Melancholia (2011)

Te c-am ia melancolia de la așa apocalipsă . .de film.

Avem un film unde Lars von Trier se joacă cu așteptările noastre față de cele două actrițe: Justine, interpretată de o vedetă sclipicioasă de la Hollywood, o blondină superbă, care se căsătorește cu un tînăr frumos, deși nu foarte inteligent, un tînăr care, mergînd mai departe cu speculația, s-ar mulțumi cu un loc de muncă bine plătit și cu vacanțe anuale la mare, un om superficial.

În loc să fie bine adaptată în cloaca lumii din care facem cu toții parte, Justine se luptă cu o melancolie paralizantă și tot încearcă să scape de întreaga nuntă și de personajul lui Skarsgard, care este total depășit de situație și nu își cunoaște deloc soția. El îi arată o fotografie a livezii de meri pe care a cumpărat-o pentru ea și speră că o va face fericită. Prostănacul are cele mai bune intenții posibile, dar poți simți cum ea se îndepărtează vizibil pe măsură ce trec secundele: ”M-am căsătorit cu tipul ăsta! Iar el habar nu are cine sunt eu!” Cînd se ridică pentru a pleca, lasă fotografia mototolită pe canapea. Fabulos!

Sfîrșitul filmului este extraordinar, cît și terifiant, dar nu este un film despre sfîrșitul lumii, ci ne arată că uneori cu toții ne dorim ca lumea să se sfîrșească. Este vorba despre a înfrunta viața, boala și moartea cu tot curajul și dragostea pe care le poți aduna și despre a admite că nu este suficient.

Al 574839532938493-elea film ocult despre sfarsitul lumii, sfrsit cu care suntem tinuti in teroare de mai bine de 100 de ani.
De 100 de ani asteptam "sfarsitul lumi", murim de baranete si tot degeaba!

Terra nu e o bila cu ape curbate ce se invarte ca un vibrator de-an pulea cu viteza sunetului!

Ai fost mintit!

Nu neg ca este un film bun, plin de intelesuri absconse, descoperite de snobii cinefili, dar este infiorator de pesimist. Iti induce sentimentul de singuratate. Daca in filmele americane apocaliptice, lumea vocifereaza, plange, intra in criza, se produce isteria, aici aceste lucruri nu le vedem, aici este vorba doar de niste oameni singuri, intr-o casa ce aduce cu cea din Anul trecut la Marienbad. Cumpararea medicamentelor, mi se pare inspirata din sectele apocaliptice in care toti se sinucideau pentru a nu asista la Sfarsitul lumii. Pestera magica sau podul peste care calul nu a vrut sa treaca, sunt simboluri pe care "adevaratii" cinefili au timp sa le disece.

.......................................................

Foarte interesant acest film ma cam pus pe ganduri... ASA VA FI OARE SFARSITUL?mi-a placut mult coloana sonora

Nu sunt în măsură să îi acord o notă, pentru că nu sunt un critic, ci doar categorisesc filmele și serialele pe care le urmăresc în plăcut/neplăcut. Fiecare film/serial are povestea sa și nu le poți compara, pentru că au diferite teme. Pe acesta îl încadrez la plăcut. Cele 10 stele pe care le acord sunt pentru că îmi place, la cele care nu-mi plac acordând o stea.

“Le procès d'une malheureuse qui n'a ni crédit, ni protection, est promptement fait dans un pays où l'on croit la vertu incompatible avec la misère.”　

Daca si asta poate fi numit film ,atunci este grav de tot,unde a ajuns Hoolyoodul ! UN film fara noima,plictisitor,fara nici un fel noima,doar pentru marii specialisti ! NU il recomand nimanui,pierdere mare de timp,poate unii o sa zica ca asta e stilul regizorului Trier,dar filmul repet si iar repet ,este praf ! II dau 4 ,doar pentru SUtherland !

Un film ca "Melancholia" nu este uşor de văzut şi nici uşor de înţeles. Este un film care se adresează în primul rând simţurilor şi abia apoi intelectului. Imagini plasate de-a valma, aparent fără legătură, acţiuni inexplicabile, comportamente stranii, toate acestea fac filmul dificil de înţeles. Regizorul Lars von Trier adânceşte şi mai mult misterul, preferând să nu se implice prea mult în partea epică, lăsând fiecare spectator să înţeleagă ideea filmului după propria putere. Date fiind simbolismul şi gradul de dificultate epică, "Melancholia" necesită în mod obligatoriu o a doua vizionare.

În rezumat, este vorba de un sfârşit apocaliptic al Pământului, datorat impactului cu o planetă rătăcitoare (cu un diametru de 10 ori mai mare) pe nume Melancholia. Contactul celor două planete va fi devastator pentru planeta noastră, ducând la dezintegrarea ei. Subiectul apocaliptic beneficiază însă de un număr mare de simboluri, care amplifică pe plan psihologic dimensiunile viitorului dezastru.

Apropierea planetei provoacă o serie de unde electromagnetice care interferează cu câmpurile energetice ale unor persoane dotate cu capacităţi extraordinare, printre care şi personajul principal al poveştii, Justine (interpretată tulburător de Kirsten Dunst). Aceste unde îi provoacă personajului o serie de percepţii extrasenzoriale concretizate în senzaţii de anticipare a dezastrului iminent. Percepţia pare a se accentua mai mult în timpul nopţii, asemănându-se într-un fel cu inlunaţia. Toate aceste senzaţii contribuie la modificarea comportamentului lui Justine, producându-i stări de oboseală, de lipsă de concentrare şi de anxietate. Femeia nu mai poate rezona cu ceilalţi oameni şi se simte confuză, apatică şi melancolică, înţelegând că dezastrul e inevitabil.

Viziunea scenaristului-regizorul Lars von Trier este una iconoclastă, ateistă, deşi în anumite momente se simte o oarecare predestinare datorată intervenţiei unor puteri supraomeneşti. Justine afirmă la un moment dat că "The earth is evil. There's no need to grieve for it. No one will miss it." ("Pământul este rău. Nu trebuie să-l plângem. Nimănui nu-i va lipsi"). Filmul respiră un aer de pesimism şi de melancolie întâlnit foarte rar într-un film, amplificat de muzica tristă din opera "Tristan şi Isolda" a lui Richard Wagner. Secvenţa finală este una memorabilă, de un dramatism adus la apogeu. Lumea moare, fără nicio speranţă de salvare, deoarece Pământul este singura planetă unde există viaţă.

"Melancholia" este un poem vizual apropiat ca stil de romantismul german. Regizorul respinge naraţiunea clasică, preferând să îmbine imagini expresioniste pline de culoare cu o coloană sonoră wagneriană pentru a inocula spectatorilor sentimentele de neputinţă şi de resemnare în faţa sfârşitului existenţei omeneşti. Repet, filmul se adresează mai ales simţurilor decât intelectului, de aceea unii dintre spectatori imuni la sentimente nu vor reuşi să-l înţeleagă. Interpretările celor două surori sunt tulburătoare prin accentuarea atitudinilor diferite manifestate de ele în faţa morţii inevitabile.

În final, mai vreau să adaug că unele secvenţe ale "Melancholiei" sunt inspirate ca stil (dar nu şi ca idee filozofică) din filmele lui Tarkovski. Există influenţe din "Offret" (depresia preapocaliptică), din "Solaris" (tabloul „Vânători în zăpadă" al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, planeta inteligentă ale cărei unde interferează cu câmpurile magnetice ale omului), din "Copilăria lui Ivan" şi "Andrei Rubliov" (caii) şi din "Nostalgia" (atmosfera de poem vizual al filmului şi starea de melancolie degajată).

Un film lung si plictisitor pe care sunt convins ca nici Lars von Trier nu l-a inteles.

Prima parte a filmului m-a trimis direct cu gândul la "Festen", cel mai reprezentativ film al curentului numit "Dogma 95", curent al căror reprezentanţi sunt Lars Von Trier şi Thomas Vinterberg.

