Blow mind. Cam asa s-a simtit acest film pentru mine.
mogrezeanu
pe 30 Martie 2025 11:44
O surpriza placuta, sala a fost plina 3 sferturi (de apreciat avand in vedere ca proiectia a avut loc in saptamana 4 de la lansare). Daca esti trumpist, mai bine stai acasa, n-o sa-ti placa ideea si nici personajele filmului. Robert Pattinson isi spala toate pacatele pentru rolul din Saga Amurg iar Mark Ruffalo este delicios in rolul "leaderului" dezaxat care se crede intemeietorul unei noi lumi / religii.
gabivaduva74
pe 18 Martie 2025 20:43
n-am vazut un fim mai prost de la Zoolander 2 incoace....
user-5c8bfba2e40a4
pe 18 Martie 2025 15:34
Ar fi putut sa fie... Poate în alta viziune regizorala, ar fi ieșit un SF ok. Povestea avea ce sa ofere. În schimb, s-a ales a fi o satira. A rezultat o amestecatura plicticoasa. Rău de tot. Nu știu la câte filme am simțit impulsul de a ieși din sală înainte de a ajunge măcar la jumătatea lui. Mark Ruffalo îmi plăcea mult ca actor. În filmul asta mi s-a părut însă extrem de artificial, a marșat mult prea departe cu satirizarea personajului, prestația lui fiind o maimutareala a liderului. Pattison nu mi-a plăcut niciodată (chestie de preferințe), iar acum, deși i-a pus bine în contrast pe cei doi M, nu a reușit să-mi inspire nici cel mai mic interes față de 17. Darnu aș da vina pe el, ci tot pe regizor. Care cred ca a dat-o rău de tot în bara cu acest film. Categoric nu va recomand sa mergeți să-l vedeți. Nu merita urmărit nici măcar în streaming, când va fi difuzat.
sabinalin
pe 17 Martie 2025 18:57
SF satira. ,,Satira e o arma. Si dumneata... tragi,,. E destul de limpede unde bate. Problema e ca nu bate prea inteligent. Avand in vedere antecedentele lui Bong Joon Ho ma asteptam la mai mult. Ritmul e in regula, executia e cea care sufera, la un moment dat se instaleaza plictiseala, ba am mai si atipit vreun sfert de ora... ,,E, e, dar de viata cui te legi dumneata? Cine este elefantul? Si cine este vrabiuta?,, E limpede cine este elefantul. E ala care ne-a spus-o verde in fata ca el n-are de gand sa mai finanteze razboaie care nici macar pentru ei nu-s eficiente. Mark Ruffalo se chinuie sa-l maimutareasca. Neconvingator, in multe momente de-a dreptul penibil, de la mine are un Razzie. Pattinson se straduieste. E laudabil ca nu vrea sa fie incorsetat intr-un tipar insa aici nu m-a convins. Holliday e anonima, pentru a vedea ce poate recomand ,,C.B Strike,,. Noroc cu Anamaria. Vartolomei, bacauanca ,,noastra,,. A plecat la timp si acum e in plina ascensiune. Mi-a confirmat impresia din Monte Cristo: splendida, naturala si, mai ales, luminoasa. Un punct in plus exclusiv pentru ea.
Claudynho
pe 16 Martie 2025 03:29
Regizorul sud-coreean își continuă critica sistemelor opresive și a luptei de clasă.Prin Mickey, figura supremă a muncitorului exploatat și interschimbabil, Mickey 17 devine o satiră tăioasă a lumii moderne a muncii. Filmul pune o întrebare tulburătoare: dacă toți suntem înlocuibili, avem vreo valoare reală?
Mickey 17 este și o satiră politică care critică capitalismul, dezumanizarea la locul de muncă și excesele autoritare. Personajele secundare întruchipează diferite fațete ale puterii și opresiunii: Kenneth Marshall (Mark Ruffalo), liderul narcisist al misiunii, este o figură politică grotescă care se agață de autoritatea sa în ciuda eșecurilor repetate. Soția sa Ylfa (Toni Collette), obsedată de putere și de imaginea pe care o proiectează, ilustrează ipocrizia elitelor. În schimb, Nasha (Naomi Ackie), prietena lui Mickey, este un soldat competent care sfidează normele stabilite, aducând o dinamică de rezistență acestui sistem absurd.
Robert Pattinson atinge aici apogeul carierei sale. Se dăruiește mai mult ca niciodată în scenele de acțiune, interpretând un Mickey stângaci, îndrăgit și disperat de încăpățânat. Performanța sa fizică este impresionantă, trecând de la panică totală la resemnare stoică cu o fluiditate remarcabilă. Vocea sa din off este hilară, punctând povestea cu un umor absurd care întărește dimensiunea satirică a filmului. Mickey, în ciuda rolului său ingrat de persoană dispensabilă, păstrează o naivitate înduioșătoare care îi face nenorocirile la fel de amuzante pe cât sunt de emoționante. Pattinson oferă o interpretare nuanțată, undeva între comedie și tragedie, și își dovedește încă o dată talentul cameleonic.
În timp ce Mickey 17 începe ca o comedie științifico-fantastică nebunească, tonul evoluează treptat către o reflecție mai profundă. Pe măsură ce Mickey realizează că este doar o rotiță în mașinărie, filmul ia o turnură mai melancolică și existențială, punând la îndoială identitatea și teama de a fi înlocuit.
