă dezordine a acestui an. Sîntem în fața unei teze de doctorat a unui cineast care nu mai are nimic de pierdut, care pune totul pe masă, contemplînd nu numai viitorul cinematografiei, ci și lumea însăși. Megalopolis este dorința oricărui scriitor, adică aceea de scrie un roman în care să exprime totul într-o singură propoziție. Un deziderat sortit eșecului, dar pentru care merită să să stai o viață în peșteră doar pentru a gîndi cum să o realizezi. Cred că va fi și ultimul film în regia lui Don Coppola. O ieșire onorabilă, în care încearcă o confruntare la cea mai mare scară posibilă. Există o scînteie de nebunie în inima sa care este în același timp stridentă și glorioasă, o nebunie decadentă care va atrage în mod inevitabil comparații cu alți mari regizori.
Nu veți ieși pe deplin satisfăcuți din sala de cinema, dar vă va urmări sentimentul că ați fost martorul unui realizări îndrăznețe, chiar dacă nu a funcționat complet. Un mozaic de idei care nu se potrivesc niciodată, ca și cum am asista la procesul creativ al unui autor perfecționist în timp real, mai degrabă decît la un produs finit. Credința finală a lui Don Coppola în potențialul creativ al umanității de a salva lumea este destul de emoționantă, chiar dacă acea scînteie prometeică se află în primul rînd în Cezar și în el însuși, în timp ce revizitează zorii cinematografiei pentru a crea o magie nouă.
La fel cum Cezar se concentrează atît de intens întru demolarea vechiului pentru a face loc noului, Francis Ford Coppola se distruge pe sine pentru a face loc altcuiva care să preia viziunea sa fără compromisuri. Ar trebui să ne bucurăm cu toții că a găsit o modalitate de a opri timpul.