Păcat că Lars a ales să nu exploateze pe cât ar fi putut conflictele din interiorul familiei, lăsându-le undeva în aer...sau măcar de ar fi exploatat mai mult starea de "melancolie" a Justinei.

Nu sunt un fan al SF-urilor, noroc că aici filmul nu s-a bazat mult pe această latură. Per total, mi-a plăcut, dar mi-a lăsat senzaţia că-n cele două ore s-ar fi putut face ceva mai mult...7/10.

Fiind un film mai greut, fara prea multa actiune si dialoguri, reducandu-se doar la un fenomen cu repercursiuni majore, demn de studiat de catre un astrolog si psiholog, inteleg de ce multi il considera ciudat.. Pentru multi filmul se reduce la o simpla nebuna cu familia ei ciudata si sfarsitul Pamantului. In realitate filmul surprinde altceva. O planeta numita "Melancholia" curand descoperita ca aflandu-se in spatele Soarelui ameninta sa loveasca Pamantul. Toate simple pana aici. Claire si Justine, personajul "emo" din viziunea multora, par sa fie foarte afectate de aceasta Planeta si miscare ei planetara. Denumirea cu semnificatie sugestiva "Melancholia" isi lasa puternic amprenta asupra celor doua surori. Justine , beneficiind de o capacitate energetica extraordinara, dar si de intuitie, rezoneaza puternic cu schimbarea produsa in Galaxia noastra , lucru vizibil inca din momentul in care ea ajunge la conacul in care avea sa petreaca si sarbatoreasca cu mult fast nunta ei..Dar culmea contrar reactiei mult asteptate din partea celor apropiati, ea devine subit nefericita de aceasta decizie, nu-si mai simte locul langa sotul ales, devine confuza, trista, nesigura, actioneaza si reactioneaza intr-un mod inexplicabil, ciudat sau dezgustator, iar dupa o scurta reflectie in ansambu asupra oamenilor, isi dezvaluie fara menajament dezgustul si repulsia pe care i-o poarta lui Jack. Intr-un final , observand atitudinea ei respingatoare, sotul este nevoit sa se retraga din viata ei, inca de-a doua zi din cauza tristetii si lipsei totale de implcare si iubire, pe care o astepta. Justine decade ulterior intr-o stare totala de nepasare, apatie, somn profund, aparent este o boala, o depresie. Isi pierde serviciul si sotul iar pentru sora ei, care o indrageste foarte mult, pare sa devina o povara. Cea de-a doua parte intitulata "Claire" are drept scop acela de a elucida fenomenul cu toate repercursiunile avute asupra fiintei umane. Multe din detalii le putem descoperi in operele lui Eliade. Spre exemplu "podul " pe care Justine nu-l poate traversa , lovindu-se de fiecare data de indaratnicia animalului, sugereaza bariera intre viata si moarta, intre ceea ce ne este destinat sau permis si ceea ce nu poate exista niciodata. Oricat ar fi de mari staruintele noastre, traind intr-o Galaxie atat de mare, aproape ca dorintele si visele noastre devin infime. In concluzie nimic din ceea ce se intampla cu noi si in Univers nu depinde de noi, ci doar de vointa Creatorului. Multi empatizeaza, inexplicabil, cu vointa Universal Divina si de aici putem dedeuce nelinistea si schimbarile cu care se confrunta cele doua surori si familia lor. Filmul surprinde diferenta dintre oameni, cu toate conceptiile, slabiciune si defectele lor , cu diferenta care se manifesta la nivelul capacitatii lor senzoriale ( Darul Divin), unii il au si presimt ceea ce va urma, pe cand altii nu se pot trezi nici in ultmiul ceas. Logica si calculele vin in totala contradictie cu aceste fenomene. Resemnarea este un factor important in destinul nostru (cele doua surori aleg sa-si infrunte soarta, asa cum le-a fost pecetluita). Universul cu toate miscarile care se produce in interiorul lui dar si cu impactul major pe care-l lasa asupra noastra, (atentie , nu degaba se spune "te-ai nascut sub o stea norocoasa"), Si asa mai departe..Sunt o gramada de teme care dau de gandit..Nu degaba filmul este impartit in doua parti : "Justine" - fenomenele inexplicabile care se petrec cu noi si in jurul nostru, asupra carora ar trebui sa reflectam mai mult decat sa le judecam , "Claire"- cauza lor si in final "Sfarsitul Pamantului" - trezirea la realitate, inainte de a fi prea tarziu..La viata, din melancolie, din letargie, la o judecata rationala, la o dorinta de a ne indrepta, de a schimba, de a fi mai bun si tolerant, de a ingadui si a iubi inainte de a parasi cei mai frumosi si prielnici ani, sau chiar inainte de a muri.

“The Earth is Evil ! Nobody will miss it !”
Cred ca afirmatia lui Justine reprezinta chintesenta acestui film si, implicit, mesajul lui Lars Von Trier. Si, bineinteles, felul in care reactioneaza omul in fata unui deznodamant implacabil – aici, cel suprem, moartea.
Filmul are o magie aparte, iar ceea ce se intampla DUPA ce Justine ii spune sorei sale “I know things” (simte anumite lucruri, in mod extrasenzorial), te face sa derulezi filmul inapoi, cu ochii mintii, pana la scenele de inceput, cele cu nunta. De fapt, te face sa-l revezi efectiv, pe de-a-ntregul. Asta pentru a intelege prin acest filtru – “I know things” – comportamentul de “neinteles” al lui Justine din seara si noptea nuntii sale. Este, probabil, cel al unui om care face lucruri aparent absurde, insa sincere prin prisma eu-lui sau, STIIND ca sunt printre ultimele lucruri pe care le mai poate face: dupa ce intarzie doua ore la propria-i nunta si toti invitatii o asteapta, ea decide sa-si viziteze mai intai calul la grajduri; pleaca sa faca o baie in timp ce invitatii o asteapta sa taie tortul miresei; nu face dragoste in noaptea nuntii cu sotul, face in schimb sex cu un cvasi-necunoscut; ii spune „de la obraz” lucruri dure sefului ei, dupa ce acesta tocmai o promovase, obligandu-l astfel sa o concedieze, etc.
Interesant este ca toate personajele din acest film sunt prezentate de catre Lars Von Trier intr-un registru negativ, subsumat mesajului „The Earth is Evil ! Life on Earth is Evil !”. Raul universal este Pamantul, raul universal este omul.
In special barbatii : sotul lui Justine – naiv si cam tamp, organizatorul de nunti – snob si infumurat, seful lui Justine – un nesuferit si infatuat sef de companie de publicitate, ucenicul angajat pe post de asistent al lui Justine (care trebuie sa stea „dupa fundul ei” pana cand va smulge de la ea un slogan publicitar) – un „papagal”, tatal lui Justine – un varstnic imatur si usuratic, sotul lui Claire (Kiefer Sutherland) – pare sa fie singurul stapan pe sine, insa, in final, esueaza lamentabil ca OM. Asadar toti sunt barbati. Femeile, in special Justine si Claire, au un tratament mai „bland” din partea lui Lars Von Trier.
Domnul CTP opina ca declaratiile socante ale lui Lars Von Trier facute la conferinta de presa de la Cannes: „I understand Hitler”(care au determinat declararea sa ca „indezirabil” de organizatorii festivalului si eliminarea filmului – nu si a actorilor – de la jurizare) ar putea fi, eventual, interpretate in aceasta cheie a mesajului filmului: Hitler ii considera pe evrei raul absolut; in acest film, prin extrapolare, raul suprem este considerat a fi OMUL si Planeta Pamant.
Kirsten Dunst nu mi-a placut niciodata prea mult. Desi face un rol bun aici, raman la aceeasi parere. Pe de alta parte, mi-a placut si continua sa-mi placa Charlotte Gainsburg. Iar Kiefer Sutherland mi s-a parut mult mai rafinat aici.

Un film trist si melancolic cu care trebuie sa ai rabdare daca vrei sa vezi sfarsitul apocaliptic al filmului.

