Părerea criticului
Sean Penn face o demonstratie rara de maiestrie portretistica. Dincolo de paradoxala charisma a liderului gay, redutabil militant pentru drepturi civile (Milk nu e homosexualul macho, atletic si viril, ci tocmai opusul sau, barbatul delicat, nervos, marcat de o efeminare interioara pe care se straduieste sa si-o tempereze), se intuieste un studiu aprofundat si o practica meticuloasa a tuturor manierismelor, nuantelor si detaliilor, pana la cele mai marunte gesturi (nu multi vor remarca, de exemplu, pozitia abia schitata a mainilor usor ridicate spre plex si indoite din poignet, dintr-o gama literalmente nelimitata de amanunte caracteristice similare). Harvey Milk al lui Sean Penn nu se apropie nici pe departe de riscul stereotipiilor ieftine, tip "pederast de opereta", oferind un personaj complex, convingator, si in primul rand uman. Ceea ce, as zice, duce spre poate cea mai importanta valenta a acestui film mai mult decat biografic.
Cronica filmului:
Valoarea acestui film consta in capacitatea de a comunica expresiv si profund rascolitor un mesaj moral, in conditiile ingrate ale genului "biopic" (biographical picture) - si inca, un film biografic care-si impune din start o foarte mare strictete documentara: inventia romantioasa se mentine la un nivel minim, scenariul lui Dustin Lance Black urmarind o reconstituire cat se poate de exacta (inainte de a deveni arida - cum de altfel se mai intampla pe alocuri, din pacate, in altminteri admirabilul "Zodiac" al lui Fincher). Black, care a mai scris pana acum doar trei filme si opt episoade ale serialului T.V. "Big Love", dovedeste stiinta si flerul de a organiza faptele de viata intr-o constructie epica pe cat de neortodoxa, pe atat de captivanta si generoasa in semnificatii: in pofida cvasi-liniaritatii "ca-n viata", filmul se urmareste cu sufletul la gura - si pentru orice observator avizat e limpede ca puterea sa de seductie provine in mare parte din structura dramaturgica (stim cu totii ca Gus Van Sant e, prin excelenta, un contemplativ si un stilist - chiar daca aici opereaza o marcanta schimbare de registru). Totusi, povestea lui Dustin Lance Black, oricat de bine compusa si articulata, se distinge si prin cateva decizii discutabile - de exemplu, eludarea "detaliului" ca patru dintre partenerii de viata ("amanti" ar fi prea vulgar spus, iar "soti" legitimi inca nu puteau fi, in anii '70) ai lui Harvey Milk s-au sinucis. Singurul caz existent in film - si urmarit destul de insistent - cel al lui Jack Lira, pare sa incerce a fi reprezentativ si pentru celelalte, dar procedeul nu poate decat sa rateze, fiindca rata sinuciderilor in cuplurile homosexuale a fost dintotdeauna sensibil ridicata, in urma tensiunilor inerente si a vulnerabilitatii psihice asociate cu complexele de tot felul - mai ales in cazul convietuirii cu un militant ca Milk (filmul urmarind adecvat, desi mult prea schematic, drama specifica unui asemenea cuplu: Jack tanjeste dupa companie, atentie si afectiune, pe care Harvey nu are resurse temporale si sufletesti de a i le acorda, ceea ce ajunge sa genereze criza finala). Oricum, poate ca cel mai mare neajuns al acestui sub-plot consta in superficialitatea cu care scenariul, si mai ales regia, gloseaza peste el, ca si cum ar fi fost un incident oarecare, nu tragedia unui om care sfarseste spanzurandu-se.
Pe de alta parte, s-ar fi simtit si nevoia unor elemente din viata non-politica (si non-personala - implicit: non-homosexuala) a lui Harvey, spre a-l defini, macar in principiu, ca persoana complexa. Asa, evolutia lui in film eminamente ca gay si om politic, desi e rotunda in sine si genereaza o mare densitate a dramatismului, devine de la un punct schematica la randul ei - si, implicit, cam tezista (de unde si riscul ca unii neaveniti sa creada ca depisteaza in film intentiile unei "propagande" inexistente in fond).
