Părerea criticului
Debutul regizorului Alexandru Belc, premiat pentru cea mai bună regie anul acesta la Cannes, în cadrul secțiunii un Certain Regard
Pare că pe măsură ce se pierde în timp amintirea diavolului comunist, abia începe să fie revendicat cu adevărat ficțiunii, mai ales când astfel de povești sunt spuse de către cei care nu au trăit în comunism. Iar publicul autohton, fie el însetat după nostalgie, fie dornic să resimtă un catharsis istoric, fie sătul să mai vadă încă un film românesc despre comunism, ar putea să se reconclieze în fața debutului lui Alexandru Belc.
Metronom, emisiunea pe care Cornel Chiriac o transmitea la sfârșitul anilor `60 și începutul anilor `70 la Radio Europa Liberă, a fost una dintre puținele surse de a îi ține pe românii de atunci la curent cu lumea dincolo de propagandă. Și, în primul rând, cu muzica. Deși Chiriac reușise să fugă din țară, continuându-și transmisiunile din Germania, se pare că asasinarea sa din Munchen, în `75 (crimă atribuită în mod clar Securității) confirmă impactul dizidenței sale. Chiar și din Germania, Chiriac tot răspândea în țară doctrina decadentă imperialistă.
Pornind de la toate arhivele din jurul lui Chiriac și a întregului fenomen Metronom, Belc a scris un love story de liceu care se transformă într-un thriller securist, un coming of age nu despre maturizare, ci despre supunere, despre tăierea libertății de la rădăcină în plină înflorire.
În ajunul bacalaureatului, Sorin (Șerban Lazarovici) urmează să plece în Germania iar iubita lui, Ana (Mara Bugarin) e în doliul relației lor, consolantă de speranța și totodată roasă de incertitudinea că el ar iubi-o. Cea mai bună prietenă a ei, Roxana (Mara Vicol) dă o petrecere la ea acasă, unde ascultă la radio Metronom hiturile vremii, de la Led Zeppelin, Jimi Hendrix și Janis Joplin, până la acordurile lui Mircea Florian. Tinerii îi sunt recunoscători lui Chiriac și intenționează să îi trimită clandestin o scrisoare, prin intermediul unui jurnalist francez. De-a lungul secvențelor lungi și hipnotice în care liceenii se bâțâie pe „Light My Fire”, ne tot gândim la acea scrisoare, întrebându-ne care dintre acei neprihăniți va turna.
Iar dacă prima parte a filmului se simte ca o ultimă noapte de dragoste, a doua e prima noapte de experiment social, sub forma unei doze de șoc. Suntem în 1973 și tezele din iulie 1971 încep să își facă efectul. În băncile unei încăperi a Securității care arată ca o sală de clasă, tinerii trebuie să redacteze câte o declarație și, practic, să se toarne între ei. Deși nu apare în detaliu în film, prin această fotografie se poate simula, într-un exercițiu de imaginație, coșmarul de a semna așa ceva, fie că ești licean sau adult.
Ana e singura care refuză să își denunțe colegii, așa că va avea parte de o adevărată inițiere în școala supunerii, ajutată de părinți și sub patronajul colonelului Biriș (interpretat de reprezentantul-șef al antagonismului comunist, Vlad Ivanov).
Mara, sora actriței Ioana Bugarin, are parte de o primă apariție captivantă pe marele ecran. Ceilalți actori își găsesc și ei bine locul în peisajul șaptezecist. Iluzia mai degrabă o sparge imaginea pe alocuri publicitară, în care efortul stilizării devine uneori prea vizibil. Ceea ce poate părea straniu, de vreme ce ansamblul caricatural al securiștilor, în frunte cu perfidul Biriș, pare mai degrabă o deconstrucție a artificialității acelui univers. Însă toată această posibilă autodemascare a falsității memoriei pare să stea în calea conflictului din film, așa că nu e exploatată până la capăt. În schimb, marele merit al lui Belc este că reușește să prindă diavolul de coadă, deghizat în uniforme de liceu, pe esplanada de la Academia Militară din București.