A fost prea mult din toate , prea putin din ce trebuie.
Mie personal imi placea Von Trier , era genul ala de regizor care incerca sa-si puna amprenta mai putin pe lucrarile lui , sa nu induca privitorului senzatia aia ca filmul a fost mult prea muncit si ca regizorul a fost foarte implicat , stia sa te sufoce cu atmosfera si sa te tulbure.
In Melancholia nu a fost asa , a fost un poem trist , simbolsim in culori , spectacol vizual dar ..cam atat. Atmosfera e cu siguranta partea pozitiva a filmului , e chiar mai apasatoare decat in Eraserhead a lui Lynch , despre care credeam ca are cea mai buna atmosfera de film ever , ei bine , cum la Lynch a fost romantism in alb-negru asa a fost aici simbolism in culori vi.
Cum o spune si Ptibull , eterna cautare a sinelui , doar ca in opinia mea sinele se cauta mai mult cu mintea , dialogurile puteau foarte bine sa nu apara in film , oricum erau inlantuiri de cuvinte fara sens si redate intr-un mod de-a dreptul penibil de actori .
Prea mult abstract , prea putinsa substanta , visul unui sfarsit frumos . Imi aduce aminte de replica unui nene " Daca sfarsitul lumii o sa vina vreau sa-mi iau familia , cainele si un bidon de palinca , macar sa ma prinda amortit ". Asa a fost si aici , final plin de snetimentalism dar .... atat ?!
Expresionismul , simbolsimul , genul asta de film ..nu e pe gustul meu , dar incerc sa-l apreciez la jusa-ti valoare , Melancholia a fost poezie in miscare , poezie fara mesaj.
Dupa sfarsitul complet previzibil a inceput sa-mi displaca Von Trier , si cadrele stop + zoom complet artificializate sunt exact opusul a ce a vrut el sa faca , un film pentru hipsteri in opinia mea , poate nu sunt eu destul de profund sau ne-educat ..

un film foarte bun ,Lars Von Trier,face filme foarte bun ,dar nu pe intelesul tuturor!

Desi filmul este putin lent, lipsit de actiune si dinamism, succesiunea fascinantelor imagini gandite si realizate de Lars von Trier se cumuleaza usor intr-un colos de emotie si pasiune in ultima scena absolut fenomenala a dramei. Recurgand la uvertura din "Tristan si Isolda" a lui Wagner, o bucata muzicala ce se muleaza perfect pe nucleul filmului, von Trier atinge punctul sensibil al spectatorului facil. Kirsten Dunst si Charlotte Gainsbourg portretizeaza intr-o maniera fantastica doua surori aflate la sfarsit de lume. Iar revenind la scena de final care m-a bantuit saptamani intregi dupa vizionarea filmului, pot spune ca e cea mai memorabila si originala din cate am vazut. O reala capodopera!

Consider ca este un film reusit desi poate fi plictisitor datorita accentului pus pe detalii . Insa tocmai datorita acestor detalii se poate surprinde intr-un mod amplu latura psihologica a celor doua personaje. Cele doua surori , cu perspective diferite asupra vietii , incerca sa se adapteze unei vieti de familie , ca in final sa fie puse in fata unui scenariu apocaliptic.

Mie nu mi-a placut. Cel mai plictisitor film ce care l-am vazut. Cel putin nu sunt un fan al acestui tip de filme. Probabil, daca ar exista o categorie ~cel mai plictisitor film~, ar lua multe, multe premii.

Desi tema este, intr-adevar ubicua in cinematografia moderna, in film se exploateaza trairile care preced un eveniment inedit, o abordare care te incurajeaza sa incerci vizionarea apocalipsei vazuta de Lars von Trier (cred) in detrimentul stereotipului apocaliptic. Daca consideri cinematografia mai mult decat un mod superfluu de a-ti ocupa timpul, orice drama de calitate iti poate oferi ceva, in schimbul timpului pe care il consumi.

Mie mi-a placut filmul pentru unii poate a fost prea complicat

Filmul e atat de monoton incat ma framant mai mult eu in fata ecranului la iminentul sfarsit al omenirii asta doar ma duce cu gandul la letargia care i-a cuprins pe romani in fata iminentului dezastru economic al Romaniei incat ma gandesc ca ar fi putut ca filmul sa fie romanesc finca asa s-ar fi comportat si romanii in fata dezastrului !Mai bine nu il vedeti sa nu va molipsiti de nepasare .

... nu-i asa ca a fost aceea cand mireasa isi ”varsa” nervii in ”castravetele” noului angajat la agentia de publicitate?! Per total, un film exotic, interesant, e ALTCEVA. Personal imi place Kirsten Dunst si de aceea l-am considerat un film interesant.

Din nou acelaşi principiu, aleg cel mai greu film posibil, nu din raţiuni masochiste cât din dorinţa de a-mi uşura viitorul sacrificând confortul prezent. Aleg „Melancholia” şi parcă acea dorinţă redevine masochism în momentul în care descopăr că regizorul este Lars von Trier, unul din regizorii abstracţi, expresionişti şi lirici pe care încerc să îi ignor, din aceeaşi categorie făcând parte Ingmar Bergman, Stanley Kubrick sau Milos Forman. De ce îmi ignor acum principiile? Din nevoie de o provocare, din dorinţa de a-mi tensiona răbdarea şi pacienţa.

„Melancholia” porneşte la drum în maniera aleasă de majoritatea filmelor abstracte şi anume printr-un colaj de scene ce jubilează între planul individual şi cel cosmic, colaj acompaniat de o coloană sonoră greoaie ce are tendinţa de a hipnotiza privitorul, în această situaţie aceasta nefiind alta decât creaţia lui Wagner, „Tristan şi Isolda”. Un portret dinamic al lui Kirsten Dunst, un ansamblu asupra Terrei, o scenă ce prezintă o femeie a cărui paşi par a fi înghiţiţi de pământ şi o mireasă ce devine absorbită de natură formează acel colaj ce imprimă o tensiune pre-apocaliptică dar poate cuvântul sună mult prea spectaculos pentru ceea ce urmează. Pupincuriştii lui Kubrick mi-ar fi zis că acesta e momentul în care trebuie să reflect asupra teoriei evoluţiei umane, cine suntem, de unde venim şi alte giumbuşlucuri răsuflate cu aer pseudo-intelectual, din păcate pe mine mă trec doar nişte fiori prin talpa piciorului stâng…

von Trier îşi împarte filmul în două acte după acelaşi principiu după care Camil Petrescu îşi împărţea „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” în aceleaşi două acte rezumate printr-un ante- şi un -post. Primul act prezintă nunta lui Justine (Kirsten Dunst) şi Michael (Alexander Skarsgard). Nunta este găzduită de cumnatul lui Justine, John (Kiefer Sutherland) şi soţia acestuia/sora lui Justine, Claire. Nunta îi are printre invitaţi pe părinţii lui Justine, Gaby şi Dexter (John Hurt) dar şi pe şeful lui Justine, Jack (Stellan Skarsgard). Este cunoscut faptul că relaţia dintre Justine şi Michael nu va dura, imprevizibilul constă în cantitatea de antipatie cu care personajul lui Dunst a fost creat. Această Justine buşeşte limuzina cu care trebuia să ajungă la nunta proprie la care oricum întârziase deja pentru două ore, eveniment după care ea începe să zâmbească naiv. În loc să îşi primească cum se cuvine oaspeţii care o aşteaptă de două ore ea decide să îşi viziteze întâi calul. Vine momentul tăierii tortului, ea se pune în schimb la o baie.

După un număr umil de peste 1400 de filme văzute declar răspicat că Justine este cel mai enervant personaj cu care am colaborat (?!) vreodată în calitate de personaj-spectator. E acea femeie pe care aş ţine-o închisă pe balcon, după care aş adormi fără nici remuşcare. Ca şi cum personajistica nu ar fi luat-o pe căi greşite, Lars o înconjoară pe Justine de personaje patetice, Michael este un linge-blide şi jumătate, mama ei dobândeşte două caracteristici care combinate, devin periculoase, anti-diplomaţia exteriorizată, iar tatăl este personajul de la care Justine îşi moşteneşte latura hiper-enervantă. În unele momente aveam senzaţia că nota pentru personajistică va depăşi nota zero spre stânga. Iar copilul… copilul e un soi de Emil Boc, pe care unde îl pune regizorul, acolo stă.