Preluata organic de catre regie, povestea lui Black isi gaseste o expresie vizuala puternica, pe cat de consistenta, pe atat de coerenta estetic. Asa cum am mai spus, Van Sant ramane acelasi stilist pe care-l stim, dar schimba subtil registrul, din contemplativism calofil-searbad in dinamism implicat, penetrant. Se remarca in acest sens elementele de idilism duios-ironic, atat vizual cat si sonor, ale celor mai importante secvente erotice, sau nervul biciuitor al momentelor de actiune politica - vezi mozaicul animat al apelurilor telefonice. Urmarind aceeasi linie duala (in fond, determinanta pentru tot filmul), remarcam ca momentele vietii de cuplu sunt sugerate cat se poate de discret si decent (Van Sant incepe prin a arata destul de explicit un sarut senzual intre doi gay, ca pentru a "bifa paragraful", dupa care coboara treptat stacheta, rezumandu-se la secvente scurte de preludiu sau de tandrete post-coitala, cadrate limitat si luminate in clarobscur, iar atingerile si sarutarile non-intime sunt tratate cu o dezinvoltura care le inscrie curand in firescul vietii. Acelasi echilibru mentinut atent caracterizeaza si secventele cu continut social si politic, concepute si filmate intr-o cheie cvasi-documentara, cu toate trucurile de rigoare - mizanscene si cadraje proprii imageriei evenimentelor publice, montaj sacadat si cu imperfectiuni studiate, secvente de stiri (reconstituite, sau chiar archive footage: Anita Bryant apare exclusiv as herself, in imagini reale), dintre care se disting racordurile succinte si foarte abile dintre planul real si cel mediatic (mai ales la trecerea in instantanee fotografice - ca, de pilda, in momentul-cheie al strangerii de mana cu Briggs, stratagema abila care marcheaza un punct de cotitura al campaniei anti-discriminare). Contribuie in acest sens, cu precizie si sobrietate, si decizia plastica a directorului de imagine Harris Savides, care imbina intr-o sinteza pe deplin armonioasa documentul real, reconstituirea si creatia poetica.
Aceeasi grija a lui Van Sant fata de fidelitatea cat mai scrupuloasa a reconstituirii se manifesta la nivelul castingului, care urmareste vizibil respectarea fizionomiilor reale (dupa cum se poate vedea in epilog, unde cadrele personajelor din film sunt urmate de fotografii ale modelelor lor reale) - dar nici in acest sector lucrurile nu se opresc la nivel formal. Majoritatea actorilor se achita cu brio de sarcina unui asemenea tip de portretizare, pe care-l pandeste atat de acut riscul caderii in caricatura (atat in privinta minoritarilor sexual, cat si printre adversarii lor). Denis O'Hare reda in tuse fine amestecul de aroganta si frustrare al senatorului care se crede unsul Divinitatii pe Pamant, intr-o complementaritate interesanta cu suav-inchizitoriala haituitoare de pederasti, Anita Bryant (reconstituita, cum am spus, numai din inregistrari reportericesti). Alison Pill o recompune pe cat de sensbil, pe atat de credibil, pe Anne Kronenberg, lesbiana dura, pragmatica si loiala, din stafful lui Milk, iar Emile Hirsch si Kelvin Yu se disting din grupul care schiteaza economic si precis anturajul de activisti gay. Iese in evidenta, in mod deloc surprinzator, Josh Brolin, intr-un aparent contre-emploi care, pornind de la similitudinea fizionomica aproape perfecta, probeaza apetenta actorului si pentru indivizi subrezi, nesiguri, profund tarati, sub aparentele unei cariere politice solide. Consilierul Dan White incepe ca adversar al candidatului Milk, ii devine aliat incert si prieten discutabil o data cu accederea sa in primarie, iar spre final degenereaza pe panta disiparii si a asasinatului, proprie omului onest si limitat, marcat de lipsa unei reale inteligente si a tariei de caracter adecvate junglei politice in care evolueaza - de unde si deznodamantul tragic al intregii povesti, in film ca si in viata. Se impune sa subliniem si meritul relativ al actorului de a completa convingator un personaj lasat mult prea schematic din scriitura - caci aproape nimic, la nivel dramaturgic, nu justifica transformarea atat de brusca a unui om politic normal, casatorit, familist, intr-un ucigas
