Părerea criticului
Filmul teribil de ambițios pe care Coppola visa să-l facă de peste 40 de ani și pe care l-a finanțat cu aproximativ 120 de milioane de dolari din bani proprii a avut premiera pe Croazetă și a fost întâmpinat de critici cu păreri mixte.
Megalopolis este un lungmetraj științifico-fantastic de proporții gigantice în toate aspectele sale, de la bugetul imens strâns de Coppola din propria visterie și timpul îndelungat pe care l-a avut pentru a-l dezvolta până la numeroasele staruri din filmul său și durata de două ore și 18 minute. Adam Driver, Nathalie Emmanuel, Giancarlo Esposito, Aubrey Plaza și Shia LaBeouf joacă într-o peliculă de dimensiuni epopeice în care Imperiul Roman este reimaginat într-un New York City contemporan, denumit New Rome, pe punctul de a se prăbuși.
Întors la Cannes la 45 de ani după ce a prezentat Apocalypse Now, cu care a câștigat marele premiu Palme d'Or, legendarul regizor a revenit cu Megalopolis, o adevărată alegorie ce explorează teme universale precum puterea, corupția, lăcomia, loialitatea și trecerea timpului. Probabil cel mai personal film realizat vreodată de Coppola, Megalopolis pare să ilustreze perspectiva lui în ceea ce privește arta, dar și dorințele și previziunile sale asupra viitorului, iar la finalul premierei din Grand Théâtre Lumière, regizorul a declarat următoarele: "Cel mai frumos cuvânt pe care îl avem în orice limbă este esperanza. Speranță. Și dedic filmul acestui lucru. Speranței. Și copiilor. Faceți o lume pentru copii."
În acest lungmetraj, narat de Laurence Fishburne (care este și asistentul protagonistului) și structurat în capitole ce amintesc de Roma Antică prin cartoanele ce afișează coloane romane, Caesar Catalina (Adam Driver) este un arhitect vizionar care poate opri timpul și visează să reconstruiască din temelie New Rome. Pentru a putea face aceasta însă, el trebuie să se confrunte cu primarul orașului, Franklyn Cicero (Giancarlo Esposito), un bărbat conservator, care vrea să păstreze totul așa cum este. Povestea se complică curând atunci când fata primarului (Nathalie Emmanuel) se îndrăgostește de Caesar, iar Wow Platinum (Audrey Plaza), o jurnalistă de tabloide, încearcă să intre în familia miliardalului Hamilton Crassus III (Jon Voight), unchiul lui Caesar.
Este imposibil să privești Megalopolis fără a-ți crea așteptări. Și, din păcate, cel mai recent film al lui Coppola (dublu câștigător al Palme d'Or și regizorul unor filme intrate în canonul peliculelor de neratat, precum The Godfather, The Conversation și Apocalypse Now) este subminat și saturat de o aglomerație de idei, atât în limbaj cât și în imagini, ce distrag atenția de la mesajul pe care l-a dezvăluit Coppola la final, de a transmite un licăr de speranță pentru o lume mai bună. De la celebrul monolog al lui Hamlet "a fi sau a nu fi" și citate stoice din Marcus Aurelius la numeroase metafore și referințe privind literatura, filosofia, religia și istoria, Megalopolis abundă în ceea ce pare mai degrabă a fi reflecțiile lui Coppola din ultimii 40 de ani, iar când faci un pas în spate pentru a vedea imaginea de ansamblu, aceasta pare mult prea întortocheată.
De asemenea, pe întregul parcurs al filmului, cineastul creează propriul său limbaj cinematografic, cu ajutorul directorului de imagine român Mihai Mălaimare Jr. și al scenografilor Bradley Rubin și Beth Mickle, care s-au inspirat din artă plastică, fotografie și operele lui Escher. Manhattan-ul este ilustrat drept un oraș în stil neo-clasic, la care se adaugă un cer în nuanțe de galben și efecte vizuale specifice lumilor 3D, asemănătoare celor concepute pentru realitatea virtuală. Diferitele texturi și aspecte sci-fi prezente de-a lungul filmului sunt dificil de descris fără a fi văzute de spectatori. La fel de dificil este și de găsit o categorie în care să se încadreze acest film, care prezintă elemente de dramă politică, sci-fi, romance și chiar și comedie, anumite personaje fiind caricaturizate excesiv. Poate din această cauză i-a fost atât de dificil lui Coppola să găsească atât finanțare externă, cât și distribuitori care să aducă filmul în cinematografe, având în vedere provocarea de a găsi publicul potrivit pentru Megalopolis.