Norocul pare să răsară pe strada mea odată cu intrarea în scenă a lui John. El zice „Tâmpitele s-au încuiat în camerele lor şi acum fac baie. Toată familia ta e sărită de pe fix?” E eroul meu. Un film cu un singur personaj normal şi din păcate nu e el cel principal, e doar o oază de normalitate. Odată cu intrarea lui şi a soţiei lui în scenă începe şi actul al doilea. Acum, dintr-o normală nebună, Justine devine o nebună normală cu acte în regulă, un soi de legumă… melancolică, whatsoever. Între timp o planetă mult mai mare decât Terra se apropie ameninţător de Pământ iar rubedeniile lui freaky-show intră într-o fibrilaţie molcomă. Să nu faceţi greşeala de a vă imagina un impact catastrofal în stilul Roland Emmerich, sub mânuţele lui Lars totul pare a fi conectat la o perfuzie. Ne aflăm în faza în care filmul începe să trateze apocalipsa într-un mod minimalist.

E momentul să explic semnificaţia titlului. Melancholia este numele planetei care ameninţă Pământul, planetă descoperită pentru prima dată de Justine. Diferenţa dintre un om normal şi unul melancolic este că acela melancolicul este mult mai calm şi echilibrat în faţa unui pericol. Claire observă pericolul şi este tentată să părăsească conacul însă soarta o opreşte terminând bateriile maşinilor cu care vrea să plece. Justine rămâne calmă pe dealul din curtea conacului. Scena sugerează că în faţa naturii dezlănţuite nu există scăpare. Nici valuri uriaşe, nici incendii şi nici alte cataclisme nu perturbă liniştea lui Justine precum o fac în alte filme înainte momentului impactului.

„Melancholia” este un film ce propune o ipoteză abstractă şi expresionistă pe care o transformă pe urmă într-un narativism molcom. Acesta este genul de filme cu care ipocriţii îşi pot da aere de intelectuali în condiţiile în care propriul lui regizor a recunoscut că nu şi-a înţeles propriul film, nu este asta o paradigmă? Mulţi oameni analfabeţi dovediţi se laudă cu înţelegerea unor filme abstracte în aceeaşi măsură în care oamenii cu penis mi tind să îşi cumpere maşini tunate… se numeşte legea compensaţiei social-biologice. Vă jur că pot să regizez filme de genul în timp ce mă spăl pe dinţi şi asta nu pentru că m-aş pricepe eu la regie. Vă promit că acesta este ultimul film regizat de von Trier pe care îl urmăresc şi îmi voi revoca decizia în momentul în care va începe el să îşi înţeleagă propriile filme, atâta pretenţie am şi eu de la regizorul nepereche.

Regia: Lars von Trier------------------------------------------Senariu: 6
Actori: Kirsten Dunst, Stellan Skarsgard-----------------Regia: 7
Genul: Drama, SF----------------------------------------------Consistenta: 5
Durata: 2h 16min-----------------------------------------------Intensitatea: 5
-----------------------------------------------------------------------Interpretarea: 7
-----------------------------------------------------------------------Personajistica: 2
NOTA PERSONALA: 5,8---------------------------------------Dificultatea: 1/5
NU RECOMAND!------------------------------------------------Metaforistica: 1/5

Ok, putem sa cadem de acord ca este un film dificil de privit si de inteles? :)) Macar atat...
Mie fimul mi s-a parut interesant, dar mult prea pretentios. Prea spune Von Trier: 'Uitati, uitati ce film am facut eu!'
We get it, filmul se vrea o drama profunda si subtila. Dar nu reusesta sa fie decat superficial, paradoxal. Personajele care se vor a fi explorate raman opace pentru privitor, iar jocul de-a ghicitul dramelor din substrat nu este intotdeauna placut. Vreau sa spun, oamenii mai au nevoie si de raspunsuri, nu numai de intrebari.
Insa personajele - ce doua surori - raman niste enigme pana la sfarsit, nu le intelegi, nu empatizezi cu ele. Iar evolutia asteptata nu vine niciodata.
Totusi, l-as fi catalogat ca fiind un film decent, daca nu ar fi fost atat de exagerat si fortat-artistic. Asa ca, doar 5.5/10

Filmul e superb, unul dintre cele mai reusite filme pe care le-am vauzt pana acum.

mi-a placut mult, insa trebuie sa ai rabdare sa poti sa il vezi. cineva il compara cu another earth lansat tot anul trecut, insa nu cred ca exista termen de comparatie, melancholia te face sa te gandesti la lucrurile care sunt cu adevarat importante in viata si la faptul ca le poti pierde pe toate atunci cand te astepti mai putin.
MERITA VAZUT!

Acest film are doua parti principale. Partea a 2 este mai bună decât partea 1, dar ambele sunt prea lente şi plictisitoare

Incepe promitator apoi devine monoton si lugubru pentru o omenire care isi asteapta scaparea de la un miracol iar apoi sfarsitul foarte linistita fara sa faca nimic .

nu doar un film , o productie unica , asa cum doar Lars von Trier putea sa faca , o explozie de imagini , toate puse intr-o naratiune simpla . daca iei filmul la propriu , o sa ti se para doar o drama accentuata , dar ca sa il intelegi e necesar sa treci peste rational si sa ii urmaresti momentele si semnificatiile acestora , pentru ca doar asa poti intelege cat de amplu a putut patrunde Lars von Trier in psihicul uman pentru realizarea acestui film . la baza acestora stau si multe momente total anoste , care trebuiesc savurate si interpretate , nu urmarite in scopul de a continua situl aventurii . cred ca oricine trebuie sa il urmareasca cel putin o data in viata .

Pentru cei care spun ca e un film plictisitor ....
Un film nu trebuie sa aiba 1000 de explozii ,clisee ,si buget de n milioane de dolari ca sa fie unul bun !
Mai e o chestie mica numita scenariu !
Si sincer ...asta e de apreciat la filmul asta !
Un film sf cu accente dramatice..nu vezi prea des asa ceva in ziua de azi ,si sincer e de apreciat intentia * mai ales ca le-a si iesit un film bun
8/10

Se vede amprenta lui Lars von Trier, stilul inconfundabil, emotia transmisa prin fiecare centimetru de pelicula derulata, iar finalul vine cu o si mai mare incarcare emotionala.

Filmul incepe cu o nunta oribila , cu doi tineri total straini unu fata de celalalt, cu mirele care de fiecare data cand se adreseaza miresei e emotionat ca la un interviu, cu mireasa care si-o trage cu unu pe terenul de golf (mai mult sau mai putin inteles gestul ei) in trei timpi si trei miscari de parca omu ala mergea cu mandravela tapana apoi actrita mimeaza sexu cu miscari ciudate si exagerate ce seamana mai mult cu bunicu care taia lemne la ferastrau, salvarea filmului vine din partea a doua

Un film extraordinar despre viata , despre curaj , durere , putere ,sex – spune totul despre asta, sensibilitate si despre om in toata fiinta lui . Unii spun despre el ca e o nebunie , ca e un film despre un om cu probleme. Nu! E doar limita dintre suferinta , durere si normalitate.Cine ajunge acolo poate fi ori fericit , ori nebun . In film nu e nimic politicos , nu e nimic legat de forma , aparente si resemnare . Nu e nimic bun si nimic rau , nu e nici adevar si nici minciuna .E doar dorinta unei femei care vrea sa traiasca si sa fie libera. Iti spune despre drama umana , care uneori nu are nicio cauza , vine de nicaieri ,si te duce incet pana la disolutie, alimentata de propria minte.In a doua parte e caderea –frica care se instaleaza pas cu pas . Sufletul anuleaza orice forma a senzatiei si incepe sa dizolve corpul . Sfarsitul nu e moartea fizica , ci moartea sufleteasca, capcana in care cade sufletul , pregatita de mintea omului.