Si tot aici survine si un alt rateu al filmului, bazat in mod vizibil pe o incercare neinspirata de a urma firescul faptelor "din viata" - Milk fiind ucis nu in numele vreunui "ideal" homofob, ci ca urmare a unei relatii colegiale scapate de sub control, in care problema orientarii sexuale nu jucase decat un rol initial (deci, un fel de "asasinat accidental"). Totusi, fidelitatea atitudinii regizorale fata de valentele intrinseci ale acestui deznodamant coboara temperatura finalului, adaugand o nota de derizoriu tocmai in corola semnificatiilor majore - pe care zadarnic incearca s-o gonfleze prin rapelul la "Tosca" de Puccini (cam singurul, si nici pe departe suficient, element din viata personala a lui Harvey Milk prezent in film.)
E firesc si legitim ca, o data ce s-a demonstrat realitatea eminamente biologica si, ca atare, non-optionala si intru totul morala a homosexualitatii, sa o descifram rational si in cheie religioasa. Simpla toleranta crestina e normala si benefica, dar nu reprezinta decat un inceput - mai simplu si mai direct spus: cum se inscrie, in ordinea fireasca a lucrurilor, existenta atat de multor indivizi, umani si animali deopotriva, care la prima vedere par sa devieze de la acel imperativ central al naturii care e reproducerea? Pana nu demult, in conditiile unei cunoasteri inca limitate, se asimilase ipoteza asa-zisului "accident genetic", a unei "imperfectiuni fizice" considerate candva chiar patologica - evident, cu consecintele funeste care se cunosc, la nivelul aparitiei unor complexe adesea fixate pe viata. O data ce am depasit faza acestor deraieri cognitive, nu putem sa nu ne punem, din cea mai responsabila perspectiva, intrebarea: de ce?
Intr-o prima faza, "Milk" demonteaza, sigur si eficace, toate fanatismele deghizate in "argumentatii" ale homofobilor: exhiband pur si simplu cele mai reprezentative declaratii fundamentaliste din realitate, sau reconstituind dialogurile televizate dintre Harvey Milk si John Briggs, Van Sant diseca lipsa totala de logica, precum si multipla fatarnicie a bigotilor, pentru care functia sexuala s-ar reduce la un mecanism de prasila, si orice se abate de la misiunea reproducerii ar sta sub semnul pacatului (remarcabile, de exemplu, schimburile de replici despre "valorile familiei", in raport cu care falsilor profeti le scapa tocmai esentialul, sau abila demolare a campaniei de instigare contra profesorilor gay). Dincolo de acest nivel rational, insa, filmul lui Van Sant atinge noi valente, de ordin moral si constructiv. Portretul creat de Sean Penn, in conjunctie cu constelatia de personaje din jurul sau, transmite cu o forta tulburatoare umanitatea personalitatilor gay, in tot ceea ce are propriu aceasta combinatie specifica intre sexe, la nivel psihic - mai ales in sensul in care "diversitatea" revendicata de homosexuali nu se limiteaza numai la orientarea sexuala ci cuprinde mentalitati, atitudini, moduri de perceptie, simtire si gandire. Ceea ce relicvele medievale eticheteaza ca "deviere" nu este, in fond, decat o legitima imbogatire spirituala.