Pare că pe măsură ce se pierde în timp amintirea diavolului comunist, abia începe să fie revendicat cu adevărat ficțiunii, mai ales când astfel de povești sunt spuse de către cei care nu au trăit în comunism. Iar publicul autohton, fie el însetat după nostalgie, fie dornic să resimtă un catharsis istoric, fie sătul să mai vadă încă un film românesc despre comunism, ar putea să se reconclieze în fața debutului lui Alexandru Belc.
Metronom, emisiunea pe care Cornel Chiriac o transmitea la sfârșitul anilor `60 și începutul anilor `70 la Radio Europa Liberă, a fost una dintre puținele surse de a îi ține pe românii de atunci la curent cu lumea dincolo de propagandă. Și, în primul rând, cu muzica. Deși Chiriac reușise să fugă din țară, continuându-și transmisiunile din Germania, se pare că asasinarea sa din Munchen, în `75 (crimă atribuită în mod clar Securității) confirmă impactul dizidenței sale. Chiar și din Germania, Chiriac tot răspândea în țară doctrina decadentă imperialistă.
Pornind de la toate arhivele din jurul lui Chiriac și a întregului fenomen Metronom, Belc a scris un love story de liceu care se transformă într-un thriller securist, un coming of age nu despre maturizare, ci despre supunere, despre tăierea libertății de la rădăcină în plină înflorire.
În ajunul bacalaureatului, Sorin (Șerban Lazarovici) urmează să plece în Germania iar iubita lui, Ana (Mara Bugarin) e în doliul relației lor, consolantă de speranța și totodată roasă de incertitudinea că el ar iubi-o. Cea mai bună prietenă a ei, Roxana (Mara Vicol) dă o petrecere la ea acasă, unde ascultă la radio Metronom hiturile vremii, de la Led Zeppelin, Jimi Hendrix și Janis Joplin, până la acordurile lui Mircea Florian. Tinerii îi sunt recunoscători lui Chiriac și intenționează să îi trimită clandestin o scrisoare, prin intermediul unui jurnalist francez. De-a lungul secvențelor lungi și hipnotice în care liceenii se bâțâie pe „Light My Fire”, ne tot gândim la acea scrisoare, întrebându-ne care dintre acei neprihăniți va turna.
Iar dacă prima parte a filmului se simte ca o ultimă noapte de dragoste, a doua e prima noapte de experiment social, sub forma unei doze de șoc. Suntem în 1973 și tezele din iulie 1971 încep să își facă efectul. În băncile unei încăperi a Securității care arată ca o sală de clasă, tinerii trebuie să redacteze câte o declarație și, practic, să se toarne între ei. Deși nu apare în detaliu în film, prin această fotografie se poate simula, într-un exercițiu de imaginație, coșmarul de a semna așa ceva, fie că ești licean sau adult.
Ana e singura care refuză să își denunțe colegii, așa că va avea parte de o adevărată inițiere în școala supunerii, ajutată de părinți și sub patronajul colonelului Biriș (interpretat de reprezentantul-șef al antagonismului comunist, Vlad Ivanov).
Mara, sora actriței Ioana Bugarin, are parte de o primă apariție captivantă pe marele ecran. Ceilalți actori își găsesc și ei bine locul în peisajul șaptezecist. Iluzia mai degrabă o sparge imaginea pe alocuri publicitară, în care efortul stilizării devine uneori prea vizibil. Ceea ce poate părea straniu, de vreme ce ansamblul caricatural al securiștilor, în frunte cu perfidul Biriș, pare mai degrabă o deconstrucție a artificialității acelui univers. Însă toată această posibilă autodemascare a falsității memoriei pare să stea în calea conflictului din film, așa că nu e exploatată până la capăt. În schimb, marele merit al lui Belc este că reușește să prindă diavolul de coadă, deghizat în uniforme de liceu, pe esplanada de la Academia Militară din București.