Un film foarte bun, incarcat de simboluri...un raspuns european la filmele americane de tip Armageddon sau Deep Impact.
Il recomand cu multa caldura.

Primele 10 minute, un colaj de momente suprarealiste, filmate in slow motion si cu o coloana sonora oferita de preludiul primului act din opera Tristan si Isolda de Richard Wagner – tema care insoteste in permanenta pelicula, e unul dintre cele mai puternice, captivante, subtile si atotcuprinzatoare videoclipuri pe care le poti vedea intr-o viata de om. Microcosmosul in cadere libera – pasarile cad, corpurile umane se scufunda in gesturile lor banale – si macrocosmos in imagini incredibil de spectaculoase a planetelor contopindu-se in distrugere.
Prima parte, dedicata lui Justine, e portretul cinematografic al depresiei. Justine e iubita, mireasa si proaspat promovata in cariera. Privirea exterioara ar echivala asta cu fericirea. Schismele familiale cu nuante grotesti sunt primele care prefigureaza realitatea interioara. Zambetul aparent autentic e inlocuit de cel fals obositor, iar chipul perfect al lui Justine se desfigureaza treptat pana la caderea verdictului implacabil. Nuditatea, sexualitatea sau elementul scatologic nu lipsesc, dar von Trier insusi se afla intr-o postura vlaguita de energie.
Finalul Melancholiei e dedicat dezintegrarii celuilalt personaj feminin principal, Claire, in interpretarea lui Charlotte Gainsbourg. In cazul ei, universul fals perfect – familia perfecta, casa perfecta, proprietatea perfecta – se precipita sub impactul, mai intai psihologic, iar apoi fizic, al unui corp ceresc de o frumusete rara care se apropie de Pamant.

este un film obositor, incepand de la tehnica filmarii care-ti provoaca migrene si sfarsind prin scenele mult prea lungi care incerca sa evidentieze tragismul situatiei.
un subiect mult tratat si de alti regizori, incontestabil cu mai mult succes.
nu recomand vizionarea !

mi-a placut foarte mult filmul Melancholia, filmele de genul acesta le ador, finalul a fost exceptional.merita vazutttttttt

De regula, ador sa ma uit la filme cu inteles, mai aparte, mai profunde. Oricum, un nume mai bun decat Melancolia ar fi fost Depresia, pt ca, sincer, dupa ce am vazut filmul, asa am ramas, cu depresie, cu un gol in stomac. Nu pot spune ca regret ca l-am vazut, dar nu l-as recomanda nimanui. E deja prea multa tristete si depresie in lumea aceasta, nu avem nevoie de inca un film care nu iti ofera nici macar o speranta, orice. Adica, a fost ceva de genul, pe langa ca o sa murim toti, meritam pentru ca lumea oricum e prea rea. Asta cred eu ca este mesajul filmului. Si deja intrece bariele melancoliei. Deci filmul acesta ma face sa spun: brr!!!

Faptul de a putea să vezi în aceeaşi zi Antichrist şi Melancholia de Lars von Trier prezintă cel puţin un avantaj important: te ajută să pricepi că, după atrocităţile primului, marele – şi aparent, sonatul – regizor nu putea să facă decât un film despre sfârşitul lumii. Respectiv, Melancholia.
Faptul că, pentru rolul ei din Antichrist, cu orori sadice şi cu scene de sex performate absolut “pe bune”, Charlotte Gainsbourg (femeie, altminteri, cu trei copii acasă), a luat premiul de interpretare feminină la Cannes, în 2009, l-a condus, probabil, pe von Trier la concluzia că, după asta, nu poate urma decât sfârşitul lumii. Apocalipsa, maică! vorba ţaţei Miţa din Belciugatele, care nici nu bănuieşte cât e de vecină cu perspectiva ontologică a unuia dintre cei mai mari artişti contemporani.
Şi chiar despre Apocalips e vorba în foarte recentul Melancholia, în care Charlotte Gainsbourg are un rol principal. Numai că nu ea a obţinut, acum cinci luni, premiul de interpretare feminină la Cannes, pentru acest film, ci partenera sa Kirsten Dunst.
Apocalipsa, nimicirea Terrei de către Melancholia, o planetă de cam aceeaşi talie care tocmai e pe punctul de a-i cădea în cap, survine pentru personajele de aici la scurt timp după o nuntă care n-a mai avut loc, mireasa (Kirsten Dunst) realizând că mirele nu-i spune nimic. Şi după evadarea ei din industria publicităţii, dat fiind că acest mediu profesional lipsit de orice scrupule, brutal şi rapace, în care urmează să-şi câştige pâinea, mai degrabă o sperie şi dezgustă. În fine, al doilea volet al peliculei este consacrat apropierii inexorabile de planetă şi catastrofei finale.
Sensul? Mesajul? Fiindcă suntem aşa cum se poate vedea în prima jumătate a filmului, merităm cu vârf şi îndesat ceea ce ni se întâmplă în cealaltă. Aşa apreciază autorul. Sau poate că asta încearcă să-I sugereze lui Dumnezeu?
Ne aflăm jenant de aproape de ţicneala habotnică a Evului Mediu. O fi spus Malraux că “secolul douăşunu va fi religios - sau nu va mai fi deloc”, dar nu cred că jubila în clipa aceea. Am impresia că o spunea cu spaimă.
O paranteză: n-am aflat de ce poartă vagabondul cosmic numele de Melancholia. Din câte-l cunoaştem pe von Trier, el nu e întâmplător. N-am nici o îndoială că, la un moment dat, ne-o va spune şi pe asta.
Încă o paranteză: mă gândesc să propun organizatorilor de la Cannes decernarea unui premiu special pentru imagine telescopului Hubble, pus pe orbită de către NASA. Merită şi bietul telescop, săracu’, fiindcă cel puţin două filme din palmaresul de anul ăsta îi datorează o bună parte din fotogenia lor. Cel de faţă fiind unul dintre ele.
Post scriptum: Antichrist e un film controversat în Franţa (şi nu numai acolo). Prin asta trebuie să înţelegem că presa franceză l-a făcut albie de porci. Fără exagerare.
Dan Predescu
http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=4571

mie personal nu mi-a placut deloc acest film! chiar asteptam sa fie ceva mai interesant, dar deloc...chiar regret ca am pierdut 2 ore uitandu-ma la filmul asta! urat si inceputul si sfarsitul! vad ca pe aici sunt cativa care dau copy/paste la diverse articole...mai bine s-ar spune parerea personala despre film!!!

Un film trist, menit sa ne ofere un sfarsit al lumii trait in sanul familiei. Desi apreciez ideea filmului nu sunt de acord cu o parte din comentariile personajelor principale, mai ales cele care pun eticheta raului intrinsec asupra Pamantului si locuitorilor lui. Grotescul si inutilitatea existentei pe care depresia le face reale nu sunt decat o parte din ceea ce inseamna la nivel global viata pe aceasta planeta. Dar daca totusi am merita un astfel de final mi-as dori sa fiu pe o pajiste, nu intr-un adapost de beton (oricum inutil) ...

Mie mi s-a parut pierdere de timp , chiar din primele 10 minute ale filmului era cat pe ce sa adorm . Ma asteptam la ceva mult mai interesant .

Filmul ar trebui privit ca atare, fără să ne entuziasmeze că este opera lui Lars von Trier. Chiar și așa, este imposibil să nu-i recunoști stilul după felul în care zboară camera de pe un personaj pe altul, după prim-plan-uri, muzică, atmosfera ce dă senzația că totul se întâmpă pe stradă. Ideea este bună (sfârșitul și depresia) dar se diluează în cele 130 de minute. Efectiv până înțelegi nepăsarea și disperarea din ochii personajelor, te apucă de mai multe ori căscatul. Prea lungită faza cu nunta, prea lungite cam toate secvențele. Finalul face totul, este magistral. Ar mai fi și scena cu mireasa ce curge lin pe râu. Fără să vreau am făcut analogia cu personajul Grace, din Dogville (scena unde Grace era ascunsă în camion, pe lângă mere și-și aștepta cuminte soarta).