R_Afc
pe 15 Martie 2025 23:55
Un ghiveci cinematografic amestecat cu lingura de lemn a maestrului Bong Joon-ho. O combinație stîngace de idei ambițioase și execuție lamentabilă, un pepene verde din care nu s-au scos semințele. Filmul are o premisă interesantă, dar acest motor nu mai pornește, nu reușește să treacă pînza.
Pattinson se zbate precum peștele pe nisip într-un rol care-i cere să fie și tragic, și comic, și profund, dar scenariul îl lasă să plutească într-un ocean de confuzie precum o geamandură în derivă. Visul spațial al domnului Joon-ho este ambițios, dar se sparge repede, pe cînd decorurile spațiale sînt niște chiftele decongelate servite într-un restaurant cu stele Michelin.
Un film cu două viteze. Prima și a treia, sare peste a doua, acolo fiind și marea problemă în toată această construcție la care s-a muncit mai mult cu mistria decît cu materia cenușie. Scenele de acțiune sînt rare și dezlînate. Deși unele secvențe beneficiază de o estetică vizuală impresionantă, altele sînt ieftine și neconvingătoare. Designul de producție și efectele speciale oscilează între safisfăcător și mediocru, ceea ce distrage atenția și diminuează impactul vizual al filmului. Unele scene sînt prea lungi și plictisitoare, în timp ce altele, care ar fi putut fi cruciale pentru dezvoltarea poveștii, sînt grăbite și călcate în picioare. Acest dezechilibru face ca experiența de vizionare să fie frustrantă și dificil de urmărit.
Filmul încearcă să abordeze prea multe aspecte, de la criticile sociale la dileme filozofice, dar fără să fie cu adevărat captivante și penetrante. Acest lucru duce la o narațiune spartă, care-i împiedică pe spectatori să se conecteze emoțional cu personajele și acțiunea. Rămînem la Blade Runner.
user-67cf191562cec
pe 10 Martie 2025 18:57
Filmul este ok, nu neapărat de văzut la cinema. O aluzie fină la Trump, psihopați și capitalismul care nu pune niciun preț pe oameni .. aceștia fiind “expendables”. Un film smart, nu neapărat un block buster sau orientat către efecte speciale.
Mickey 17 este și o satiră politică care critică capitalismul, dezumanizarea la locul de muncă și excesele autoritare. Personajele secundare întruchipează diferite fațete ale puterii și opresiunii: Kenneth Marshall (Mark Ruffalo), liderul narcisist al misiunii, este o figură politică grotescă care se agață de autoritatea sa în ciuda eșecurilor repetate. Soția sa Ylfa (Toni Collette), obsedată de putere și de imaginea pe care o proiectează, ilustrează ipocrizia elitelor. În schimb, Nasha (Naomi Ackie), prietena lui Mickey, este un soldat competent care sfidează normele stabilite, aducând o dinamică de rezistență acestui sistem absurd.
Robert Pattinson atinge aici apogeul carierei sale. Se dăruiește mai mult ca niciodată în scenele de acțiune, interpretând un Mickey stângaci, îndrăgit și disperat de încăpățânat. Performanța sa fizică este impresionantă, trecând de la panică totală la resemnare stoică cu o fluiditate remarcabilă. Vocea sa din off este hilară, punctând povestea cu un umor absurd care întărește dimensiunea satirică a filmului. Mickey, în ciuda rolului său ingrat de persoană dispensabilă, păstrează o naivitate înduioșătoare care îi face nenorocirile la fel de amuzante pe cât sunt de emoționante. Pattinson oferă o interpretare nuanțată, undeva între comedie și tragedie, și își dovedește încă o dată talentul cameleonic.
În timp ce Mickey 17 începe ca o comedie științifico-fantastică nebunească, tonul evoluează treptat către o reflecție mai profundă. Pe măsură ce Mickey realizează că este doar o rotiță în mașinărie, filmul ia o turnură mai melancolică și existențială, punând la îndoială identitatea și teama de a fi înlocuit.
Pattinson se zbate precum peștele pe nisip într-un rol care-i cere să fie și tragic, și comic, și profund, dar scenariul îl lasă să plutească într-un ocean de confuzie precum o geamandură în derivă. Visul spațial al domnului Joon-ho este ambițios, dar se sparge repede, pe cînd decorurile spațiale sînt niște chiftele decongelate servite într-un restaurant cu stele Michelin.
Un film cu două viteze. Prima și a treia, sare peste a doua, acolo fiind și marea problemă în toată această construcție la care s-a muncit mai mult cu mistria decît cu materia cenușie. Scenele de acțiune sînt rare și dezlînate. Deși unele secvențe beneficiază de o estetică vizuală impresionantă, altele sînt ieftine și neconvingătoare. Designul de producție și efectele speciale oscilează între safisfăcător și mediocru, ceea ce distrage atenția și diminuează impactul vizual al filmului. Unele scene sînt prea lungi și plictisitoare, în timp ce altele, care ar fi putut fi cruciale pentru dezvoltarea poveștii, sînt grăbite și călcate în picioare. Acest dezechilibru face ca experiența de vizionare să fie frustrantă și dificil de urmărit.
Filmul încearcă să abordeze prea multe aspecte, de la criticile sociale la dileme filozofice, dar fără să fie cu adevărat captivante și penetrante. Acest lucru duce la o narațiune spartă, care-i împiedică pe spectatori să se conecteze emoțional cu personajele și acțiunea. Rămînem la Blade Runner.