Părerea criticului
Ultimul film al aclamatului regizor Alex Garland
Men te ține în suspans și în același timp te invită la contemplare, te lasă cu întrebări și cu imagini bântuitoare, ca un vis pe care nu poți să îl uiți tocmai fiindcă îți scapă tuturor interpretărilor.
Prin cele două filme ale sale, Ex Machina și Annihilation, precum și prin miniseria Devs, scenaristul și regizorul Alex Garland ne-a obișnuit deja cu cinemaul său visător și pe alocuri brutal, cu apetența lui pentru groaza cosmică, pentru joaca omului de-a Creatorul, fie prin inteligențe artificiale, fie prin spațiul virtual, fie prin transumanism. Și, cu toate că Garland a fost mai întâi romancier, nu simțim niciun gest literar în stilul lui. Ba, mai mult, Annihilation are la bază romanul lui Jeff VanderMeer. Romanele lui, în schimb, au fost ecranizate de alții. The Beach, cu Leonardo DiCaprio și Tilda Swinton, e în regia lui Danny Boyle.
În Men, Garland rămâne minimalist, ceea ce îi permite mai ușor să dejoace. Încă din titlu, filmul pare că vorbește despre teme recurente și purulente precum patriarhatul, misoginismul sau dinamica neschimbătoare a sexelor, însă bărbații sunt aici și ucigașii, și țapii ispășitori. Garland face elegant slalom printre posibilele opțiuni în politica de gen, concentrându-se în schimb pe calmul neliniștitor al naturii în care protagonista, Harper (Jessie Buckley), se refugiază, ca să uite ce i s-a întâmplat în Londra. Flash-back-urile care ne retrimit în intimitatea tragică a acestui cuplu sunt în tonuri portocalii, roșiatice, semn că rana e încă adânc deschisă.
Harper închiriază un conac imens la țară și încearcă să își găsească o rutină tămăduitoare, însă planul ei e finalmente utopic, fiindcă oriunde se duce, o urmărește vinovăția față de fostul ei soț, dar mai ales felul teribil, de neuitat, în care acesta a murit. E ca ecoul vocii ei, pe care o aude într-un lung tunel din pădure, ecou pe care ea îl descoperă jucăuș, cu plăcerea unei cântărețe, sau a unui copil, într-un scurt moment de grație – compozitorii Geoff Barrow și Ben Salisbury, colaboratori vechi ai lui Garland, fac din acest ecou un superb laitmotiv sonor, care ne va urmări aproape subliminal pe tot parcursul filmului.
Tot așa, fiecare bărbat care îi apare lui Harper în cale e un ecou amenințător al primului, fie că e silueta care o tot urmărește prin pădure, fie că e proprietarul casei pe care a închiriat-o, fie că e preotul sau polițistul. Cel mai înspăimântător dintre ei are corpul unui copil și figura lui Rory Kinnear, lipită în mod deliberat cu un aer artificial în CGI, ceea ce îl face cu atât mai straniu și mai defazat. De fapt, abia ne dăm seama, dar Kinnear interpretează mai multe roluri, diferențiate prin machiaj, prostetice și talentul său extraordinar. Iar finalul ne reiterează într-un mod șocant nu doar ciclul damnării încarnărilor masculine, ci și feminitatea din ele.
Toate aceste avataruri bărbătești o amenință pe Harper într-un fel sau în altul, însă Garland ne amintește, prin diferite simboluri mai mult sau mai puțin deplasat-biblice, că avem de a face cu manifestările unor pulsiuni primordiale. Vinovăția bărbaților e tot atât de firească precum e și vinovăția lui Harper. Nu atât față de soțul ei defunct, cât față de sine. Însă tentația de a crede că totul e produsul minții ei rănite piere rapid, lăsându-ne să rumegăm o realitate bizară și să admirăm coerența legilor sale.
Cheia acestui film constă, poate, în secvențele care ne îndeamnă să contemplăm moartea, precum un cadru cu un animal din pădure aflat în descompunere. În fața fricilor noastre, indiferența naturii e mângâietoare, fiindcă e o certitudine. Iar pelerinajul rural al lui Harper, până la urmă, pentru asta o pregătește.