Un film foarte iritant, eu inteleg ca este plin de trairi si se refera la teama dinaintea sfarsitului lumii dar mai bine regizorul alegea alte personaje decat 2 aiurite care li se urase cu viata. Se putea mai bine, nu sa te faca sa iti fortezi rabdarea creanduti un sictir de pe urma astora. E un film bine realizat dar iti afecteaza cumva starea de bine pe tot parcursul zilei dupa vizionare.

cred ca se putea si mai bine decat ata! Slabut filmul

Nu vreau sa fiu rautacios si sa spun ca filmul a fost dezamagitor sau de neinteles insa cu siguranta acest film nu a fost pe gustul meu.Prea exagerat acest film iar uneori cu secvente prea inutile !Filmul ruleaza in extreme asa cum si rolul actritei Kirsten Dunst este jucat in extreme si prea fortat!
Filmul incepe in bine, avand grija sa-ti scoata un zambet insa pe parcurs incepe sa fie prea sec incat pierzi sirul sentimentelor pe care vrea sa le transmita.Nu am inteles acea nunta eseica, cum nu am inteles nici extrema miresei Justine!Nu m-a facut decat sa inteleg ca este o nebuna alintata, care nu stie ce vrea de la viata si isi plange singura de mila desi, nu are nici un motiv!
Cu siguranta nu asa vad eu un sfarsit al lumii, stand intr-un palat si mancand linistit la masa, friptura in sange, cu valetul in spate care are grija sa fie totul aranjat.
Prea exagerat acest film, dezbate o tema prea mare pe care o detaliaza prea putin !

Nu sunt un fan al lui Lars von Trier, dar am vazut cateva din filmele sale: Breaking the Waves, Dogville, Antichrist si acest Melancholia, care mi se pare un film slab. Se spune despre regizor ca e un vizionar, un geniu al cinematografiei, dar eu cred ca este un regizor pentru oameni fini, mai degraba. E ca si cum te-ai uita la o pictura abstracta incercand sa iti dai seama ce o fi vrut sa spuna artistul. Filmul nu exceleaza prin nimic, e banal, monoton, fiind totusi salvat de final. De ce? Pentru ca nu am vazut in nici un alt film o abordare atat de originala a sfarsitului acestei planete. Trei fiinte asteptand mana in mana ca o alta planeta sa le loveasca, asta da... e ceva inedit. In rest... doar pentru fanii lui von Trier.

Este pacat ca o astfel de capodopera este prezentata doar in Bucuresti si Cluj-Napoca.Sunt sigur ca in restul oraselor va veni Twilight....

In prima parte, filmul lui von Trier prezinta viata unei familii in preajma unui eveniment care ar trebui sa fie fericit - prilej insa de a construi un adevarat spectacol absurd, in care personajele se ineaca in formalism, replici standard, goana dupa bani si putere, ceea ce ii prilejuieste Justinei (si nu doar ei) o profunda nefericire, ce nu o va parasi pana la sfarsit. Apoi, cand ciocnirea cu planeta Melancholy devine iminenta, personajele cauta disperate un sens si o salvare, ramanand totusi incapabile sa isi rezolve conflictele chiar si in fata sfarsitului. Daca nu vom invata sa traim altfel, vom muri nefericiti - cam acesta este mesajul filmului, poate nu foarte original in tema, dar cu o realizare interesanta si un mesaj care te pune pe ganduri.

film de nota 10 . Am trait sentimente ca-n Stalker " al lui Trakovsky.de vazut... pt cei carora le plac impuscaturi , urmariri normal ca e un film slab (idem cu neuronii activi).

Nu am mai urmarit o astfel de productie pana acum.Dintre toate filmele care au ca tema apocalipsa asta este cel mai ineresant ca viziune.Merita urmarit!

Cei care spun ca asta e un film frumos inseamna k erau foarte plcitisiti cand l-au vizionat. A fost cel mai plictisitor, fara sens, jalnic film pe care l-am vazut in viata mea. Si am vazut f multe filme. Sper doar sa nu raman cu cosmaruri dupa aceasta experinta Si soundtrackul e genial..iti vine sa o iei la fuga. Cam atat de zis..daca aveti dusmani recomandati-le filmul ..o sa va atingeti scopul. Va multumesc..o parere sincera

cel mai prost film eveeeeer!!!!!!!!!!!!!!!! o ora pierduta din viata total aiurea , asta pentru ca am iesit din sala la jumatatea filmului

Lars von Trier a trecut, dupa propriile declaratii, printr-o depresie profunda. Am crezut ca a sa cariera a ajuns la final, ca "Antihrist" va fi ultima pelicula. Din fericire n-a fost asa, marele regizor s-a intors si pare "mai verde" ca niciodata. Cunoscatorul CTP vorbeste despre secventa din final ca fiind una "dintre cele mai puternice din istoria cinematografului". As extinde afirmatia la intregul film:sfarsitul vazut prin ochii lui von Trier iti taie pur si simplu respiratia. Probabil ca, fara declaratiile imprudente ale regizorului care inca traieste iluzia unei lumi libere, "Melancholia" ar fi avut sanse sporite la Palme d'Or. Chiar si fara premiul suprem al festivalului de la Cannes excelentul poem vizual e rascolitor, plin de semnificatii, demn de semnatura unui mare creator...

l-am vazut ieri la Studio si pot spune ca este un film bun,dar nu este filmul vietii-asa cum au spus unele persoane!

va pierdeti timpul daca mergeti. prost filmat. prost gandit. proasta coloana sonora. prea lung. intr-un cuvant "o mi-ze-ri-e"

Oricum nu conteaza dar va recomand acest film si mai ales va spun din prima:la final sa revedeti primele 5 minute din film,cred ca nodul din gat va deveni si mai greu de inghitit...Partea cu nunta mi s-a parut cam prea lungita si accentuata si isi gaseste intelesul mult mai tarziu,in schimb pe masura ce actiunea curge spre final am simtit ca incep sa ma sufoc si sa rezonez puternic cu Claire...inchipuiti-va cam ce ati simti in atare situatie si avand un copil...Insuportabil!Genial finalul!

Un sfarsit (micro/macro) ... ramane tot un sfarsit, indiferent de scara la care se produce.

Destul de superficial tratat subiectul, iar personajele alese nu stiu daca sunt cele mai potrivite, fiind persoane foarte colorate in exprimare!

Mare porcarie,mare! filmul este despre nimic.......n-am inteles nimic.....o mare pierdere de vreme! l-am vazut pana la final doar din ambitia mea de a vedea filmele pana la capat!nu va pierdeti vremea...e pt oameni deranjati la mansarda!

Catastrofa iminenta este ceea ce face publicul curios, dupa cum spune si regizorul. Acesta marturiseste ca seamana mult cu Justine, personajul depresiv, care ramane calm in fata pericolului. Moartea este inevitabila, insa este acceptata cu greu de catre Claire, de catre o persoana obisnuita.
Finalul te zguduie, te face sa-ti pui intrebari si dupa ce pleci de la film iti ramane intiparit in minte..

Ma uit la trailer pentru a nu stiu cata oara si nu inteleg cum a reusit sa ma determine sa vad filmul. Melancholia este un film ciudat. Se combina elemente pe care nu le pot vedea impreuna. Ma depaseste cu totul mesajul pe care vrea sa-l transmita. Faptul ca la inceput ni se deseneaza o [...]

Comentariu șters

Lars Von Trier ne aduce prin Melancholia finalul apocaliptic a ceea Malick prin The Tree of Life a creat.

Printr-o abordare europeana Lars Von Trier ne pune in carca un SF dramatic a carui tensiune e usor sesizabila, suferinta continua intrerupta de cateva licariri de speranta, atmosfera sufocabila alimentata de-o “melancolie” prezenta per ansamblu in subconstientul personajelor…

In prima parte avem afisat intreg scenariul apocaliptic corelat cu personajele intr-o imagine de toata frumusetea unde mai incape si un slow motion simbolistic care ne arata calmul depresiv si agonia in fata sfarsitului.