Drept pentru care, sper din tot sufletul ca "Milk" sa fie vazut si inteles de cat mai multi spectatori sub cincisprezece ani (noua limita fixata, la fel de arbitrar precum celelalte, de neokulturnici). Nu va avea nici o putere de a le influenta conformatia sexuala, din simplul motiv ca asa ceva ar fi o imposibilitate fizica; in schimb, sigur ii va invata cate ceva despre umanitate, demnitate si morala.
Cronica filmului:
Valoarea acestui film consta in capacitatea de a comunica expresiv si profund rascolitor un mesaj moral, in conditiile ingrate ale genului "biopic" (biographical picture) - si inca, un film biografic care-si impune din start o foarte mare strictete documentara: inventia romantioasa se mentine la un nivel minim, scenariul lui Dustin Lance Black urmarind o reconstituire cat se poate de exacta (inainte de a deveni arida - cum de altfel se mai intampla pe alocuri, din pacate, in altminteri admirabilul "Zodiac" al lui Fincher). Black, care a mai scris pana acum doar trei filme si opt episoade ale serialului T.V. "Big Love", dovedeste stiinta si flerul de a organiza faptele de viata intr-o constructie epica pe cat de neortodoxa, pe atat de captivanta si generoasa in semnificatii: in pofida cvasi-liniaritatii "ca-n viata", filmul se urmareste cu sufletul la gura - si pentru orice observator avizat e limpede ca puterea sa de seductie provine in mare parte din structura dramaturgica (stim cu totii ca Gus Van Sant e, prin excelenta, un contemplativ si un stilist - chiar daca aici opereaza o marcanta schimbare de registru). Totusi, povestea lui Dustin Lance Black, oricat de bine compusa si articulata, se distinge si prin cateva decizii discutabile - de exemplu, eludarea "detaliului" ca patru dintre partenerii de viata ("amanti" ar fi prea vulgar spus, iar "soti" legitimi inca nu puteau fi, in anii '70) ai lui Harvey Milk s-au sinucis. Singurul caz existent in film - si urmarit destul de insistent - cel al lui Jack Lira, pare sa incerce a fi reprezentativ si pentru celelalte, dar procedeul nu poate decat sa rateze, fiindca rata sinuciderilor in cuplurile homosexuale a fost dintotdeauna sensibil ridicata, in urma tensiunilor inerente si a vulnerabilitatii psihice asociate cu complexele de tot felul - mai ales in cazul convietuirii cu un militant ca Milk (filmul urmarind adecvat, desi mult prea schematic, drama specifica unui asemenea cuplu: Jack tanjeste dupa companie, atentie si afectiune, pe care Harvey nu are resurse temporale si sufletesti de a i le acorda, ceea ce ajunge sa genereze criza finala). Oricum, poate ca cel mai mare neajuns al acestui sub-plot consta in superficialitatea cu care scenariul, si mai ales regia, gloseaza peste el, ca si cum ar fi fost un incident oarecare, nu tragedia unui om care sfarseste spanzurandu-se.
Pe de alta parte, s-ar fi simtit si nevoia unor elemente din viata non-politica (si non-personala - implicit: non-homosexuala) a lui Harvey, spre a-l defini, macar in principiu, ca persoana complexa. Asa, evolutia lui in film eminamente ca gay si om politic, desi e rotunda in sine si genereaza o mare densitate a dramatismului, devine de la un punct schematica la randul ei - si, implicit, cam tezista (de unde si riscul ca unii neaveniti sa creada ca depisteaza in film intentiile unei "propagande" inexistente in fond).
