Părerea criticului
O stradă pustie. Ninsoare. Doi frați întorși acasă de sărbători. Și mult alcool. Pare combinația perfectă pentru o „noapte de vis”, exact ca pe vremuri. De la această premisă pleacă Toate stelele, debutul regizoral în lungmetraj al actorului Renátó Olasz (care joacă și rolul protagonistului Milán). Doar că, în ciuda orașului care pare încremenit, timpul nu stă în loc, iar tinerii nu chiar așa tineri se văd nevoiți să reflecteze la cine au devenit.
Drama maghiară împărțită în trei capitole începe cu monologul introductiv al naratorului și abordează o temă familiară oricui a avut un grup strâns de prieteni și a plecat din comunitatea în care a crescut. Eu una am rezonat incredibil de mult cu subiectul ales, întrucât am intrat de câțiva ani în etapa în care gașca mea din liceu se reunește în variantă cât de cât integrală doar de sărbători. Tipologiile de personaje sunt și ele veridice: bufonul, încornoratul, frumoasa singură, soția plictisită, frustrata, cel plecat la muncă în străinătate, alcoolicul și „trădătorul” din capitală. Pe fondul acestor caracteristici se nasc o multitudine de tensiuni, tristeți și resentimente ieșite la suprafață pe măsură ce noaptea înaintează.
În ciuda faptului că pot fi încadrați în diferite categorii, farmecul celor opt prieteni rezidă în personalitatea lor nuanțată și în relațiile complexe, pluridimensionale, dintre ei. Femeile, depășite numeric, par inițial captive în stereotipuri și opinii misogine, însă recapătă controlul asupra situației atunci când masculii alfa încep să îl piardă, din diverse motive: frustrare, aroganță, alcool. Crâșma veche în care generații întregi au sărbătorit diverse evenimente și orașul pustiu, unde rar se întrezărește un alt suflet de om, oferă spațiu de desfășurare acțiunii.
În noaptea înstelată, un mare și frumos cal bălan pare să fie singura vietate care există concomitent cu gașca, adăugând un strat de realism magic producției.
Imaginea în alb-negru, formatul îngust și muzica instrumentală rock conturează încă de la început o atmosferă nostalgică, unde revederea prietenilor și a iubirilor vechi e deopotrivă dulce și amăruie. În ciuda caracterului dramatic al poveștilor individuale, filmul este presărat cu umor acid și un limbaj vulgar crud, dar onest. Camera dinamică din Toate stelele reușește să compenseze pentru cadrul spațio-temporal restrâns al acțiunii, folosindu-se de tot locul avut la dispoziție și de tehnici precum zoom-in sau slow-motion, dar și de caracterul geometric al ferestrelor și oglinzilor. Când cadrele propriu-zise sunt limitate, felul în care sunt surprinse și redate pe ecran poate cântări mult pentru spectator.
Cele mai multe dintre stelele de pe cer nu mai există în prezent, ele au fost atât de departe încât la mai vedem doar strălucirea, ajunsă la noi după milioane de ani lumină. Asta le spune tatăl protagoniștilor în copilărie, într-o seară petrecută la aceeași bodegă. La fel se întâmplă, din păcate, și cu oamenii. Noi le mai vedem încă lumina de odinioară, chiar dacă ei nu mai sunt de mult acolo. Captivi ai propriilor alegeri, ei se transformă încet în ce au urât dintotdeauna. Astfel, calul alb care se plimbă fără motiv și explicație pe străzile pustii ale orașului reprezintă un simbol al libertății fără limite, un memento că visurile merită în continuare hrănite.
Drama maghiară împărțită în trei capitole începe cu monologul introductiv al naratorului și abordează o temă familiară oricui a avut un grup strâns de prieteni și a plecat din comunitatea în care a crescut. Eu una am rezonat incredibil de mult cu subiectul ales, întrucât am intrat de câțiva ani în etapa în care gașca mea din liceu se reunește în variantă cât de cât integrală doar de sărbători. Tipologiile de personaje sunt și ele veridice: bufonul, încornoratul, frumoasa singură, soția plictisită, frustrata, cel plecat la muncă în străinătate, alcoolicul și „trădătorul” din capitală. Pe fondul acestor caracteristici se nasc o multitudine de tensiuni, tristeți și resentimente ieșite la suprafață pe măsură ce noaptea înaintează.
În ciuda faptului că pot fi încadrați în diferite categorii, farmecul celor opt prieteni rezidă în personalitatea lor nuanțată și în relațiile complexe, pluridimensionale, dintre ei. Femeile, depășite numeric, par inițial captive în stereotipuri și opinii misogine, însă recapătă controlul asupra situației atunci când masculii alfa încep să îl piardă, din diverse motive: frustrare, aroganță, alcool. Crâșma veche în care generații întregi au sărbătorit diverse evenimente și orașul pustiu, unde rar se întrezărește un alt suflet de om, oferă spațiu de desfășurare acțiunii.
În noaptea înstelată, un mare și frumos cal bălan pare să fie singura vietate care există concomitent cu gașca, adăugând un strat de realism magic producției.
Imaginea în alb-negru, formatul îngust și muzica instrumentală rock conturează încă de la început o atmosferă nostalgică, unde revederea prietenilor și a iubirilor vechi e deopotrivă dulce și amăruie. În ciuda caracterului dramatic al poveștilor individuale, filmul este presărat cu umor acid și un limbaj vulgar crud, dar onest. Camera dinamică din Toate stelele reușește să compenseze pentru cadrul spațio-temporal restrâns al acțiunii, folosindu-se de tot locul avut la dispoziție și de tehnici precum zoom-in sau slow-motion, dar și de caracterul geometric al ferestrelor și oglinzilor. Când cadrele propriu-zise sunt limitate, felul în care sunt surprinse și redate pe ecran poate cântări mult pentru spectator.
Cele mai multe dintre stelele de pe cer nu mai există în prezent, ele au fost atât de departe încât la mai vedem doar strălucirea, ajunsă la noi după milioane de ani lumină. Asta le spune tatăl protagoniștilor în copilărie, într-o seară petrecută la aceeași bodegă. La fel se întâmplă, din păcate, și cu oamenii. Noi le mai vedem încă lumina de odinioară, chiar dacă ei nu mai sunt de mult acolo. Captivi ai propriilor alegeri, ei se transformă încet în ce au urât dintotdeauna. Astfel, calul alb care se plimbă fără motiv și explicație pe străzile pustii ale orașului reprezintă un simbol al libertății fără limite, un memento că visurile merită în continuare hrănite.