Dacă Adam Driver, Giancarlo Esposito și Nathalie Emmanuel realizează niște interpretări solide și dramatice, cu toții implicându-se în mod serios în construirea viitorului, personajele lui Audrey Plaza, Shia LaBeouf (fiul lui Crassus) și Jon Voight par că provin din subgenul screwball comedy. Wow Platinum are încă de la început reacții faciale exagerate ca jurnalistă ce face reportaje în direct și, mai apoi, folosește sexul în mod constant pentru a-și atinge scopurile, iar Shia LaBeouf pare un răufăcător pe care l-am găsi mai degrabă ca bufon de la curtea regelui dintr-o piesă de Shakespeare. Tatăl său, miliardarul Crassus pe de altă parte, mi-a părut alter-ego-ul lui Coppola, un bărbat realizat, dar îmbătrânit, care se luptă cu sistemul (studio-urile de la Hollywood care i-au refuzat finanțarea și distribuirea filmului) și cu cei care încearcă să profite de pe urma succesului său și să-l falimenteze.
Proiecția de la Cannes a fost întreruptă în mijloc de un moment bizar în care Coppola a spart al patrulea perete cu un moment de actorie pe scenă, dar nu voi dezvălui mai multe spoilere. Spectatorii au pufnit surprinși și mulți se întreabă cum va arăta filmul în forma sa finală pentru cinematografe. Deși suferă de numeroase probleme, Megalopolis este plin de idei profunde și filosofice, pe care fără îndoială mulți dintre fanii cineastului american le vor agrea. Un film complicat și ultra-saturat, realizat printr-un risc financiar imens, asumat de regizor. "When we leap into the unknown, we prove that we are free." / "Când sărim în necunoscut, demonstrăm că suntem liberi", repetă la un moment dat un personaj din Megalopolis. Dacă filmul își va găsi publicul și se va dovedi a fi magnum opus-ul lui Francis Ford Coppola, numai timpul ne va răspunde. Dar ce nu poate nega nimeni este libertatea creativă pe care a atins-o legendarul regizor american la cei 85 de ani ai săi.
Megalopolis este un lungmetraj științifico-fantastic de proporții gigantice în toate aspectele sale, de la bugetul imens strâns de Coppola din propria visterie și timpul îndelungat pe care l-a avut pentru a-l dezvolta până la numeroasele staruri din filmul său și durata de două ore și 18 minute. Adam Driver, Nathalie Emmanuel, Giancarlo Esposito, Aubrey Plaza și Shia LaBeouf joacă într-o peliculă de dimensiuni epopeice în care Imperiul Roman este reimaginat într-un New York City contemporan, denumit New Rome, pe punctul de a se prăbuși.
Întors la Cannes la 45 de ani după ce a prezentat Apocalypse Now, cu care a câștigat marele premiu Palme d'Or, legendarul regizor a revenit cu Megalopolis, o adevărată alegorie ce explorează teme universale precum puterea, corupția, lăcomia, loialitatea și trecerea timpului. Probabil cel mai personal film realizat vreodată de Coppola, Megalopolis pare să ilustreze perspectiva lui în ceea ce privește arta, dar și dorințele și previziunile sale asupra viitorului, iar la finalul premierei din Grand Théâtre Lumière, regizorul a declarat următoarele: "Cel mai frumos cuvânt pe care îl avem în orice limbă este esperanza. Speranță. Și dedic filmul acestui lucru. Speranței. Și copiilor. Faceți o lume pentru copii."
În acest lungmetraj, narat de Laurence Fishburne (care este și asistentul protagonistului) și structurat în capitole ce amintesc de Roma Antică prin cartoanele ce afișează coloane romane, Caesar Catalina (Adam Driver) este un arhitect vizionar care poate opri timpul și visează să reconstruiască din temelie New Rome. Pentru a putea face aceasta însă, el trebuie să se confrunte cu primarul orașului, Franklyn Cicero (Giancarlo Esposito), un bărbat conservator, care vrea să păstreze totul așa cum este. Povestea se complică curând atunci când fata primarului (Nathalie Emmanuel) se îndrăgostește de Caesar, iar Wow Platinum (Audrey Plaza), o jurnalistă de tabloide, încearcă să intre în familia miliardalului Hamilton Crassus III (Jon Voight), unchiul lui Caesar.