Daca introducerea filmului parca e de pe alta lume…continuarea are parte de doua “acte” care ne prezinta doua diferite acceptiuni…

O noua abordare a apocalipticului dar de data aceasta cu o infatisare artistica superba, ca o oda inchinata “fortelor superioare”, un poem sumbru dedicat omului.
Lars Von Trier ne aduce prin Melancholia finalul apocaliptic a ceea Malick prin The Tree of Life a creat.

Printr-o abordare europeana Lars Von Trier ne pune in carca un SF dramatic a carui tensiune e usor sesizabila, suferinta continua intrerupta de cateva licariri de speranta, atmosfera sufocabila alimentata de-o “melancolie” prezenta per ansamblu in subconstientul personajelor…

In prima parte avem afisat intreg scenariul apocaliptic corelat cu personajele intr-o imagine de toata frumusetea unde mai incape si un slow motion simbolistic care ne arata calmul depresiv si agonia in fata sfarsitului.

Daca introducerea filmului parca e de pe alta lume…continuarea are parte de doua “acte” care ne prezinta doua diferite acceptiuni…

O noua abordare a apocalipticului dar de data aceasta cu o infatisare artistica superba, ca o oda inchinata “fortelor superioare”, un poem sumbru dedicat omului.
Lars Von Trier ne aduce prin Melancholia finalul apocaliptic a ceea Malick prin The Tree of Life a creat.

Printr-o abordare europeana Lars Von Trier ne pune in carca un SF dramatic a carui tensiune e usor sesizabila, suferinta continua intrerupta de cateva licariri de speranta, atmosfera sufocabila alimentata de-o “melancolie” prezenta per ansamblu in subconstientul personajelor…

In prima parte avem afisat intreg scenariul apocaliptic corelat cu personajele intr-o imagine de toata frumusetea unde mai incape si un slow motion simbolistic care ne arata calmul depresiv si agonia in fata sfarsitului.

Daca introducerea filmului parca e de pe alta lume…continuarea are parte de doua “acte” care ne prezinta doua diferite acceptiuni…

O noua abordare a apocalipticului dar de data aceasta cu o infatisare artistica superba, ca o oda inchinata “fortelor superioare”, un poem sumbru dedicat omului.
Lars Von Trier ne aduce prin Melancholia finalul apocaliptic a ceea Malick prin The Tree of Life a creat.

Printr-o abordare europeana Lars Von Trier ne pune in carca un SF dramatic a carui tensiune e usor sesizabila, suferinta continua intrerupta de cateva licariri de speranta, atmosfera sufocabila alimentata de-o “melancolie” prezenta per ansamblu in subconstientul personajelor…

In prima parte avem afisat intreg scenariul apocaliptic corelat cu personajele intr-o imagine de toata frumusetea unde mai incape si un slow motion simbolistic care ne arata calmul depresiv si agonia in fata sfarsitului.

Daca introducerea filmului parca e de pe alta lume…continuarea are parte de doua “acte” care ne prezinta doua diferite acceptiuni…

O noua abordare a apocalipticului dar de data aceasta cu o infatisare artistica superba, ca o oda inchinata “fortelor superioare”, un poem sumbru dedicat omului.

un film mai mult psihologic foarte reusit,super,la sfarsit cand se vedea planeta,nu prea ar fi posibil in realitate sunt f putine planete calatoare

nu va mai dati interesanti!!!!
filmul e mult mai slab decat ma asteptam

o catastrofo globala , interpretare de exceptie , si panica rezumata la 4- 5 persoane , in concluzie un film bun

Pai, ce sa zic, chiar n-am ce sa zic:). M-am uitat la el, am inteles pe alocuri ce vrea domnul asta sa zica (nu in totalitate), dar mi-e greu sa-l apreciez ca pe un film de neuitat :). Prea trist as zice eu, intr-o lume nebuna ca a noastra sfarsitul ar trebui sa fie ultimul lucru la care sa ne gandim.

ce sa mai ..... o gramada de filosofi pe aici:)) cata patima puteti sa puneti intr-o descriere!

ma rog e un film cam plitisitor si eu nam itales nimic !!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Lars von Trier reuseste inca o data sa faca ceva unic, un film care se deosebeste nu numai de cinematografia ca intreg, dar chiar si de creatiile sale precedente. E bizar modul in care s-a potrivit cu Malick sa faca in acelasi an filme cu teme partiale la dimensiunea macrocosmosului, americanul despre inceputul vietii pe Terra, iar danezul despre sfarsitul ei. Dar legatura dintre ei se opreste aici, pentru ca cei doi abordeaza stiluri foarte diferite, comparatia fiind cam aceeasi pe care am facut-o pentru a-l delimita pe Malick de Kubrick. Trier abordeaza sfarsitul lumii distantandu-se de personajele sale, el e mai rece, cumva mai sec, pare sa trateze viata dintr-o perspectiva pesimista, de fapt chiar depresiva, spre deosebire de Malick care vroia sa arate frumusetea vietii. Ziceam ca tema macrocosmica e una partiala si asta pentru ca ambii regizori aleg sa puna in contrast dimensiunea universului cu cea a simplei si infimei vieti omenesti.

Melancholia este oarecum structurat ca Antichrist, doar ca numarul de capitole e mai scurt (doua), prologul nu e anuntat, desi exista, iar epilogul nu mai apare de data asta. Si la fel ca Antichrist filmul are un inceput de-a dreptul superb, cu niste imagini incredibil de frumoase si o melodie foarte bine aleasa, care cred ca-i cam singura din tot filmul si e repetata oricand exista un moment mai dramatic. Ce am remarcat la aceste scene e tocmai faptul ca ele sunt mai degraba tablouri in miscare decat film in slow-motion intrucat viteza e extrem de redusa. De fapt prologul e un rezumat la actiunea care urmeaza sa se intample sau, poate mai bine spus, o previziune. Senzatia pe care am avut-o in timp ce chiar se derula actiunea din prolog e faptul ca acele imagini reprezentau starea sufleteasca a ceea ce se vedea in povestea desfasurata. De exemplu este o imagine cu Dunst in rochie de mireasa, mergand printre niste copaci care parca vor s-o cuprinda cu ramurile, iar picioarele ii sunt prinse de plante agatatoare. Mai tarziu in film aceasta ii povesteste surorii ei starea pe care o are la un moment dat in timpul nuntii, descriere care seamana enorm cu ce vedem in inceput. Intr-o alta imagine e Gainsbourg cu copilul in brate pe terenul de golf, cu picioarele scufundate in iarba si o expresie de neputinta pe fata, imagine care explica starea ei, aflata in acelasi loc, dar dandui-se de data asta contextul: tocmai a aflat ca ciocnirea e sigura, iar debusolarea e la un nivel maxim cand incearca sa fuga cumva de acest eveniment inevitabil. Sunt mai multe astfel de imagini, toate extraordinare, dar o sa mai reamintesc doar una (in primul rand pentru ca inca nu le-am prins prea bine pe celelalte), cea in care Dunst curge pe un rau in rochia ei de mireasa si cu un buchet in brate. Paralela mi-e mai putin clara de data asta, personal ma duce cu gandul la modul in care s-a purtat pe parcursul nuntii, cand era cumva pierduta in eveniment si parca “curgea” impotriva vointei ei intr-o casnicie care nu pare a insemna nimic, ca si cum viata s-ar fi dus pe apa sambetei.

O sa mai reamintesc o alta astfel de imagine din prolog, dar nu datorita motivelor de mai sus, ci pentru ca mi se pare un omagiu adus lui Tarkovsky, caruia i-a si dedicat filmul sau precedent. Aceasta prezinta un cal, la fel cum in Andrei Rublyov vedeam unul in toata maretia sa. E foarte posibil sa existe si alte astfel de momente, dar nu le-am prins. Poate la a doua vizionare.

