Mia madre (2015)

Nu m-a impresionat in mod deosebit, poate si din cauza distributiei.John Turturro face singurul rol bun in film, ceilalti parca sunt sfinti anemici.

Nanni Moretti îmbină aici destul de inspirat tema pierderii cuiva drag și a suferinței care o însoțește cu o meditație critică asupra propriei meserii și asupra raporturilor interumane stabilite de cel care o practică. Într-o accepțiune schematică (și prin comparație cu actorul), regizorul este un ins al autorității și al controlului, cu îngrijorătoare tendințe dictatoriale și cu toleranță scăzută la neprevăzut. Spre deosebire de restul, el e cel care știe și care, pe cale de consecință, știe și ce, unde, cînd și cum trebuie făcut. Pentru regizor - proprietar al sensului, inamic al îndoielii - totul este, sau ar trebui să fie, predictibil și planificabil. Ei bine, protagonista din Mia Madre este și ea o regizoare de succes, dar portretul-robot de mai sus începe să nu i se mai aplice, căci e surprinsă într-o perioadă de maximă vulnerabilitate (poate prima de acest fel din viața ei), cînd, pe plan personal, este pe cale să-și piardă mama, iar pe plan profesional, autoritatea. Și putem presupune că tocmai necazurile personale sînt cele care-i subminează aplombul profesional, făcînd-o să se îndoiască de o autoritate pînă nu demult indiscutabilă și de posibilitatea de a deține vreun control. Cînd vezi că nu ești în stare să-ți regizezi propria poveste, una din care moartea mamei ar trebui să lipsească cu desăvîrșire, devine ridicol să te joci de-a dictatorul pe platourile de filmare. În fond, omul nu dictează nimic, el trăiește... după dictare, iar alegerile pe care le are la dispoziție sînt puține și relativ neesențiale. Nu ne alegem nașterea, și, la rigoare, nici despre un sinucigaș nu se poate afirma că-și alege moartea, ci numai momentul ei. Protagonista, indubitabil, își plînge mama, dar (n-are rost să ne prefacem că nu știm) se plînge și pe sine - cea care a fost, ori credea că a fost, și care nu mai poate să fie. Oricum, o astfel de experiență are (?) darul de a ne trezi la adevărul că viața este - bună dimineața! - imperfectă și de a ne face mai îngăduitori cu defectele celorlalți. Margherita Buy reușește un joc excelent în rolul regizoarei, interpretînd exact cum le cerea actorilor din subordine, adică "next to the character", și realizînd un echilibru fin între firesc și artificiu, între tehnică și sensibilitate, între act și reflectarea lui la nivelul conștiinței. Notez filmul cu 8, ca să nu-l notez cu 7.