Preluata organic de catre regie, povestea lui Black isi gaseste o expresie vizuala puternica, pe cat de consistenta, pe atat de coerenta estetic. Asa cum am mai spus, Van Sant ramane acelasi stilist pe care-l stim, dar schimba subtil registrul, din contemplativism calofil-searbad in dinamism implicat, penetrant. Se remarca in acest sens elementele de idilism duios-ironic, atat vizual cat si sonor, ale celor mai importante secvente erotice, sau nervul biciuitor al momentelor de actiune politica - vezi mozaicul animat al apelurilor telefonice. Urmarind aceeasi linie duala (in fond, determinanta pentru tot filmul), remarcam ca momentele vietii de cuplu sunt sugerate cat se poate de discret si decent (Van Sant incepe prin a arata destul de explicit un sarut senzual intre doi gay, ca pentru a "bifa paragraful", dupa care coboara treptat stacheta, rezumandu-se la secvente scurte de preludiu sau de tandrete post-coitala, cadrate limitat si luminate in clarobscur, iar atingerile si sarutarile non-intime sunt tratate cu o dezinvoltura care le inscrie curand in firescul vietii. Acelasi echilibru mentinut atent caracterizeaza si secventele cu continut social si politic, concepute si filmate intr-o cheie cvasi-documentara, cu toate trucurile de rigoare - mizanscene si cadraje proprii imageriei evenimentelor publice, montaj sacadat si cu imperfectiuni studiate, secvente de stiri (reconstituite, sau chiar archive footage: Anita Bryant apare exclusiv as herself, in imagini reale), dintre care se disting racordurile succinte si foarte abile dintre planul real si cel mediatic (mai ales la trecerea in instantanee fotografice - ca, de pilda, in momentul-cheie al strangerii de mana cu Briggs, stratagema abila care marcheaza un punct de cotitura al campaniei anti-discriminare). Contribuie in acest sens, cu precizie si sobrietate, si decizia plastica a directorului de imagine Harris Savides, care imbina intr-o sinteza pe deplin armonioasa documentul real, reconstituirea si creatia poetica.
Aceeasi grija a lui Van Sant fata de fidelitatea cat mai scrupuloasa a reconstituirii se manifesta la nivelul castingului, care urmareste vizibil respectarea fizionomiilor reale (dupa cum se poate vedea in epilog, unde cadrele personajelor din film sunt urmate de fotografii ale modelelor lor reale) - dar nici in acest sector lucrurile nu se opresc la nivel formal. Majoritatea actorilor se achita cu brio de sarcina unui asemenea tip de portretizare, pe care-l pandeste atat de acut riscul caderii in caricatura (atat in privinta minoritarilor sexual, cat si printre adversarii lor). Denis O'Hare reda in tuse fine amestecul de aroganta si frustrare al senatorului care se crede unsul Divinitatii pe Pamant, intr-o complementaritate interesanta cu suav-inchizitoriala haituitoare de pederasti, Anita Bryant (reconstituita, cum am spus, numai din inregistrari reportericesti). Alison Pill o recompune pe cat de sensbil, pe atat de credibil, pe Anne Kronenberg, lesbiana dura, pragmatica si loiala, din stafful lui Milk, iar Emile Hirsch si Kelvin Yu se disting din grupul care schiteaza economic si precis anturajul de activisti gay. Iese in evidenta, in mod deloc surprinzator, Josh Brolin, intr-un aparent contre-emploi care, pornind de la similitudinea fizionomica aproape perfecta, probeaza apetenta actorului si pentru indivizi subrezi, nesiguri, profund tarati, sub aparentele unei cariere politice solide. Consilierul Dan White incepe ca adversar al candidatului Milk, ii devine aliat incert si prieten discutabil o data cu accederea sa in primarie, iar spre final degenereaza pe panta disiparii si a asasinatului, proprie omului onest si limitat, marcat de lipsa unei reale inteligente si a tariei de caracter adecvate junglei politice in care evolueaza - de unde si deznodamantul tragic al intregii povesti, in film ca si in viata. Se impune sa subliniem si meritul relativ al actorului de a completa convingator un personaj lasat mult prea schematic din scriitura - caci aproape nimic, la nivel dramaturgic, nu justifica transformarea atat de brusca a unui om politic normal, casatorit, familist, intr-un ucigas
Si tot aici survine si un alt rateu al filmului, bazat in mod vizibil pe o incercare neinspirata de a urma firescul faptelor "din viata" - Milk fiind ucis nu in numele vreunui "ideal" homofob, ci ca urmare a unei relatii colegiale scapate de sub control, in care problema orientarii sexuale nu jucase decat un rol initial (deci, un fel de "asasinat accidental"). Totusi, fidelitatea atitudinii regizorale fata de valentele intrinseci ale acestui deznodamant coboara temperatura finalului, adaugand o nota de derizoriu tocmai in corola semnificatiilor majore - pe care zadarnic incearca s-o gonfleze prin rapelul la "Tosca" de Puccini (cam singurul, si nici pe departe suficient, element din viata personala a lui Harvey Milk prezent in film.)