Melancholia are in centru relatia dintre doua surori, iar ca tema principala pare sa se invarte in jurul depresiei, neputintei, a melancoliei, teme in care Trier pare sa fie maestru din moment ce el insusi le-a trait. Mi-a placut mult observatia lui Dunst fata de ceea ce parea a fi mancarea ei favorita, ea spunand ca are gust de cenusa. In film nu e explicat clar carui motiv i se datoreaza aceasta stare, iar un motiv care sa tina de alte personaje sau de viata sa pana in startul filmului sunt de-a dreptul ignorate, ceea ce ma duce cu gandul la ineditul din viata ei, planeta Melancholia. Poate fi ori o reactie la schimbarile fizice planetare, ori o previziune a ciocnirii pe care e posibil sa o aiba Dunst (lucru care s-ar lega cumva si cu prologul). Daca ar fi cel din urma caz atunci ea devine depresiva fata de sfarsitul vietii, lucru care ar explica si de ce pare sa dispara depresia de pe parcursul filmului, cumva parand sa fi acceptat inevitabilul. De cealalta parte sora ei ii ia locul si pe final ajunge intr-o stare de disperare, constientizand ca s-a ajuns la sfarsitul tuturor lucrurilor si nu poate face nimic pentru fiul ei. Ambele actrite joaca foarte bine si astfel dau o mare credibilitate starilor de suferinta prin care trec personajele. Atmosfera debusolanta a filmul e sustinuta si de miscarile camerei, tinuta in mana, cu totul altfel fata de fluiditatea pe care o are camera in ultimul film al lui Malick.

Mai inainte comparam prologul cu cel din Antichrist, a carui frumusete o depaseste pe cea a filmului din 2009, dar nu am zis despre final, ce realizeaza simetria filmului in ceea ce priveste imaginile extrem de puternice. Acesta prezinta ultimele momente din viata personajelor in timp ce se tin de maini si asteapta impactul, iar in spatele lor vedem planeta enorma apropiindu-se rapid si distrugand totul in cateva secunde. Cat de lipsiti de importanta suntem, cat de usor putem disparea...

Sunt multe de discutat despre filmul asta, mi-a dat senzatia ca s-ar putea sa fie destul de multa simbolistica, doar ca pare ceva mai ascunsa decat in Antichrist. Din pacate inca nu ma simt capabil sa intru in discutii pe tema asta, iar o a doua vizionare nu e doar recomandata, ci chiar necesara.

Abia astept sa -l urmaresc...frumos film. Actori buni

CoolRank: 8.5/10
- atmosfera & entertainment: 8/10
- regie: 9/10
- actori: 9/10
- scenariu: 8.5/10
- montaj: 9/10
Nota IMDb: 7.8/10




Regie: Lars von Trier
An: 2011


Actori: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sutherland
Genul: drama



 
Initial, nu vezi cel mai recent film al lui Lars von Trier depasind conturul: cand un montaj in slo-mo, pe Wagner, ne intampina cu tablouri noi si vechi (Pieter Bruegel cel Batran), simti déjà-vu-ul. Curand, insa, pleosc, in moalele capului, un cadru parca rupt din Tree of Life, si-ti sare o spranceana – asta daca nu stii dinainte ca filmul apocaliptic isi ia numele ...

Filmul e o drama dinaia penala boring, despre fata asta emo cu o boala depresiva care nu stie ce vrea de la viata si atinge topicuri ca regretul, nesiguranta, indecizia bla bla bla. Da! E un poem vizual, dar mie nu-mi plac poeziile. Nu e un film la care te duci sa te distrezi. Bun am inteles-o si pe asta cu "opera de arta", dar lafel, este exact ca la opera, multi se duc la film sa arate cat de intelectuali sunt ei dar defapt atipesc pe scaun. Dar hey cine's eu sa judec. Thumbs up pt voi. Bine ca va place. Eu unu nu inteleg carei zarva.

"But I tried, Claire." spune cu ochii inlacrimati Justin (Kirsten Dunst)

"You did. I know you did." ii raspunde sora ei, Claire (Charlotte Gainsbourg)

Cam asta e sentimentul cu care am ramas dupa ce am vazut "Melancholia", Lars von Trier a incercat .. si il cred, filmul arata bestial .. uneori .. si intentia in general e buna dar povestea pentru un film de 2 h este foarte subtire cu putine lucruri care sa surprinda in special cand - SPOILER .. sau NU - stii din primele 5 minute cum se va termina filmul, probabil in cazul asta totul se concentreaza pe cum reactioneaza psihicul uman atunci cand realizeza ca sfarsitul este inevitabil sau la depresie in general dar problema e ca personajele lui Trier nu reactioneaza deloc cum cred eu ca ar fi normal sau natural sunt ori prea apatice -Dunst, si e de inteles in cadrul povestii, ori prea isterice -Gainsbourg ... ambele par artificiale. Ca punct de reper pentru prestatia actorilor ma tot gandeam la rolul facut de Natalie in "Black Swan" .. sincer Kirsten Dunst mai are de invatat, nu ca ar fi facut un rol slab, dar e departe de Natalia daca le pui fata in fata.

In concluzie dupa ce a bubuit lumea filmului cu "Antichrist" Lars von Trier devine "melancolic" si o lasa mai moale cu subiectele controversate prezentand putin altfel clasica si obosita poveste unde pamantul este distrus din diferite motive .. meteoriti, radiatii solare, ere glaciare .. etc

alt film din categoria alora ''greu de inteles'' In care este amestecat un subiect banal din viata cotidiana cu scene revoltatoare ( vezi antichrist) Am tot dat skip pana aproape de sfarsit, cand situatia a devenit cu adevarat tensionata intr-un mod uman si realist. Pana atunci nu ne-a aratat-o decat pe mireasa aia depresiva si bolnava. Sincer actorul asta este mult supra apreciat si prea bate toba pe laturile umane de care toti ne-am saturat. Un film cu adevarat psihologic este Cubul, dar ala nu a primit atatea aprecieri ptr ca are mult sange si hipsteritelor nu le place asta

Dmne il astept d vre'o juma' de an:D abia astept:D si kirsten si alexander^^

un film de-a dreptul plictisitor nu se merita sa va pierdeti 2 ore uitandu-va la asa ceva

Imi place tema pe care o trateaza filmul, e reusit.

Lars von Trier? Toti hipsterii sunt invitati la film! Nu va uitati palariile "cool", barbile neglijente (ei, da...) si esarfele "chic" - scafarliile neimpanate in acest mod vor fi intoarse de la usa cinematografului si trimise frumos acasa.

Dupa vizionare, neaparat explicati muritorilor de rand in mod exhaustiv, de cate ori aveti ocazia, cam ce a vrut domnu' regizor von Trier sa transmita printr-o simbolistica absconsa, dar atit de incantatoare, desigur...

Un film extrem de interesant prin tema abordata, prin regie si interpretare.Un film profund, care te pune pe ganduri.Ma bucur mult ca am avut ocazia sa-l vad.

Eu nu stiu de ce nu adopta si ei un subiect precum, de ex., colonizarea unei planete din sistemul nostru solar pe care noi o consideram improprie sustinerii vietii, de catre o rasa extraterestra, si de-aici sa plece panica, suspiciunile, temerile de a fi atacati de ei, bulversarea teoriilor stiintifice si multe alte repercursiuni. Cat priveste subiectul din filmul asta, nu-mi pare unul de mare interes si realism, totusi vreau sa vad despre ce e vorba.
BTW, denumirea filmului e chiar ridicola.

Later edit on 11.11.11
Dupa cum ma asteptam, PLICTISITOR !!!! Am incercat sa-l vad cap coada, dar plictiseala a fost mai puternica si-am apasat pe derulare ca sa-nteleg catusi de putin povestea motivat de izul apocaliptic. Majoritatea scenelor parca se derulau cu incetinitorul, si rolul blondei a fost apogeul enervarii. Daca personajul jucat de blonda nu era atat de retardat, poate salva cu ceva filmul. Ii dau 3 doar ptr. scenele s.f.