Părerea criticului
Lungmetrajul lui Antal reînvie nihilismul dominant în prima decadă de activitate a trupei, atât prin reprezentări vizuale - care oscilează între evocări istorice şi scene suprarealiste - cât şi prin playlist-ul ales de trupă. Deşi trece momentan drept un film de acţiune cu accente thriller, Through the Never nu este mai mult decât un concert video care se doreşte şi blockbuster, deşi este un proiect de nişă. Începând cu aparenta promisiune că vom vedea o poveste amplă cu fundal thrash-metal, suntem puşi în faţa unui concert matur şi viguros al legendarei trupe, cu interludii vizuale spectaculoase, care se cer mai degrabă trăite decât înţelese.
Folosind un singur personaj, pe Trip, un tânar firav dar plin de nerv, Antal ne trimite cu el într-o călătorie aparent simplă şi fără prea mult sens, pe străzile unei metropole pustii, populată doar de umbre ale anarhiei, violenţei şi morţii. Trip nu ştie ce-are de făcut, iar spectatorul cu atât mai puţin. I se cere doar să recupereze pentru James o geantă cu conţinut misterios blocată într-o camionetă defectă. În drumul lui trebuie să treacă printre proteste violente de stradă, supravieţuieşte unui bizar accident de maşină şi reuşeşte chiar să-şi pună pe urme un călăreţ mascat care lasă în urmă numai cadavre.
Când Antal nu ţese haos în jurul tânărului erou, James, Lars, Kirk şi Robert îşi hipnotizează şi energizează publicul din arena arhiplină. Avem acces în culise, unde observăm îndeaproape munca necesară susţinerii unui astfel de spectacol, bogat în efecte pirotehnice, jocuri de lumini şi cu o scenografie grandioasă, cu greu stăpânită de ingineri şi tehnicieni. În jurul cvartetului avem parte şi de victime, o pană de curent şi de alte artificii hollywoodiene uşor forţate, dar care aduc savoare recitalului.
În mod evident, proiectul este conceput pentru fani care, dacă au şansa să-l vadă în format IMAX, nu trebuie să-l piardă. Pentru fani ai genului, dar nu în mod particular ai Metallica, Through the Never reprezintă o ocazie ideală de a avea un contact aproape personal cu aceşti monştri.
Tehnologia IMAX, mobilitatea camerelor şi calitatea sunetului oferă publicului un concert superior unuia pe viu, şs zice eu, pentru că în multe momente uiţi că ei nu sunt cu adevărat acolo.
Îl simţi pe James urlându-ţi în faţă, eşti stropit de sudoarea de pe braţele lui Lars, simţi vibraţia strunelor metalice de sub degetele lui Kirk, iar pe Trujillo, uriaşul basist, aproape că-l poţi trage de şosete.
Un film în sensul clasic al cuvântului? Nu!
Un spectacol organic care te învăluie şi te scutură timp de o oră şi jumătate? Da!
Folosind un singur personaj, pe Trip, un tânar firav dar plin de nerv, Antal ne trimite cu el într-o călătorie aparent simplă şi fără prea mult sens, pe străzile unei metropole pustii, populată doar de umbre ale anarhiei, violenţei şi morţii. Trip nu ştie ce-are de făcut, iar spectatorul cu atât mai puţin. I se cere doar să recupereze pentru James o geantă cu conţinut misterios blocată într-o camionetă defectă. În drumul lui trebuie să treacă printre proteste violente de stradă, supravieţuieşte unui bizar accident de maşină şi reuşeşte chiar să-şi pună pe urme un călăreţ mascat care lasă în urmă numai cadavre.
Când Antal nu ţese haos în jurul tânărului erou, James, Lars, Kirk şi Robert îşi hipnotizează şi energizează publicul din arena arhiplină. Avem acces în culise, unde observăm îndeaproape munca necesară susţinerii unui astfel de spectacol, bogat în efecte pirotehnice, jocuri de lumini şi cu o scenografie grandioasă, cu greu stăpânită de ingineri şi tehnicieni. În jurul cvartetului avem parte şi de victime, o pană de curent şi de alte artificii hollywoodiene uşor forţate, dar care aduc savoare recitalului.
În mod evident, proiectul este conceput pentru fani care, dacă au şansa să-l vadă în format IMAX, nu trebuie să-l piardă. Pentru fani ai genului, dar nu în mod particular ai Metallica, Through the Never reprezintă o ocazie ideală de a avea un contact aproape personal cu aceşti monştri.
Tehnologia IMAX, mobilitatea camerelor şi calitatea sunetului oferă publicului un concert superior unuia pe viu, şs zice eu, pentru că în multe momente uiţi că ei nu sunt cu adevărat acolo.
Îl simţi pe James urlându-ţi în faţă, eşti stropit de sudoarea de pe braţele lui Lars, simţi vibraţia strunelor metalice de sub degetele lui Kirk, iar pe Trujillo, uriaşul basist, aproape că-l poţi trage de şosete.
Un film în sensul clasic al cuvântului? Nu!
Un spectacol organic care te învăluie şi te scutură timp de o oră şi jumătate? Da!
