Părerea criticului
La cinci ani de la O logodnă foarte lungă şi la aproape zece de la celebrul său Amélie, Jean-Pierre Jeunet revine la stilul său binecunoscut într-o comedie care-ţi va merge direct la inimă. Chiar dacă nu înţelegi nimic din titlu, Micmacs (sau Micmacs a tire-larigot, ceea în româneşte s-ar traduce, destul de exact, "mişmaşuri din belşug") este o comedie cu suflet, umor, poezie şi un mesaj emoţionant, o combinaţie destul de rară prin cinematografele noastre, aşa că nu rata noua aventură a lui Jeunet.
O mină explodează în inima deşertului marocan şi, decenii mai târziu, un glonte rătăcit i se înfige în creier... E clar, Bazil (Dany Boon) nu prea are noroc cu armele. Primul incident l-a lăsat orfan, al doilea l-ar putea lăsa mort în orice clipă. La ieşirea din spital, rămas fără slujbă şi locuinţă, Bazil se trezeşte adoptat de un grup de pierde-vară, fiecare cu talentul lui. Aflat la vânătoare de deşeuri, Bazil trece pe lângă două impozante clădiri, chiar sediile celor doi fabricanţi de arme ce i-au provocat atâta nefericire, cărora le declară un război total.
Într-o luptă a lui David cu Goliat (şi mai ales când Goliat este un producător de arme obsedat de profit), nu ai cum să nu ţii cu aparent insignifiantul David, iar Jeunet face treaba şi mai uşoară, căci gaşca lui de săriţi, locuitori ai unui şarmant bârlog populat cu fel de fel de gadget-uri meşterite din deşeuri, au acea candoare în stare să provoace emoţie şi hohote de râs până şi celui mai cinic dintre spectatori. Într-un Paris atemporal, în care ultramodernul capătă un lustru secular în veşnicul răsărit/apus cu care Jeunet ne-a tot obişnuit, Bazil îşi duce amuzanta şi veşnic imprevizibila luptă cu maleficele corporaţii, într-un hilar dezechilibru de forţe şi resurse (şi, pe de altă parte, de inventivitate), sursa principală a umorului din Micmacs.
Dany Boon (poate l-ai mai văzut în Bienvenue chez les Ch'tis) este excelent în rolul blajinului Bazil, iar lupta luicu orgolioşii manageri ai celor două fabrici de armament, de Fenouillet (André Dussollier), care colecţionează "relicve" de genul unghiilor lui Churchill sau molarul lui Marlyn Monroe, şi Marconi (Nicolas Marié), care-şi obligă fiul să înveţe pe de rost detalii despre principalele conflagraţii mondiale, capătă proporţii giganteşti, eroul mergând, extrem de ingenios, pe principiul "dezbină şi cucereşte". Cu manevre/mişmaşuri inspirate, Bazil ajunge să provoace efecte bumerang şi aiuritori bulgări de zăpadă, iar Jeunet face cumva şi creşte miza cu fiecare scenă pentru a ajunge la un punct culminant nu exploziv, ci extrem de emoţional şi mai eficient în ceea ce priveşte campaniile anti-război decât oricare din filmele angajate politic pe care americanii le scot pe bandă rulantă.
Obligatoriu de văzut.
O mină explodează în inima deşertului marocan şi, decenii mai târziu, un glonte rătăcit i se înfige în creier... E clar, Bazil (Dany Boon) nu prea are noroc cu armele. Primul incident l-a lăsat orfan, al doilea l-ar putea lăsa mort în orice clipă. La ieşirea din spital, rămas fără slujbă şi locuinţă, Bazil se trezeşte adoptat de un grup de pierde-vară, fiecare cu talentul lui. Aflat la vânătoare de deşeuri, Bazil trece pe lângă două impozante clădiri, chiar sediile celor doi fabricanţi de arme ce i-au provocat atâta nefericire, cărora le declară un război total.
Într-o luptă a lui David cu Goliat (şi mai ales când Goliat este un producător de arme obsedat de profit), nu ai cum să nu ţii cu aparent insignifiantul David, iar Jeunet face treaba şi mai uşoară, căci gaşca lui de săriţi, locuitori ai unui şarmant bârlog populat cu fel de fel de gadget-uri meşterite din deşeuri, au acea candoare în stare să provoace emoţie şi hohote de râs până şi celui mai cinic dintre spectatori. Într-un Paris atemporal, în care ultramodernul capătă un lustru secular în veşnicul răsărit/apus cu care Jeunet ne-a tot obişnuit, Bazil îşi duce amuzanta şi veşnic imprevizibila luptă cu maleficele corporaţii, într-un hilar dezechilibru de forţe şi resurse (şi, pe de altă parte, de inventivitate), sursa principală a umorului din Micmacs.
Dany Boon (poate l-ai mai văzut în Bienvenue chez les Ch'tis) este excelent în rolul blajinului Bazil, iar lupta luicu orgolioşii manageri ai celor două fabrici de armament, de Fenouillet (André Dussollier), care colecţionează "relicve" de genul unghiilor lui Churchill sau molarul lui Marlyn Monroe, şi Marconi (Nicolas Marié), care-şi obligă fiul să înveţe pe de rost detalii despre principalele conflagraţii mondiale, capătă proporţii giganteşti, eroul mergând, extrem de ingenios, pe principiul "dezbină şi cucereşte". Cu manevre/mişmaşuri inspirate, Bazil ajunge să provoace efecte bumerang şi aiuritori bulgări de zăpadă, iar Jeunet face cumva şi creşte miza cu fiecare scenă pentru a ajunge la un punct culminant nu exploziv, ci extrem de emoţional şi mai eficient în ceea ce priveşte campaniile anti-război decât oricare din filmele angajate politic pe care americanii le scot pe bandă rulantă.
Obligatoriu de văzut.