Este imposibil să privești Megalopolis fără a-ți crea așteptări. Și, din păcate, cel mai recent film al lui Coppola (dublu câștigător al Palme d'Or și regizorul unor filme intrate în canonul peliculelor de neratat, precum The Godfather, The Conversation și Apocalypse Now) este subminat și saturat de o aglomerație de idei, atât în limbaj cât și în imagini, ce distrag atenția de la mesajul pe care l-a dezvăluit Coppola la final, de a transmite un licăr de speranță pentru o lume mai bună. De la celebrul monolog al lui Hamlet "a fi sau a nu fi" și citate stoice din Marcus Aurelius la numeroase metafore și referințe privind literatura, filosofia, religia și istoria, Megalopolis abundă în ceea ce pare mai degrabă a fi reflecțiile lui Coppola din ultimii 40 de ani, iar când faci un pas în spate pentru a vedea imaginea de ansamblu, aceasta pare mult prea întortocheată.
De asemenea, pe întregul parcurs al filmului, cineastul creează propriul său limbaj cinematografic, cu ajutorul directorului de imagine român Mihai Mălaimare Jr. și al scenografilor Bradley Rubin și Beth Mickle, care s-au inspirat din artă plastică, fotografie și operele lui Escher. Manhattan-ul este ilustrat drept un oraș în stil neo-clasic, la care se adaugă un cer în nuanțe de galben și efecte vizuale specifice lumilor 3D, asemănătoare celor concepute pentru realitatea virtuală. Diferitele texturi și aspecte sci-fi prezente de-a lungul filmului sunt dificil de descris fără a fi văzute de spectatori. La fel de dificil este și de găsit o categorie în care să se încadreze acest film, care prezintă elemente de dramă politică, sci-fi, romance și chiar și comedie, anumite personaje fiind caricaturizate excesiv. Poate din această cauză i-a fost atât de dificil lui Coppola să găsească atât finanțare externă, cât și distribuitori care să aducă filmul în cinematografe, având în vedere provocarea de a găsi publicul potrivit pentru Megalopolis.
Dacă Adam Driver, Giancarlo Esposito și Nathalie Emmanuel realizează niște interpretări solide și dramatice, cu toții implicându-se în mod serios în construirea viitorului, personajele lui Audrey Plaza, Shia LaBeouf (fiul lui Crassus) și Jon Voight par că provin din subgenul screwball comedy. Wow Platinum are încă de la început reacții faciale exagerate ca jurnalistă ce face reportaje în direct și, mai apoi, folosește sexul în mod constant pentru a-și atinge scopurile, iar Shia LaBeouf pare un răufăcător pe care l-am găsi mai degrabă ca bufon de la curtea regelui dintr-o piesă de Shakespeare. Tatăl său, miliardarul Crassus pe de altă parte, mi-a părut alter-ego-ul lui Coppola, un bărbat realizat, dar îmbătrânit, care se luptă cu sistemul (studio-urile de la Hollywood care i-au refuzat finanțarea și distribuirea filmului) și cu cei care încearcă să profite de pe urma succesului său și să-l falimenteze.
Proiecția de la Cannes a fost întreruptă în mijloc de un moment bizar în care Coppola a spart al patrulea perete cu un moment de actorie pe scenă, dar nu voi dezvălui mai multe spoilere. Spectatorii au pufnit surprinși și mulți se întreabă cum va arăta filmul în forma sa finală pentru cinematografe. Deși suferă de numeroase probleme, Megalopolis este plin de idei profunde și filosofice, pe care fără îndoială mulți dintre fanii cineastului american le vor agrea. Un film complicat și ultra-saturat, realizat printr-un risc financiar imens, asumat de regizor. "When we leap into the unknown, we prove that we are free." / "Când sărim în necunoscut, demonstrăm că suntem liberi", repetă la un moment dat un personaj din Megalopolis. Dacă filmul își va găsi publicul și se va dovedi a fi magnum opus-ul lui Francis Ford Coppola, numai timpul ne va răspunde. Dar ce nu poate nega nimeni este libertatea creativă pe care a atins-o legendarul regizor american la cei 85 de ani ai săi.