Men te ține în suspans și în același timp te invită la contemplare, te lasă cu întrebări și cu imagini bântuitoare, ca un vis pe care nu poți să îl uiți tocmai fiindcă îți scapă tuturor interpretărilor.
Prin cele două filme ale sale, Ex Machina și Annihilation, precum și prin miniseria Devs, scenaristul și regizorul Alex Garland ne-a obișnuit deja cu cinemaul său visător și pe alocuri brutal, cu apetența lui pentru groaza cosmică, pentru joaca omului de-a Creatorul, fie prin inteligențe artificiale, fie prin spațiul virtual, fie prin transumanism. Și, cu toate că Garland a fost mai întâi romancier, nu simțim niciun gest literar în stilul lui. Ba, mai mult, Annihilation are la bază romanul lui Jeff VanderMeer. Romanele lui, în schimb, au fost ecranizate de alții. The Beach, cu Leonardo DiCaprio și Tilda Swinton, e în regia lui Danny Boyle.
În Men, Garland rămâne minimalist, ceea ce îi permite mai ușor să dejoace. Încă din titlu, filmul pare că vorbește despre teme recurente și purulente precum patriarhatul, misoginismul sau dinamica neschimbătoare a sexelor, însă bărbații sunt aici și ucigașii, și țapii ispășitori. Garland face elegant slalom printre posibilele opțiuni în politica de gen, concentrându-se în schimb pe calmul neliniștitor al naturii în care protagonista, Harper (Jessie Buckley), se refugiază, ca să uite ce i s-a întâmplat în Londra. Flash-back-urile care ne retrimit în intimitatea tragică a acestui cuplu sunt în tonuri portocalii, roșiatice, semn că rana e încă adânc deschisă.
Harper închiriază un conac imens la țară și încearcă să își găsească o rutină tămăduitoare, însă planul ei e finalmente utopic, fiindcă oriunde se duce, o urmărește vinovăția față de fostul ei soț, dar mai ales felul teribil, de neuitat, în care acesta a murit. E ca ecoul vocii ei, pe care o aude într-un lung tunel din pădure, ecou pe care ea îl descoperă jucăuș, cu plăcerea unei cântărețe, sau a unui copil, într-un scurt moment de grație – compozitorii Geoff Barrow și Ben Salisbury, colaboratori vechi ai lui Garland, fac din acest ecou un superb laitmotiv sonor, care ne va urmări aproape subliminal pe tot parcursul filmului.
Tot așa, fiecare bărbat care îi apare lui Harper în cale e un ecou amenințător al primului, fie că e silueta care o tot urmărește prin pădure, fie că e proprietarul casei pe care a închiriat-o, fie că e preotul sau polițistul. Cel mai înspăimântător dintre ei are corpul unui copil și figura lui Rory Kinnear, lipită în mod deliberat cu un aer artificial în CGI, ceea ce îl face cu atât mai straniu și mai defazat. De fapt, abia ne dăm seama, dar Kinnear interpretează mai multe roluri, diferențiate prin machiaj, prostetice și talentul său extraordinar. Iar finalul ne reiterează într-un mod șocant nu doar ciclul damnării încarnărilor masculine, ci și feminitatea din ele.
Toate aceste avataruri bărbătești o amenință pe Harper într-un fel sau în altul, însă Garland ne amintește, prin diferite simboluri mai mult sau mai puțin deplasat-biblice, că avem de a face cu manifestările unor pulsiuni primordiale. Vinovăția bărbaților e tot atât de firească precum e și vinovăția lui Harper. Nu atât față de soțul ei defunct, cât față de sine. Însă tentația de a crede că totul e produsul minții ei rănite piere rapid, lăsându-ne să rumegăm o realitate bizară și să admirăm coerența legilor sale.
Cheia acestui film constă, poate, în secvențele care ne îndeamnă să contemplăm moartea, precum un cadru cu un animal din pădure aflat în descompunere. În fața fricilor noastre, indiferența naturii e mângâietoare, fiindcă e o certitudine. Iar pelerinajul rural al lui Harper, până la urmă, pentru asta o pregătește.