E firesc si legitim ca, o data ce s-a demonstrat realitatea eminamente biologica si, ca atare, non-optionala si intru totul morala a homosexualitatii, sa o descifram rational si in cheie religioasa. Simpla toleranta crestina e normala si benefica, dar nu reprezinta decat un inceput - mai simplu si mai direct spus: cum se inscrie, in ordinea fireasca a lucrurilor, existenta atat de multor indivizi, umani si animali deopotriva, care la prima vedere par sa devieze de la acel imperativ central al naturii care e reproducerea? Pana nu demult, in conditiile unei cunoasteri inca limitate, se asimilase ipoteza asa-zisului "accident genetic", a unei "imperfectiuni fizice" considerate candva chiar patologica - evident, cu consecintele funeste care se cunosc, la nivelul aparitiei unor complexe adesea fixate pe viata. O data ce am depasit faza acestor deraieri cognitive, nu putem sa nu ne punem, din cea mai responsabila perspectiva, intrebarea: de ce?
Intr-o prima faza, "Milk" demonteaza, sigur si eficace, toate fanatismele deghizate in "argumentatii" ale homofobilor: exhiband pur si simplu cele mai reprezentative declaratii fundamentaliste din realitate, sau reconstituind dialogurile televizate dintre Harvey Milk si John Briggs, Van Sant diseca lipsa totala de logica, precum si multipla fatarnicie a bigotilor, pentru care functia sexuala s-ar reduce la un mecanism de prasila, si orice se abate de la misiunea reproducerii ar sta sub semnul pacatului (remarcabile, de exemplu, schimburile de replici despre "valorile familiei", in raport cu care falsilor profeti le scapa tocmai esentialul, sau abila demolare a campaniei de instigare contra profesorilor gay). Dincolo de acest nivel rational, insa, filmul lui Van Sant atinge noi valente, de ordin moral si constructiv. Portretul creat de Sean Penn, in conjunctie cu constelatia de personaje din jurul sau, transmite cu o forta tulburatoare umanitatea personalitatilor gay, in tot ceea ce are propriu aceasta combinatie specifica intre sexe, la nivel psihic - mai ales in sensul in care "diversitatea" revendicata de homosexuali nu se limiteaza numai la orientarea sexuala ci cuprinde mentalitati, atitudini, moduri de perceptie, simtire si gandire. Ceea ce relicvele medievale eticheteaza ca "deviere" nu este, in fond, decat o legitima imbogatire spirituala.
Drept pentru care, sper din tot sufletul ca "Milk" sa fie vazut si inteles de cat mai multi spectatori sub cincisprezece ani (noua limita fixata, la fel de arbitrar precum celelalte, de neokulturnici). Nu va avea nici o putere de a le influenta conformatia sexuala, din simplul motiv ca asa ceva ar fi o imposibilitate fizica; in schimb, sigur ii va invata cate ceva despre umanitate, demnitate si morala.
